Mulți profesioniști ajung, mai devreme sau mai târziu, să se confrunte cu trauma secundară, oboseala prin compasiune sau burnout (epuizare emoțională, dificultăți de concentrare, iritabilitate, pierderea motivației).

În munca mea terapeutică — dar și în propriul parcurs interior — observ tot mai des o tendință profund umană de retragere, de alegere conștientă a singurătății în anumite etape ale procesului de vindecare.

În ultima vreme, pe măsură ce termenul „somatic” și abordări precum Somatic Experiencing au devenit tot mai cunoscute, observ tot mai des o confuzie: mulți oameni ajung să asocieze lucrul somatic cu ideea de a interpreta simbolic bolile sau simptomele fizice.

Acest articol este scris din perspectiva mea de psihoterapeut care a lucrat cu copii, părinți și adulți, atât în prevenirea abuzului sexual și educația timpurie, cât și în procesele de vindecare a traumelor sexuale și relaționale.

Aleg să scriu despre legătura traumatică pentru că este una dintre cele mai confuze, intense și dureroase forme de relaționare. O legătură care poate părea iubire, dar care, în esență, te consumă și te face să te pierzi pe tine.