Vindecarea e posibilă. Când și cum? (Partea I)

Am scris în articolele anterioare despre stres cronic, experiențe adverse din copilărie, traume și impactul profund asupra tuturor aspectelor dezvoltării copilului și stării de sănătate de mai târziu a adultului.

În acest articol voi scrie despre ce putem face ca să prevenim, tratăm și să ne recuperăm după stres și traume, promovând sănătatea, restabilind echilibrul fizic și emoțional.

Iată câteva modalități de a preveni sau reduce stresul, a renegocia și vindeca traumele și a crește reziliența.

Atașamentul sigur, co-reglarea şi autoreglarea emoțională‌‌

În primul rând, înțelegerea nevoilor copilului la diferite vârste/perioade din dezvoltare și a tipului de atașament cu proprii părinți/îngrijitori, a modului în care acesta impactează dezvoltarea joacă un rol esențial în procesul de vindecare și recuperare.

După ce identificăm ce a lipsit, ce nu s-a întâmplat sau ce a fost prea mult în raport cu nevoile pe care le-am avut, putem ajunge să înțelegem ce ni se întâmplă, putem să ne orientăm spre a face lucruri diferit pentru a ne (re)construi legătura cu noi înșine și nevoile noastre.

Totodată, această conştientizare a nevoilor (ne)împlinite, a tiparelor de ataşament şi a modului cum acestea ne influențează sistemul nervos și ne modelează creierul, gândirea, emoțiile, comportamentul, relațiile și atitudinea față de viață, poate ajuta adulții care vor să devină sau care au devenit părinţi să identifice și să înțeleagă nevoile copiilor lor și să vină în sprijinul acestora (și al propriei persoane), vindecând astfel traume nu doar la nivel personal, ci și familial și transgenerațional.

După cum scriam în articolele anterioare, atașamentul sigur întărește indivizii în diferite moduri, în timp ce experiențele adverse din copilărie duc adesea la întreruperi ale legăturii de atașament care pot dăuna copiilor în creștere în numeroase feluri.

Atașamentul sigur reflectă legătura emoțională profundă care se formează între un copil și îngrijitorul principal atunci când copilul se simte în mod constant iubit și îngrijit. Părintele/ îngrijitorul transmite în multe feluri copilului că este în siguranță, protejat și apreciat prin atingeri blânde, îmbrățișări, contact piele pe piele/alăptat, prin zâmbete, interacțiuni pozitive, prin priviri iubitoare și expresii faciale și prin atenția la nevoile lui.

Atașamentul sigur este imprimat în emisfera dreaptă și emoțională a sugarului în primele luni de viață și tinde să funcționeze pe viață. Aceste amprente se formează în primele luni de viață, înainte ca zonele verbale și logice ale emisferei stângi a creierului să se dezvolte. Deși nu înțeleg cuvintele, nou-născuții simt și imprimă mesajele nonverbale.

Atașamentul sigur schimbă creierul în moduri favorabile, prezicând în anii următori: o mai bună stimă de sine și un sentiment puternic de sine, sănătate mentală și fizică mai bună. Totodată, atașamentul sigur ajută la o mai mare conștientizare și conexiune cu emoțiile și corpul, capacitatea de a avea încredere și de a se conecta cu alți oameni care sunt priviți ca siguri, previzibili, nu amenințători.

Un atașament sigur creează terenul potrivit pentru co-reglare și autoreglare emoțională. Părinții și îngrijitorii joacă un rol crucial în a-i ajuta pe copiii mici să-și calmeze emoțiile intense, iar aceste interacțiuni dintre părinte și copil vor modela capacitatea – sau incapacitatea – copilului de a-și regla propriile emoții mai târziu în viață. Acest proces se numește "co-reglare" (co-regulation) deoarece părintele intervine ca mentor și sursă externă de liniștire atunci când copilul se confruntă cu stres. Pe măsură ce acest model de co-reglare este format, copilul poate crește sănătos dezvoltând capacitatea de a se autoregla atunci când sistemul nervos autonom este suprasolicitat, ieșind din zona de funcționarea optimă sau ”fereastră de toleranță” iar riscul de traumatizare este crescut. Totodată, co-reglarea pune cărămizile de bază ale dezvoltării neuropsihice pentru copil, ceea ce înseamnă că dezvoltarea neurologică a acestuia progresează pe linii sănătoase și previzibile.

Legăturile sănătoase, accesul la coreglare și eventuala dezvoltare a autoreglării ne protejează de stresul traumatic. Capacitatea de autoreglare este unul dintre factorii de protecție afiliați cu dezvoltarea rezilienței.

Pierderea capacității de reglare emoțională este una dintre consecințele stresului traumatic. Odată cu pierderea capacității de autoreglare vine și pierderea funcționării sănătoase în multe procese fiziologice, comportamentale și sociale.

Experiențele de siguranță și conexiune ne influențează profund, aducând beneficii importante, cum ar fi întărirea sistemului nostru imunitar și promovarea stării de sănătate. În urma numeroaselor studii şi cercetări din ultimii ani, putem spune că un sentiment puternic de conexiune cu ceilalți este una dintre cele mai bune modalități de a preveni trauma de dezvoltare și unul dintre remediile esențiale pentru vindecarea traumelor timpurii. Atunci când un nivel de stres ridicat ne amenință existența, sentimentul nostru de apartenență și conexiunea ne ajută să gestionăm în moduri mai sănătoase, inclusiv să solicităm sprijin. Prin sentimentul nostru de conectare, creștem și ne vindecăm, acest lucru fiind exact ceea ce ajută la dezvoltarea rezilienței.

Oricine poate fi copleșit și rănit de stres toxic și în urma anumitor evenimente, mai ales în primii ani de viață când creierul și organismul nu sunt dezvoltate pe deplin. Cu toate acestea, există motive foarte bune de speranță. Fiecare durere sau rănire rezultată din stresul toxic poate fi atenuată substanțial, chiar și decenii mai târziu prin ceea ce numim plasticitatea creierului.

Creierul nu se dezvoltă doar în timpul copilăriei, ci continuă să crească şi să se schimbe şi în perioada adultă. El are o capacitate remarcabilă de a reorganiza căile neuronale, a construi noi conexiuni și chiar de a crea noi neuroni (neurogeneză).

Neuroplasticitatea reprezintă capacitatea biologică, chimică și fizică a creierului de a se schimba cu experiența trăită și de a se adapta la mediul său. Neuroplasticitatea apare ca răspuns la învățarea lucrurilor noi, practică/ repetiție, influențe ale mediului sau stres, răni și boli.

Rănile și traumele se pot vindeca dacă avem curajul să le abordăm cu înțelegere, compasiune și pricepere.

Compasiunea și iubirea

‌‌Compasiunea față de sine este un principiu călăuzitor și un agent de vindecare a traumelor. Compasiunea, dragostea, grija, respectul, blândețea, bunătatea și afecțiunea sunt elemente esențiale care schimbă creierul și corpul într-un mod benefic.

Amintirile de a fi iubit, îngrijit, tratat cu respect, blândețe și afecțiune pe care le accesăm sau pe care ajungem să le creăm pentru noi înșine ne ajută să ne vindecăm. Așa cum unul dintre cei mai de seamă specialişti în neuroștiințe din lume Richard Davidson (2009) a remarcat cu privire la capacitatea iubirii de a remodela creierul, „Totul se reduce la iubire”. Dacă dragostea a fost insuficientă în anii de dezvoltare, poți învăța să o aprovizionezi mai târziu în viață.

Reziliența

Reziliența vine din adâncul nostru și din sprijinul din afara noastră. Chiar și după cele mai devastatoare evenimente, este posibil să creștem și să găsim un sens mai profund, câștigând și o mai mare apreciere în viața noastră.

Reziliența reprezintă puterea și viteza răspunsului nostru la experiențele adverse – și ea se poate construi. Reziliența nu este o trăsătură pe care o ai sau nu o ai. Este un set de strategii care pot fi învățate și practicate de oricine. Astfel, putem deveni mai rezilienți prin identificarea activităților care ne susțin fizic, emoțional, mental, social și spiritual.

Ne putem construi reziliența prin angajarea în practici şi acțiuni de zi cu zi de grijă față de propria persoană, despre care am scris în partea a doua a acestui articol și în exercițiile din secțiunea Resurse.

Trei dintre aspectele principale ale rezistenței:

• Conexiune. Reziliența este asociată cu sprijinul unei alte persoane care ne poate ajuta să procesăm evenimentele dificile din viață. Aceasta vine adesea sub forma unor relații (de cuplu sau prietenii) stabile sau a psihoterapiei. Totuși, oamenii rezilienți își construiesc în mod activ cercul social și rămân implicați în comunitatea lor, mai degrabă decât să se izoleze.
• Alegere și control. Traumele din copilărie ne pot lipsi de sentimentul alegerii și controlului. Poate considerăm că nu am avut niciun cuvânt de spus în ceea ce ni s-a întâmplat atunci. Reziliența este asociată cu înțelegerea faptului că, cu efort, putem influența cursul vieții noastre acum, concentrându-ne asupra evenimentelor din viața noastră asupra cărora avem control în prezent.
• Orientare spre creștere: Oamenii rezilienți cred adesea că înțelepciunea şi creșterea pot fi câștigate atât din experiențele de viață pozitive, cât și din cele negative. Ei recunosc că viața oferă oportunități continue pentru o nouă învățare.

Noile cercetări științifice sugerează că reziliența psihică personală este mai des întâlnită decât se credea anterior. Asta pentru că reziliența noastră este înrădăcinată nu numai în credințele și valorile noastre, în caracterul, experiențele și genele noastre, ci și în mod critic în obiceiurile noastre, obiceiuri pe care le putem cultiva și schimba.

Continuă cu partea a doua.