Între DA și NU. Despre granițele personale

În cercurile de dezvoltare personală, psihologie şi psihoterapie se vorbeşte des despre granițe, limite, despre asertivitate, despre a învăța să spunem "Nu". Cu toate acestea, multe persoane au dificultăți în a pune în practică aceste lucruri.

Deci ce sunt "granițele"?

În primul rând, o graniță este o limită sau o barieră care te definește şi care te separă de ceilalți. Fiecare organism viu este separat de orice alt organism viu, în primul rând, printr-o barieră fizică, sub formă de membrane sau țesuturi. Corpul este recipientul tuturor senzațiilor, emoțiilor şi trăirilor noastre, iar principala noastră graniță fizică este reprezentată de piele. Pielea noastră marchează limita sinelui nostru fizic şi prima noastră linie de apărare, urmată de muşchi. Atingerea ne ajută să devenim mai conştienți de unde începem și unde ne terminăm, să ne simțim marginile fizice.

Atunci când există leziuni, agresiuni sau traume, apare o ruptură la nivelul apărării noastre fizice care ne poate face să ne simțim lipsiți de apărare sau vulnerabili. Din această cauză, persoanele care au suferit traume, pot avea dificultăți în a-şi simți propriile granițe fizice, ca şi când nu sunt conectate la corpul lor. Acest lucru se propagă în multe aspecte ale vieții şi apar dificultăți de a pune sau a respecta limite în relațiile personale sau profesionale.

Traumele duc la dificultatea conectării, în primul rând la propriul corp şi sine şi apoi la mediu şi cei din jur. De aceea, cheia este reconstruirea acestei conexiuni prin lucrul cu propriile granițe. A pune o graniță fizică înseamnă faptul că eu aleg cine mă poate atinge, când și în ce fel sau cât de aproape poate sta cineva de mine și cum îmi definesc spațiul meu personal, care se extinde dincolo de pielea mea. Devenim mai conștienți de acest spațiu atunci când cineva stă prea aproape de noi. Este ca și cum am fi înconjurați de un cerc invizibil, o zonă de confort. Această zonă este fluidă. De exemplu, partenerul de cuplu poate sta mai aproape decât prietenii, iar un prieten poate sta mai aproape decât o persoană străină, iar cu cineva perceput ca ostil sau amenințător am putea avea nevoie de o distanță şi mai mare.

Pe lângă cele menționate, avem multe alte tipuri de granițe: emoționale, sexuale, relaționale, profesionale şi spirituale, care ne ajută să definim ceea ce este sigur şi potrivit pentru noi.

Granițele emoționale sunt mai puțin evidente, dar la fel de importante. Ele se referă la repertoriul de sentimente, reacții şi răspunsuri emoționale care ne sunt specifice fiecăruia. Reacționăm la ceea ce e în jurul nostru în funcție de percepțiile noastre, istoria noastră de viață, valorile, țelurile, nevoile şi visele noastre, mai mult sau mai puțin diferite de ale celorlalți. Putem întâlni oameni care se aseamănă, dar pe nimeni identic.

Avem granițe sexuale, de asemenea, prin limitele pe care le punem, de care avem nevoie pentru a ne simți în siguranță şi a aprecia dacă o anumită discuție sau un anumit comportament sexual este potrivit pentru noi sau nu. În acelaşi timp, alegerea unui partener şi nu a altuia, reprezintă tot o graniță.

Avem granițe relaționale, ce țin de relațiile noastre cu ceilalți şi cu mediul înconjurător. Toate rolurile pe care le avem (partener, părinte, frate, soră, copil etc.) se încadrează în anumite limite care definesc interacțiunile noastre cu ceilalți, inclusiv la nivel profesional.

Un alt tip de granițe sunt cele legate de spiritualitate. Acestea se referă la faptul că fiecare îşi alege propria cale, iar dezvoltarea spirituală nu ar trebui impusă cu forța de către altcineva. Putem primi sprijin şi îndrumare atunci când avem nevoie, dar nu putem fi forțați să credem în ceva.

Indiferent de natura lor, granițele noastre pot fi de mai multe feluri:

  1. Deschise sau permeabile, foarte permisive. Aici vorbim despre acele persoane care au mari dificultăți în a pune limite, a spune "nu", a-şi exprima opiniile sau nevoile din teamă de conflicte sau respingere, dintr-un sentiment puternic de ruşine, vinovăție sau din alte motive. La extrem, persoana se responsabilizează pentru ceilalți, face lucruri în locul lor, nu ține cont sau nu îşi recunoaşte propriile nevoi, dorind să facă mereu pe plac. Evenimentele dificile de viață şi traumele pot duce la astfel de situații în care persoana să fie blocată sau deconectată de propriul corp, senzații, trăiri, emoții, nevoi şi să nu mai aibă capacitatea de a-şi defini granițele, de a spune altora "nu" şi de a spune "da" propriei persoane.
  2. Închise, rigide. La pol opus față de cele de mai sus, se află persoanele care au nişte granițe foarte rigide, fixe, impermeabile şi chiar închise. Atunci când limitele sunt prea rigide, există riscul izolării şi dificultăți în a se angaja sau a menține relații. A avea granițe rigide este tot o urmare a unor traume şi o modalitate prin care persoana a învățat să supraviețuiască şi să se protejeze în urma unor evenimente sau situații dificile din viața sa.
  3. Combinate, alternând nuanțat între cele deschise şi cele rigide. Al treilea și cel mai comun stil de graniță este, de fapt, o combinație a stilurilor anterioare prin alternarea granițelor în funcție de situație.

Granițele definesc nevoia noastră de individualitate şi de spațiu, concomitent cu cea de conectare şi apropiere față de ceilalți. În funcție de istoricul de viață, legăturile de ataşament din copilărie, traumele suferite de fiecare, putem avea o mai mare nevoie de protecție şi o tendința de a ne izola prin a păstra distanța şi a pune granițe rigide în relațiile cu ceilalți sau o mare nevoie de conectare, uneori chiar cu riscul fuziunii cu ceilalți sau variații între acestea două.

Granițele aduc ordine în viețile noastre şi definesc modul în care relaționăm cu noi înşine şi cu cei din jur. Pe măsură ce învățăm să fim mai conştienți de granițele noastre, dobândim un sentiment mai clar despre noi înșine și despre relația noastră cu ceilalți. Cu limite bune, ne vom proteja atunci când este cazul, dar putem construi şi relații sănătoase, păstrându-ne integritatea şi contactul cu noi înşine. Granițele sănătoase sunt clare şi suficient de flexibile încât să putem alege ce să lăsăm să se apropie și ce să ținem la distanță  

Cum se dezvoltă granițele?

Descoperim granițele noastre prin modul în care suntem tratați din copilărie. Granițele încep să se formeze încă din copilăria timpurie. Într-o familie sănătoasă, un copil este ajutat să se individualizeze, să dezvolte un concept de sine separat și unic de ceilalți membri ai familiei, menținând în acelaşi timp, un bun contact cu mediul şi cei din jur. În schimb, într-o familie mai puțin funcțională, dezvoltarea unor granițe sănătoase devine o mare provocare sau chiar imposibilă. Crescând într-un mediu în care ori sunt granițe prea rigide, ori prea deschise, face imposibil pentru un copil să dobândească un sens clar al propriilor limite.

O experiență sigură de atașament va duce la un sentiment solid de a locui în propriul corp și de a se simți confortabil în propria piele. Prin atingerea, mângâierea și manipularea corpului copilului, părintele îi transmite acestuia la nivel senzorial un sentiment al sinelui corporal și al limitelor acestuia. Aceste experiențe sunt interiorizate de copil şi sunt baza pentru dezvoltarea sinelui corporal.

Copiii au nevoie de un contact fizic care să le ofere siguranță şi încredere pentru a se defini. Contactul piele-pe-piele (skin-to-skin) cu bebeluşul, îmbrățișările, mângâierile, purtatul (baby wearing) și atingerile nonsexuale sunt esențiale pentru dezvoltarea fizică şi emoțională a unui copil.  Afecțiunea fizică îl ajută pe copil să simtă şi că aparține, prin conectare, dar şi să devină mai conştient de granițele sale şi de faptul că e diferit de părinte.

Prea multă distanță sau prea multă apropiere între părinți și copii duce, în general, la probleme. Pentru un copil, prea multă distanță poate însemna lipsă de iubire, neglijare şi abandon. Prea multă apropiere poate împiedica copilul să-și dezvolte propria individualitate şi poate duce la o relație fuzională cu părintele, dezvoltând sentimentul de a fi responsabil (şi vinovat) pentru bunăstarea părinților săi. Părinții cu limite prea deschise și prea permeabile își pot încărca copilul cu informații inadecvate şi-l pot expune la situații mult prea dificile pentru vârsta sa. Un copil expus la probleme de adulți va crede că ar trebui să aibă puterea şi maturitatea pentru a le rezolva și își face griji pentru părinte, cu riscul de a ajunge să îşi asume responsabilități de adult. Astfel de copii cresc simțindu-se inadecvați și prea responsabili.

Atunci când părinții sunt conştienți de granițele lor, îşi vor putea ajuta copilul să se dezvolte sănătos. Când emoțiile copilului sunt întâmpinate cu afecțiune, căldură şi empatie, când este încurajat să se exprime, ajutat să identifice ce simte, înțelegerea sa despre sinele său şi granițele sale crește.

Ce înseamnă încălcarea granițelor?

Câteva exemple de a nu fi în contact cu granițele tale pot fi:

  • A lăsa pe cineva să se apropie prea mult, să te atingă, să îți íncalce spațiul personal fără să recunoşti sau sa spui că te deranjează.
  • A zâmbi la o glumă nepotrivită sau jignitoare la adresa ta sau a cuiva drag.
  • A nu-ți exprima opinia sau a te preface că eşti de acord cu celălalt.
  • A-ți ascunde sau nega adevăratele sentimente.
  • A accepta lucruri de care nu ai nevoie sau care chiar te deranjează.
  • A munci prea mult.
  • A face multe lucruri pentru alții în detrimentul propriei persoane.
  • A nu avea grijă de sănătatea ta, a-ți ignora nevoile.
  • A nu te odihni când ești obosit.
  • A nu mânca potrivit.
  • A nu-ți oferi timp pentru tine, pentru a face lucruri care te fac să te simți bine.
  • A permite ca alții să îți vorbească nepotrivit, sa te jignească sau să nu te respecte fără să te aperi.
  • A lăsa să-ți fie încălcate drepturile.

Lista poate continua. Pentru mulți dintre noi aceste exemple sunt familiare. Poate că şi tu te afli printre cei care au învățat să îşi sacrifice adevăratele sentimente, nevoi şi opinii pentru a face față unui mediu în care acestea nu erau acceptate sau înțelese.

Dacă atunci când eram copii ar fi trebuit să nu ne exprimăm sau să ne negăm gândurile sau sentimentele adevărate pentru a ne simți siguranță, acceptați şi iubiți, ca adulți, probabil că vom continua să negăm ceea ce este adevărat pentru noi pentru că a spune adevărul se simte foarte nesigur, o amenințare privind siguranța noastră şi a relațiilor cu ceilalți. Blocând contactul cu noi înşine şi cu granițele noastre, poate da un sentiment de siguranță, dar necesită un efort permanent și, pe termen lung, ne afectează sănătatea.O adevărată dilemă!  Care este calea de ieșire din dilemă? Dacă dezvoltarea granițelor a fost grav afectată și cauzează probleme în viața de adult, fie ne luptăm cu aceste probleme la nesfârșit cu cei din jur, parteneri, rude, colegi de muncă, șefi sau copii, fie primim ajutor profesional care ne poate ajuta să  (re)construim granițele și păstrându-ne sentimentul de siguranță. În acest caz, psihoterapia poate fi o cale eficientă.

Referințe:

Anne Katherine, Boundaries Where You End And I Begin: How To Recognize And Set Healthy Boundaries, Simon and Schuster, 2010

Mary Beth Janssen, The Book of Self-Care: Remedies for Healing Mind, Body, and Soul, 2017

Adelina Rotaru

Adelina Rotaru

Consilier psihologic şi Psihoterapeut experiențialist specializat în lucrul cu copii, adulți şi familii, în psihoterapia traumei și în terapii somatice.
Romania