În munca mea terapeutică — dar și în propriul parcurs interior — observ tot mai des o tendință profund umană de retragere, de alegere conștientă a singurătății în anumite etape ale procesului de vindecare.

În ultima vreme, pe măsură ce termenul „somatic” și abordări precum Somatic Experiencing au devenit tot mai cunoscute, observ tot mai des o confuzie: mulți oameni ajung să asocieze lucrul somatic cu ideea de a interpreta simbolic bolile sau simptomele fizice.

Acest articol este scris din perspectiva mea de psihoterapeut care a lucrat cu copii, părinți și adulți, atât în prevenirea abuzului sexual și educația timpurie, cât și în procesele de vindecare a traumelor sexuale și relaționale.

Aleg să scriu despre legătura traumatică pentru că este una dintre cele mai confuze, intense și dureroase forme de relaționare. O legătură care poate părea iubire, dar care, în esență, te consumă și te face să te pierzi pe tine.

Neputința învățată este o adaptare biologică de supraviețuire. După experiențe repetate de neputință, ajungem să credem că nu are rost să acționăm — chiar și atunci când putem.