Scriu acest articol deoarece observ frecvent, în lucrul cu trauma și corpul, o anumită așteptare legată de ideea de „eliberare”: eliberarea traumelor, a emoțiilor blocate în corp sau o descărcare intensă care ar produce, aproape instantaneu, transformare și vindecare.
Pentru mulți oameni, mai ales pentru cei crescuți în medii critice, imprevizibile sau emoțional nesigure, simplul fapt de a spune „nu”, de a avea nevoi sau de a se prioritiza uneori poate activa vinovăție, rușine sau teama de a deveni „egoist(ă)” ori „narcisic(ă)”.
Uneori pare că orice gest de afirmare personală poate fi etichetat drept „narcisism”, iar alteori comportamente profund problematice sunt confundate cu iubirea sănătoasă de sine. Alteori termenul este folosit pentru a descrie comportamente cu adevărat abuzive și distructive.
Acest articol este despre acei adulți care trăiesc cu sentimentul persistent că „nu se descurcă singuri”, că nu se pot exprima autentic, care experimentează anxietate în raport cu multe dintre deciziile și provocările vieții.
Din perspectiva lucrului cu trauma, stresul și corpul, relația cu mâncarea nu poate fi înțeleasă doar ca un set de obiceiuri sau alegeri conștiente. Apetitul nu reflectă întotdeauna nevoile reale ale corpului, ci starea sistemului nervos.
