Rușinea și vinovăția sunt experiențe pe care le întâlnesc frecvent în practica mea psihoterapeutică, deși nu întotdeauna sunt recunoscute sau exprimate ca atare.
Parentificarea copilului este o inversare a rolurilor și responsabilităților dintre copil și adulții care îl îngrijesc. Copilul ajunge să preia, într-o măsură nepotrivită vârstei și nivelului său de dezvoltare, funcții care ar trebui să rămână în responsabilitatea adulților.
Arhitectura Sinelui este un retreat rezidențial creat împreună cu psihoterapeut Oana Șerbu, în care psihoterapia, abordările somatice și natura se întâlnesc într-un proces terapeutic integrativ.
Scriu acest articol deoarece observ frecvent, în lucrul cu trauma și corpul, o anumită așteptare legată de ideea de „eliberare”: eliberarea traumelor, a emoțiilor blocate în corp sau o descărcare intensă care ar produce, aproape instantaneu, transformare și vindecare.
Pentru mulți oameni, mai ales pentru cei crescuți în medii critice, imprevizibile sau emoțional nesigure, simplul fapt de a spune „nu”, de a avea nevoi sau de a se prioritiza uneori poate activa vinovăție, rușine sau teama de a deveni „egoist(ă)” ori „narcisic(ă)”.
