Despre atașament în relația părinte-copil

Ce este atașamentul?

Atașamentul reprezintă legătura afectivă reciprocă și durabilă dintre un bebeluș și îngrijitorul lui (de obicei părintele). Atașamentul este temelia relației copilului cu lumea, cu mediul înconjurător. Un atașament sigur constituie o bază sigură pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Omul este, prin excelență, o ființă socială. Creierul uman este structurat pentru a fi în relații cu alții, iar dezvoltarea sa depinde de aceste interacțiuni. De aceea, atașamentul joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea creierului încă de la începutul vieții având scopul de a menține copilul în singuranță.

Cercetările în domeniul atașamentului scot în evidență importanța relației părinte-copil pentru sentimentul de securitate pentru explorarea lumii, modelarea interacțiunilor cu alți copii, toleranța la frustrare (rezistența la stres), capacitatea de control și gestionare a emoțiilor și de a crea relații semnificative în viitor. Prin atașament copilul poate să caute proximitatea părintelui, să se îndrepte către acesta în momente de suferință pentru a primi alinare și un refugiu sigur și să internalizeze relația cu părintele ca model intern al unei baze sigure.

Conform teoriei etologice, atașamentul dintre bebeluș și părinți este o predispoziție biologică care susține supraviețuirea celui mic.

Din perspectivă evoluționistă, atașamentul are o valoare adaptativă pentru copilul mic, oferind siguranța și încrederea că nevoile lui fizice și psihosociale vor fi satisfăcute.

Puiul de om este una dintre cele mai imature progenituri prin faptul că se naște cu un creier destul de slab dezvoltat comparativ cu complexitatea pe care urmează să o atingă pe măsură ce crește. Odată cu venirea sa pe lume, bebelușul este total dependent de părinții sau îngrijitorii săi primari pentru a supraviețui. Adultul care oferă îngrijire, atenție, care percepe, înțelege și răspunde la nevoile bebelușului este pentru acesta o bază de siguranță. Satisfacerea nevoilor și senzația de bunăstare ce provine din această experiență repetată de îngrijire reprezintă acea „bază sigură”, după cum a numit-o John Bowlby (pionier în studiul teoriei atașamentului), care permite bebelușului dezvoltarea optimă și explorarea lumii înconjurătoare.

În urma studiilor sale pe animale și observațiilor asupra copiilor cu tulburări, psihanalistul și psihiatrul englez  John Bowlby a căpătat convingerea deosebitei importanțe a legăturii dintre mamă și bebeluș și s-a declarat vehement împotriva despărțirii mamei de bebeluș în lipsa oferirii acestuia unei bune îngrijiri de substituție.

O fostă elevă a lui Bowlby, Mary Ainsworth, a efectuat studii asupra atașamentului bebelușilor africani din Uganda prin observația naturalistă în casele lor. Ulterior, ea a elaborat o tehnică de laborator devenită clasică, numită situația străină. Această tehnică avea ca scop evaluarea tiparelor de atașament dintre sugar și adult (de obicei, mama) și constă dintr-o serie de episoade cu durata mai mică de jumătate de oră în care mama lasă copilul de două ori într-o încăpere nouă (nefamiliară) cu o persoană străină. A doua oară mama lasă copilul singur și persoana străină se întoarce înaintea mamei. Apoi mama încurajează bebelușul să reînceapă explorarea și joaca și îl liniștește în cazul în care acesta pare să aibă nevoie. În toate aceste episoade, Ainsworth era interesată în mod deosebit de reacția copilului la fiecare revenire a mamei în cameră.

Tipuri de atașament

Prin observarea copiilor în mediul de acasă și în situația străină, Ainsworth și colegii săi au scos în evidență trei tipare principale de atașament:

1.Atașamentul sigur – categoria cea mai obișnuită. Copiii cu atașament de acest tip plâng sau protestează când mama pleacă și sunt fericiți când ea revine. Mama este astfel o bază sigură pentru bebelușul care pleacă de lângă ea ca să exploreze și se întoarce din când în când pentru a primi asigurări din partea ei. Copiii cu atașament sigur sunt, de obicei, cooperanți și relativ lipsiți de furie. Ei au parte de experiențe repetate în care se simt înțeleși, conectați și protejați printr-o comunicare substanțială, aliniată emoțional cu părintele.

2. Atașamentul anxios (nesigur) evitant. Copiii cu atașament evitant plâng rareori la plecarea mamei și o evită la întoarcere. Ei au tendința să fie furioși și nu se duc spre mamă când au o nevoie. Nu le place să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos.

3. Atașamentul anxios (nesigur)-rezistent sau ambivalent. Copiii cu acest tip de atașament devin anxioși dinainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. Ei explorează foarte puțin. La revenirea mamei, ei își manifestă ambivalența prin căutarea contactului cu ea și, în același timp, prin a i se împotrivi cu lovituri cu picioarele, agitație. Acești copii sunt greu de alinat.

Atașamentele nesigure apar în urma unor episoade repetate când părintele nu este disponibil emoțional și respinge mai mult sau mai puțin conștient copilul. Deseori, părinții înșiși au crescut, la rândul lor, lipsiți de afecțiune și disponibilitate din partea propriilor părinți. Astfel, copilul care are parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură, neconjugată, dezvoltă o tendință spre anxietate și sentimente de nesiguranță deoarece nu știu dacă pot conta pe părinți, nu știu la ce se pot aștepta.

Pe lângă cele trei tipare anterioare, alți cercetători au identificat și un al patrulea  tipar de atașament.

4. Atașamentul dezorganizat-dezorientat. Copiii cu acest tipar de atașament par a duce lipsă de o strategie organizată cu ajutorul căreia să facă față stresului situației străine, fiind temători și dezorientați. Ei prezintă diferite comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate (exemplu, caută apropierea de străin și nu de mamă). Acești copiii își pot întâmpina mama veseli, iar apoi să îi întoarcă spatele sau să se apropie fără contact vizual. Atașamentul dezorganizat-dezorientat poate fi tiparul cel mai puțin sigur de atașament și foarte probabil apare la copiii cu mamă de o sensibilitate redusă, abuzivă, intruzivă sau care a suferit o pierdere ce nu a fost rezolvată. Copiii cu astfel de atașament au parte de repetate experiențe în care părintele are un comportament haotic, înspăimântător, devenind o sursă de îngrijorare. Astfel, copiii se află într-un paradox biologic deoarece sistemul biologic de atașament are rolul de a motiva copilul să caute apropierea de părinte în momentele de suferință, iar în această situație el este nedumerit din cauza instinctului de a se întoarce tocmai către acea sursă de disconfort și chiar teroare, de care el încearcă să scape. În acest mod, copilul nu are posibilitatea de a înțelege situația și de a dezvolta o adaptare coerentă, el devenind, la rândul lui, dezorganizat și haotic. Experiențele repetate cu părinți care manifestă accese de furie față de copii, au un comportament îngrijorător sau consumă excesiv alcool sau droguri, afectează capacitatea copilului de a integra funcții mentale care permit gestionarea emoțiilor și a stresului. Studiile au demonstrat că părinții care au avut parte de astfel de comportamente în copilărie sau au pierderi sau traume nerezolvate, vor avea probabil același tip de comportament față de copiii lor.

Deși situația străină a fost folosită în multe cercetări, unii investigatori au pus la îndoială validitatea sa prin faptul că situația străină este și artificială și mamele sunt solicitate să nu inițieze interacțiunea, expunând copiii la repetate apariții și dispariții ale adulților și așteptându-se ca aceștia să le acorde atenție.

Deoarece atașamentul influențează o gamă mai largă de comportamente decât cea observată în situația străină, unii cercetători au conceput metode de a-i studia pe copii în contexte firești. Un exemplu în acest sens este Setul Q al atașamentului (AQS) elaborat de Waters și Deane (1985), prin care li se cere mamelor sau altor membri ai familiei să sorteze o serie de cuvinte și expresii descriptive în categorii de la ”cel mai caracteristic pentru copil” la ”cel mai puțin caracteristic pentru copil”. Apoi se compară aceste descrieri cu cele elaborate de experți în ceea ce privește prototipul copilului care se simte în siguranță.

Conform studiilor autorilor Fox, Kimmerly și Schafer (1991), copiii par a-și forma cam în același timp atașamentul față de ambii părinți și, în general,  securitatea atașamentului față de tată și a celui față de mamă sunt foarte asemănătoare, contrar constatărilor inițiale ale lui Mary Ainsworth.

Formarea atașamentului

Ainsworth și Bowlby au lansat ipoteza conform căreia, pe baza interacțiunilor dintre mamă (îngrijitor primar) și bebeluș, acesta din urmă își creează un ”model funcțional” cu privire la ceea ce poate aștepta din partea ei. Modelul rămâne valabil atâta timp cât comportamentul mamei rămâne același. Dacă acest comportament se schimbă, în mod consecvent, copilul își va revizui modelul și gradul de siguranță al atașamentului său se poate modifica.

Modelul funcțional de atașament al bebelușului este strâns legat de conceptul de încredere fundamentală, formulat de Erikson. (vezi Teoria dezvoltării psihosociale)

Conform teoriei dezvoltării psihosociale a lui Erikson, bebelușul de la naștere până la vârsta de aproximativ 12-18 luni se află în stadiul încredere fundamentală versus neîncredere fundamentală. În această perioadă, sugarul își dezvoltă un sentiment al măsurii în care lumea din jur este sigură sau nu și persoanele sunt sau nu demne de încredere. Rezolvarea conflictului specific acestui stadiu presupune crearea unui echilibru între încredere – prin care își poate forma relații intime – și neîncredere – prin care se poate proteja. Depășirea cu succes a crizei încredere versus neîncredere înseamnă predominarea încrederii și apariția virtuții speranței: credința că nevoile le pot fi împlinite și că pot obține ceea ce își doresc (Erikson, 1982). În cazul în care va predomina neîncrederea, copilul va vedea lumea ca nesigură, imprevizibilă și neprietenoasă și va avea dificultăți în a stabili relații.

Cu alte cuvinte, un atașament sigur reflectă încredere deoarece sugarii au învățat că se pot încrede nu doar în părinții sau îngrijitorii lor, ci și în propria capacitate de a obține ceea ce au nevoie, de a-și satisface nevoile. Părinții care reacționează cu sensibilitate, căldură, atitudine pozitivă, oferă sprijin afectiv și au o atitudine liniștitoare atunci când copilul plânge, vor pune bazele unui atașament sigur.

Deși cercetările legate de atașament arată că primii ani de viață își pun amprenta asupra viitorului, ele evidențiază totodată că relațiile cu părinții se pot schimba de-a lungul timpului și, odată cu ele, atașamentul se modifică și el. Astfel, nu este niciodată prea târziu ca un părinte să facă schimbări pozitive în viața copilului.

Pe lângă părinți, pot exista alte persoane cu care un copil să dezvolte o relație sănătoasă, care să îl facă să se simtă înțeles și să îi ofere un sentiment de siguranță, încredere și optimism. De reținut este că, deși aceste persoane (rude, educatori, profesori, consilieri, psihologi, asistenți maternali, doctori etc.) nu țin locul unui atașament sigur cu un părinte sau îngrijitor primar, ele pot fi o sursă de putere și reziliență pentru copil.

Caracteristicile atașamentului

Conform lui Bowlby, atașamentul are trei caracteristici definitorii:

1. Menținerea proximității, a unei apropieri fizice de persoana de atașament. Această apropiere este căutată, mai ales, în momente de frică, stres, anxietate. (Proximity Maintenance)
2. Reîntoarcerea la persoana de atașament pentru a primi consolare și a se simți în siguranță. Părintele (îngrijitorul) are rolul de a oferi confort și reasigurări copilului în momentele de nesiguranță, frică, stres. (Safe Heaven)
3. Încurajarea explorării prin asigurarea unei surse de siguranță. Părintele sau îngrijitorul reprezintă o bază sigură de la care copilul poate iniția activități de explorare (non-atașament). (Secure Base)

Procesul formării atașamentului durează, potrivit lui Bowlby (1979), aproximativ 2-3 ani. Punctul final (endpoint) în procesul de formare al atașamentului îl reprezintă transformarea relației părinte-copil într-un parteneriat (goal-corrected partnership) prin care scopul menținerii proximității este acela de a-l ajuta pe copil să își poată amâna treptat obținerea satisfacției (gratification) și să poată internaliza modul de interacțiune cu îngrijitorul (disponibilitatea emoțională, confortul și siguranța pe care acesta i le oferă), astfel încât să poată face față singur momentelor de absență ale acestuia.

Surse:

Hazan, C., Shaver, Ph. R., Attachment as an Organizational Framework for Research on Close Relationships, Psychological Inquiry, 1994, Vol. 5, No. 1, 1-22

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Siegel, D.J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014.