Inteligența emoțională și socială
Încă din cele mai vechi timpuri, a apărut un interes legat de emoții și influența acestora asupra gândurilor, acțiunilor și relațiilor oamenilor. De-a lungul timpului, găsim referiri la emoții în operele lui Platon, Aristotel, Kant, Darwin și mulți alții.
În lucrarea lui Charles Darwin ”The Expression of Emotions in Man and Animals”, publicată în 1872, autorul a ridicat problema studiului emoțiilor considerate esențiale pentru adaptarea și supraviețuirea speciei, în contradicție cu perspectiva conform căreia acestea erau ceva ce trebuia stăpânit, ținut sub control și care întunecă gândirea.
Ulterior, în 1920, Edward Thorndike, psiholog american, folosește termenul de inteligență socială ca fiind abilitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interumane.
În 1940, David Wechsler, psiholog american născut în România și cel care a elaborat setul de teste standardizate pentru inteligență Scalele de Inteligență Wechsler, afirma că modelul de inteligență dezvoltat la acea vreme era incomplet deoarece nu includea ”aspectele non-intelectuale ale inteligenței generale”. Acesta a constatat că ”adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează atât prin elemente cognitive cât și prin cele non-cognitive” (Fodor, 2009, p.61)
În 1983, Howard Gardner, folosește conceptul de ”Inteligențe Multiple” susținând că nu există un singur tip de inteligență, ci mai multe. Studiind modul în care învață adulții și copiii, el ”și-a dat seama că ei păreau să învețe și să își demonstreze inteligența într-o mulțime de moduri” (Armstrong, 2012, p.8). Pornind de la aceste observații, Gardner a identificat 7 tipuri de inteligență printre care inteligența interpersonală cu referire la abilitățile de a evalua stările celorlalți, de a-i înțelege, de a cunoaște ceea ce îi motivează pe oameni și îi face să coopereze și inteligența intrapersonală, constând în capacitatea de a avea o reprezentare corectă despre propria persoană, o bună autoevaluare, autocunoaștere și reglare emoțională.
Termenul de inteligență emoțională a fost folosit prima dată în 1985 de către Wayne Leon Payne în lucrarea sa ”A Study of Emotion: Developing Emotional Intelligence; Self-Integration; Relating to Fear, Pain and Desire”, care afirma că inteligența emoțională reprezintă o abilitate care presupune o ”relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință”.
Definiţii
În anii '90, s-au conturat 3 mari direcții în definirea inteligenței emoționale. Una dintre acestea este cea a psihologilor J. Mayer și P. Salovey care defineau inteligența emoțională ca fiind capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile, a le exprima, cunoaște, înțelege și regulariza cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale.
Cea de-a doua direcție de definire a inteligenței emoționale este dată de psihologul israelian Reuven Bar-On care, în urma a 25 de ani de studii, a definit conceptul printr-un set de aptitudini personale, emoționale și sociale care influențează capacitatea individului de a face față dificultăților și solicitărilor cotidiene. Autorul a evidențiat o serie de componente ale inteligenței emoționale grupate în: aspectul intrapersonal (conștientizarea propriilor emoții, optimism, asertivitate, autorealizare, independență), aspectul interpersonal (empatie, relații interpersonale, responsabilitate socială), adaptabilitate (rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate), controlul stresului (toleranța la stres, controlul impulsurilor), dispoziția generală (fericire, optimism).
O vizibilă diferențiere între cele două concepte, apare la H. Gardner și la Reuven Bar-on care au făcut distincția între inteligența interpersonală (relațiile cu ceilalți) și cea intrapersonală (corelată cu inteligența emoțională).
Cea de-a treia direcție de definire a inteligenței emoționale este cea a lui Daniel Goleman în cartea sa Inteligența Emoțională, publicată pentru prima dată în 1995. Plecând de la teoria lui Mayer și Salovey, Goleman a folosit termenul de inteligență emoțională pentru a ”sintetiza o gamă largă de descoperiri științifice, reunind direcții de cercetare care până atunci fuseseră separate” și ”o largă varietate de inovații științifice interesante, cum ar fi primele roade ale domeniului, pe atunci în fază incipientă, al neurologiei afectelor, care explorează felul în care creierul controlează emoțiile.” (Goleman, 2008, p.7).
Modelul lui Goleman scoate în evidență o serie de trăsături personale și sociale:
- componentele personale: conștiința de sine (autocunoașterea emoțională, autocunoașterea realistă și corectă, încrederea în sine), autocontrolul (autocontrolul emoțional, transparența și menținerea integrității, adaptabilitatea la schimbare, orientarea spre rezultate, inițiativa, optimismul și perseverența);
- componentele sociale: conștiința socială (conștiința de grup, empatia, orientarea spre sarcină) și capacitatea de administrare a relațiilor (managementul relațiilor interpersonale, leadership inspirațional, inițierea și managementul schimbării, influența, managementul conflictelor, lucrul în echipă și colaborarea).
Cartea lui Goleman a fost bestseller internațional și a făcut cunoscut conceptul de Inteligență Emoțională (IE) în toată lumea. Ulterior, ca o continuare a acestei cărți, autorul a publicat Inteligența socială în care pune accentul pe analizarea individului ca entitate individuală până la relațiile lui cu cei din jur. În această lucrare, el trece în revistă descoperiri recente care arată că însăși structura creierului îl face sociabil iar noi toți suntem interconectați, accentul punându-se pe ”acele clipe efemere care prin viață atunci când interacționăm. Acestea capătă consecințe profunde pe măsură ce ne dăm seama cum, toate la un loc, ne ajută să ne modelăm unii pe alții”. (Goleman, 2007, p.12)
Conform lui Goleman, inteligența socială reprezintă atât capacitatea noastră de a-i percepe pe cei din jur într-un anumit fel, cât și acțiunile voite pe care le facem ulterior pentru a-i influența pe ceilalți într-un sens dorit de noi. Astfel, el diferențiază două elemente constitutive ale inteligenței sociale: conștiința socială – ceea ce sesizăm despre ceilalți (emoții, gânduri etc.) și dezinvoltura socială – modul în care acționăm și reacționăm atunci când am pus un anumit diagnostic celui din fața noastră.
În Inteligența socială. Noua știință a succesului, Karl Albrecht a făcut o diferențiere clară între inteligența emoțională și cea socială, elaborând un model pentru descrierea, evaluarea și definirea inteligenței sociale prin cinci dimensiuni:
- Conștiința situațională sau simțul situației – abilitatea de a studia situațiile și de a interpreta comportamentul oamenilor;
- Prezența – o serie întreagă de semnale pe care ceilalti le procesează într-o impresie evaluatoare a unei persoane);
- Autenticitatea - radarele sociale ale altora asupra comportamentului nostru;
- Claritatea – capacitatea noastră de a-i determina pe ceilalți să coopereze cu noi;
- Empatia - ca legătură dintre două persoane care sa creeze bazele pentru o interacțiune pozitivă și cooperare.
De-a lungul timpului, conceptele de inteligență emoțională și inteligență socială au fost definite în diferite moduri, diferențele dintre ele fiind evidențiate mai mult sau mai puțin de diverși autori. În ultimii ani, cei doi termeni s-au răspândit la nivel mondial, fiind adoptați în numeroase domenii, precum educație, afaceri și nu numai.
Surse:
Albrecht, K., Inteligența socială. Noua știință a succesului, Ed. Curtea Veche, București, 2007;
Armstrong, Th., Esti mai inteligent decât crezi. Un ghid al inteligentelor multiple, pentru copii, Ed. Curtea Veche, București, 2012;
Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;
Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;
Goleman, D., Inteligența socială, Ed. Curtea Veche, București, 2007;
Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.
