Integral Somatic Psychology (ISP) – despre corporalizarea emoțiilor și capacitatea de a le tolera

Am scris în trecut despre câteva dintre abordările terapeutice în care m-am format, ulterior formării de bază și masteratului, precum Somatic Experiencing (SE) și NeuroAffective Relational Model (NARM), iar de această dată mi-am propus să povestesc câte ceva despre o altă metodă pe care am explorat-o: Integral Somatic Psychology (ISP).

Cu cât studiez mai mult, cu atât mi-a devenit mai greu să cred în explicații simple despre ființa umană. De-a lungul anilor, am explorat numeroase teorii și abordări terapeutice, unele foarte bine fundamentate științific, altele aflate încă în dezvoltare sau bazate într-o mai mare măsură pe experiența clinică.

Unele formări mi-au schimbat profund modul de a înțelege procesele psihologice și felul în care lucrez în cabinet, în timp ce altele au avut un impact mai redus. Totuși, fiecare mi-a oferit, într-o anumită măsură, perspective noi, instrumente sau întrebări la care să reflectez. Cred că felul în care rezonăm cu anumite teorii sau abordări terapeutice are legătură nu doar cu fundamentarea lor teoretică și științifică, ci și cu propria noastră istorie, personalitate, valori și modul în care înțelegem lumea.

Karen Maroda, în The Analyst's Vulnerability, una dintre cărțile mele favorite, explorează subiectivitatea inevitabilă a terapeutului și felul în care cine suntem influențează munca noastră. Este o perspectivă cu care rezonez profund. Deși formarea profesională, experiența clinică și cunoștințele teoretice sunt esențiale, nu cred că putem separa complet terapeutul, ca persoană, de modul în care practică psihoterapia.

De altfel, cred că și preferința pentru o anumită abordare terapeutică reflectă, într-o anumită măsură, această subiectivitate. Nu alegem teoriile exclusiv rațional, iar uneori putem fi atrași de o perspectivă tocmai pentru că se potrivește cu ceea ce credem deja sau cu felul în care am ajuns să înțelegem propriile experiențe.

Deși am descoperit abordări cu care rezonez profund și care au devenit parte importantă din practica mea, continui să fiu curioasă și interesată să explorez și alte perspective. Astfel, din când în când, mă înscriu la noi cursuri sau formări, uneori din dorința de a aprofunda ceea ce cunosc deja, alteori pentru a înțelege moduri diferite de a lucra cu experiența psihologică și corporală.

Așa am ajuns și la Integral Somatic Psychology (ISP), o metodă dezvoltată de Raja Selvam, PhD, psiholog și terapeut somatic, pe care îl cunoșteam deja din domeniul Somatic Experiencing, fiind formator și în această metodă.

M-a intrigat în special perspectiva sa asupra corporalizării emoțiilor și ideea că putem contribui la procesarea acestora nu doar prin înțelegerea sau reglarea lor, ci și prin dezvoltarea capacității de a le experimenta și tolera în corp, diferit de alte metode somatice. Astfel, am decis să urmez formarea sa profesională internațională, destinată specialiștilor. Trebuie să spun că unele dintre principiile și intervențiile propuse de Raja Selvam m-au surprins plăcut, atât în propriul proces experiențial, cât și ulterior, în practica terapeutică.

Deși nu folosesc ISP ca abordare principală, am început să integrez anumite intervenții atunci când mi se par potrivite pentru procesul terapeutic. Uneori, folosirea lor punctuală a facilitat schimbări în felul în care o persoană putea experimenta o emoție, iar alteori am observat că a contribuit la depășirea unor momente de blocaj în proces.

Mi-am propus, așadar, să prezint câteva dintre principiile acestei metode, fără a intra în toate aspectele sale teoretice și tehnice, ci mai degrabă pentru a explica ce presupune corporalizarea emoțiilor și cum poate fi integrată în procesul terapeutic.

Ce este Integral Somatic Psychology?

Integral Somatic Psychology (ISP) este o abordare dezvoltată de Raja Selvam, având ca strategie clinică centrală ceea ce autorul numește emotional embodiment, respectiv corporalizarea emoțiilor. Metoda este prezentată pe larg în cartea sa, The Practice of Embodying Emotions: A Guide for Improving Cognitive, Emotional, and Behavioral Outcomes, tradusă în limba română la editura Herald, Corporalizarea emoțiilor. Cum sa ne imbunatatim viata din punct de vedere mental, afectiv, fizic si comportamental.

Una dintre particularitățile ISP este faptul că a fost concepută ca o abordare complementară, care poate fi integrată în diferite forme de terapie, fără a presupune înlocuirea acestora. Astfel, principiile corporalizării emoțiilor pot fi folosite atât în psihoterapiile predominant verbale, cât și în abordările orientate spre corp, inclusiv în terapii manuale, precum terapia craniosacrală, osteopatia sau alte forme de lucru corporal. Desigur, obiectivele și competențele profesionale diferă de la o abordare la alta. Integrarea lucrului cu emoțiile nu presupune că toate aceste terapii devin psihoterapie, ci că atenția acordată experienței emoționale poate aduce o dimensiune suplimentară intervențiilor deja utilizate.

În centrul metodei se află ideea că dificultățile emoționale nu țin doar de ceea ce simțim, ci și de capacitatea noastră de a experimenta și tolera ceea ce simțim.Din această perspectivă, o capacitate mai mare de a rămâne în contact cu propriile emoții ar putea contribui nu doar la procesarea experiențelor afective, ci și la schimbări în felul în care gândim, ne raportăm la noi înșine și la ceilalți sau acționăm în diferite situații.

Ce înseamnă corporalizarea emoțiilor?

Atunci când vorbim despre emoții, ne referim adesea la capacitatea de a le identifica, a avea un nume pentru ceea ce simțim, a înțelege, exprima sau regla. Totuși, experiența unei emoții nu se reduce la recunoașterea ei conștientă sau la explicațiile pe care le putem oferi despre ceea ce simțim.

Emoțiile implică procese complexe, care se desfășoară atât la nivelul creierului, cât și al corpului. Ele pot fi însoțite de modificări ale respirației, ritmului cardiac, tensiunii musculare, posturii, activității sistemului nervos autonom și ale altor procese fiziologice.

De exemplu, atunci când simțim frică, putem observa o accelerare a ritmului cardiac, o modificare a respirației, tensiune musculară sau o tendință de a ne retrage. Furia poate fi însoțită de căldură, tensiune, impulsuri de mișcare sau modificări ale expresiei faciale, în timp ce tristețea poate implica senzații de apăsare, modificări ale tonusului muscular ori ale respirației.

Aceste manifestări nu sunt identice pentru toate persoanele și nici nu apar întotdeauna în aceeași formă. Experiența emoțională este influențată de numeroși factori, inclusiv de istoricul individual, contextul relațional, experiențele anterioare, personalitate și modul în care am învățat să ne raportăm la propriile emoții.

În perspectiva ISP, corporalizarea unei emoții presupune extinderea experienței emoționale conștiente în mai multe regiuni ale corpului și dezvoltarea capacității de a rămâne în contact cu aceasta pentru o perioadă mai lungă, fără a deveni copleșiți.

Raja Selvam pornește de la observația că, deși experiențele emoționale pot implica numeroase sisteme fiziologice, nu toate aceste procese sunt în mod necesar accesibile conștient sau disponibile pentru trăirea emoției. Uneori, o persoană poate simți frica predominant în piept, furia în zona abdomenului sau tristețea ca pe o constricție în gât. Alteori, poate identifica emoția la nivel cognitiv, fără să poată percepe prea multe dintre manifestările sale corporale. El propune că extinderea experienței emoționale către mai multe regiuni ale corpului poate contribui la creșterea capacității de a o tolera.

Pentru a explica acest principiu, autorul folosește o analogie simplă: o greutate poate fi mai ușor de susținut atunci când este distribuită între două brațe decât atunci când este purtată de unul singur. În mod asemănător, el propune că o experiență emoțională dificilă poate deveni mai tolerabilă atunci când este susținută de o parte mai mare a organismului.

Este important, totuși, să diferențiem această explicație, care aparține modelului teoretic ISP, de o concluzie științifică demonstrată pentru toate situațiile clinice. Deși există cercetări consistente privind implicarea corpului în experiența emoțională, mecanismele specifice prin care extinderea conștientă a unei emoții ar produce schimbările descrise de Selvam necesită cercetări suplimentare.

De ce am avea nevoie să dezvoltăm o capacitate mai mare de a tolera emoțiile?

Una dintre ideile care mi se par relevante în această abordare este diferențierea dintre intensitatea unei emoții și capacitatea noastră de a o tolera. O emoție nu trebuie să fie neapărat foarte intensă pentru a deveni dificil de suportat. Uneori, chiar și o experiență emoțională relativ redusă poate fi percepută ca amenințătoare, mai ales atunci când, de-a lungul dezvoltării, anumite emoții nu au putut fi exprimate, recunoscute sau susținute în relațiile importante.

De exemplu, o persoană care a crescut într-un mediu în care exprimarea furiei era pedepsită sau asociată cu pierderea relației poate ajunge să își inhibe această emoție. La vârsta adultă, poate avea dificultăți în a-și recunoaște nemulțumirea, în a spune „nu” sau în a-și exprima limitele, chiar și atunci când înțelege rațional că ar avea motive să o facă. În alte situații, tristețea poate fi asociată cu neputința, vulnerabilitatea cu pericolul, iar bucuria sau entuziasmul cu riscul unei dezamăgiri ulterioare. Așadar, nu doar emoțiile considerate neplăcute pot deveni dificil de tolerat.

Uneori, și experiențele plăcute, precum apropierea, iubirea, bucuria sau sentimentul de împlinire, pot activa mecanisme de apărare.Aceste mecanisme nu sunt neapărat problematice în sine. Dimpotrivă, ele se pot dezvolta ca modalități de adaptare la contexte în care experiența emoțională a fost prea intensă, prea dificilă sau insuficient susținută. Totuși, ceea ce a avut inițial un rol protector poate ajunge, în anumite situații, să limiteze capacitatea persoanei de a rămâne în contact cu propriile emoții, nevoi și impulsuri.

Din perspectiva ISP, lucrul terapeutic urmărește inclusiv creșterea acestei capacități de toleranță afectivă (affect tolerance). Nu este vorba despre a învăța să suportăm orice situație sau despre a deveni mai toleranți față de experiențe relaționale dăunătoare. Mai degrabă, este vorba despre posibilitatea de a rămâne în contact cu propriile reacții emoționale, astfel încât să le putem recunoaște, înțelege și folosi ca informații relevante despre ceea ce trăim.

De exemplu, capacitatea de a simți furia fără a o inhiba imediat, dar și fără a acționa impulsiv, poate permite recunoașterea unei limite personale. În mod asemănător, posibilitatea de a rămâne în contact cu tristețea poate facilita procesarea unei pierderi, fără ca persoana să fie nevoită să se distanțeze permanent de experiența dureroasă.

Desigur, capacitatea de a tolera o emoție nu este singurul factor implicat în schimbarea psihologică. Contează și contextul în care apare emoția, semnificația pe care o are pentru persoană, resursele disponibile și relațiile în care aceasta poate fi exprimată și înțeleasă.

Relația dintre emoții, corp, cogniție și comportament

Un alt aspect important al metodei este perspectiva asupra relației dintre corp, emoții, gândire și comportament.

În mod tradițional, procesele cognitive au fost studiate predominant în raport cu funcționarea creierului. Totuși, cercetările din domeniul cogniției întrupate (embodied cognition) au contribuit la o înțelegere mai amplă a modului în care procesele cognitive sunt influențate de corp și de interacțiunea organismului cu mediul.

Din această perspectivă, gândirea, percepția, emoțiile și comportamentul nu funcționează ca procese complet separate, ci se influențează reciproc. Raja Selvam integrează aceste perspective în modelul său, acordând un rol central experienței emoționale. El argumentează că dificultățile de a experimenta și tolera anumite emoții pot influența atât procesele cognitive, cât și comportamentele unei persoane.

De exemplu, putem înțelege foarte bine, la nivel rațional, că avem dreptul să stabilim limite într-o relație și, totuși, să ne fie extrem de dificil să facem acest lucru. Uneori, această dificultate poate fi asociată cu emoții precum frica, vinovăția sau rușinea, care devin greu de tolerat atunci când încercăm să acționăm diferit.

În alte situații, o persoană poate înțelege că nu este responsabilă pentru reacțiile emoționale ale celorlalți, dar continuă să simtă o vinovăție intensă atunci când încearcă să se prioritizeze. În astfel de contexte, explorarea cognitivă poate fi importantă, dar nu întotdeauna suficientă pentru a produce schimbarea dorită.

Lucrul cu experiența emoțională și corporală poate reprezenta, așadar, o modalitate complementară de a susține procesul terapeutic. Aceasta nu înseamnă că toate dificultățile cognitive sau comportamentale au la bază emoții insuficient procesate și nici că lucrul corporal este necesar în orice situație. Mai degrabă, ISP propune o perspectivă suplimentară asupra felului în care experiența emoțională poate participa la menținerea anumitor dificultăți psihologice.

Cum se lucrează cu corporalizarea emoțiilor în ISP?

Deși modelul teoretic este destul de amplu, intervențiile utilizate în ISP pot părea, la prima vedere, relativ simple. Raja Selvam descrie patru componente principale ale procesului de corporalizare a emoțiilor: situația, emoția, extinderea experienței emoționale și integrarea.

Acestea nu reprezintă neapărat etape rigide, care trebuie urmate întotdeauna în aceeași ordine, ci mai degrabă aspecte ale procesului terapeutic între care se poate reveni, în funcție de ceea ce apare în timpul lucrului. De regulă, pornim de la o situație relevantă pentru persoană, care activează o anumită experiență emoțională. Aceasta poate fi o situație prezentă, o experiență din trecut sau o dificultate relațională care continuă să producă suferință. Explorăm apoi emoțiile asociate, inclusiv felul în care acestea sunt resimțite în corp. Uneori, emoția este ușor de identificat, în timp ce alteori poate fi nevoie de mai mult timp pentru a o recunoaște sau pentru a diferenția între mai multe experiențe emoționale.

Un aspect important este susținerea experienței emoționale, inclusiv prin relația terapeutică, empatie și validare. În ISP, lucrul cu corpul nu presupune renunțarea la explorarea psihologică sau la contextul în care emoția a apărut. 

Ulterior, pot fi utilizate diferite intervenții pentru a facilita extinderea experienței emoționale și pentru a susține capacitatea organismului de a o tolera. Aceste intervenții pot include orientarea atenției către anumite regiuni ale corpului, conștientizarea respirației, mișcări ușoare, explorarea unor senzații corporale sau folosirea autoatingerii. De exemplu, persoana poate fi invitată să își așeze o palmă pe o anumită regiune a corpului, să observe modificările care apar în timpul respirației sau să exploreze o mișcare blândă, păstrând în același timp contactul cu emoția și situația care a activat-o.

În anumite contexte, poate fi folosită și atingerea oferită de terapeut, atunci când aceasta este potrivită, există consimțământ explicit și sunt respectate limitele și particularitățile persoanei. Atingerea sau autoatingerea nu sunt utilizate doar pentru relaxare, ci pot avea rolul de a susține percepția corporală, de a facilita contactul cu anumite regiuni ale corpului și de a explora posibilitatea ca experiența emoțională să devină mai amplă și mai tolerabilă. În același timp, respirația și mișcarea pot fi folosite pentru a observa și influența anumite răspunsuri fiziologice care însoțesc emoțiile. 

Un aspect important este faptul că scopul nu este provocarea unei descărcări emoționale intense și nici eliminarea cât mai rapidă a disconfortului. În ISP, extinderea experienței emoționale este însoțită de atenție la reglarea organismului, astfel încât persoana să poată rămâne în contact cu emoția fără a deveni copleșită. Intensitatea, durata și profunzimea intervențiilor sunt adaptate capacității persoanei. Uneori, lucrul poate presupune doar câteva momente de explorare corporală, în timp ce alteori poate ocupa o parte mai mare a ședinței.

Un ultim aspect al procesului este integrarea, care presupune observarea eventualelor schimbări apărute în experiența corporală, emoțională, cognitivă sau comportamentală. De exemplu, persoana poate observa că emoția este mai ușor de tolerat, că a apărut o perspectivă diferită asupra situației sau că anumite posibilități de acțiune devin mai accesibile. Totuși, astfel de schimbări nu apar întotdeauna imediat și nici nu pot fi anticipate sau garantate.

Cum integrez această metodă în practica mea

Nu cred că psihoterapia ar trebui privită ca o competiție între abordări, în care încercăm să stabilim care este cea mai bună metodă, independent de persoană și de context.

În același timp, dovezile privind eficacitatea intervențiilor sunt importante și ar trebui să ne ghideze practica. Totuși, contează și pentru cine este potrivită o anumită intervenție, în ce moment al procesului terapeutic este utilizată, care sunt obiectivele persoanei și cum se integrează aceasta în relația terapeutică.

În practica mea psihoterapeutică, folosesc anumite intervenții din ISP ca parte a unei abordări integrative, atunci când consider că acestea pot susține procesul terapeutic. Nu lucrez exclusiv prin această metodă. 

Pentru mine, înțelegerea experienței unei persoane presupune mai mult decât explorarea manifestărilor corporale ale emoțiilor. Istoria sa de viață, relațiile semnificative, mecanismele de adaptare, conflictele interne și semnificațiile atribuite experiențelor rămân aspecte importante ale procesului psihoterapeutic.

Totodată, am observat că există situații în care intervențiile orientate spre corporalizarea emoțiilor pot aduce ceva în plus. Uneori, o persoană poate vorbi despre o emoție și o poate înțelege foarte bine, dar îi este dificil să rămână în contact cu experiența respectivă. Alteori, emoția devine rapid copleșitoare sau apare o tendință de a o inhiba, de a o controla ori de a ne distanța de ea. În anumite astfel de momente, folosirea unor intervenții din ISP a facilitat o schimbare în felul în care emoția putea fi experimentată și tolerată.

Am întâlnit și situații în care, după o perioadă de explorare verbală, o intervenție corporală relativ scurtă a contribuit la apariția unei noi înțelegeri sau la o schimbare în procesul terapeutic. Aceste experiențe m-au surprins plăcut, inclusiv în propriul proces din timpul formării, și m-au făcut curioasă să continui să explorez posibilitățile metodei.

Totuși, consider important să diferențiem observațiile clinice de dovezile privind eficacitatea unei intervenții. Faptul că am observat schimbări în anumite situații nu înseamnă că acestea pot fi atribuite exclusiv metodei sau că aceleași rezultate vor apărea în cazul tuturor persoanelor.

Procesul psihoterapeutic este complex, iar schimbarea poate fi influențată de numeroși factori, inclusiv de relația terapeutică, de momentul în care este utilizată o intervenție și de experiențele și resursele persoanei.

Câteva reflecții la final

Unul dintre aspectele pe care le-am apreciat în această formare este accentul pus pe diferența dintre a identifica o emoție, a o înțelege și a avea capacitatea de a o experimenta. Deși aceste procese sunt interconectate, ele nu sunt neapărat echivalente. Putem înțelege de ce ne este frică, fără să putem tolera frica atunci când apare. Putem recunoaște că suntem furioși, dar să ne fie dificil să rămânem în contact cu această emoție fără să o inhibăm sau să acționăm impulsiv. Putem vorbi despre tristețe și pierdere, fără să putem accesa întotdeauna experiența emoțională asociată.

În același timp, capacitatea de a trăi o emoție nu înseamnă automat că am înțeles semnificația ei sau că dificultatea psihologică a fost rezolvată. Așadar, nu cred că lucrul cu emoțiile poate fi redus nici la înțelegerea lor cognitivă, nici la exprimarea sau experimentarea lor corporală. Fiecare dintre aceste dimensiuni poate avea un rol important, în funcție de persoană și de procesul terapeutic.

Din această perspectivă, ISP mi-a oferit câteva instrumente suplimentare pe care le pot integra în procesul psihoterapeutic, fără să înlocuiască abordările cu care lucrez deja.

Cred că una dintre provocările profesiei noastre este tocmai aceea de a putea recunoaște valoarea unei abordări fără a o transforma într-o explicație universală a experienței umane.

Putem observa schimbări în practica terapeutică fără să știm întotdeauna cu certitudine ce anume le-a produs. Putem găsi utile anumite intervenții fără să presupunem că toate explicațiile teoretice care le însoțesc sunt demonstrate științific. Și putem fi atrași de o metodă, fără ca acest lucru să ne împiedice să îi examinăm critic atât posibilitățile, cât și limitele.

De altfel, cu cât am studiat mai mult psihologia, cu atât am devenit mai rezervată față de explicațiile absolutiste sau reducționiste, inclusiv atunci când provin din teorii cu care rezonez. Pentru mine, curiozitatea și gândirea critică nu sunt incompatibile. Dimpotrivă, cred că se pot susține reciproc. Tocmai această curiozitate m-a determinat să continui să explorez diferite abordări terapeutice, chiar și după ce am descoperit câteva care mi-au influențat profund practica.

Iar ISP este una dintre metodele care, fără să îmi schimbe fundamental perspectiva asupra psihoterapiei, mi-a oferit posibilități noi de a lucra cu experiența emoțională și corporală și, în același timp, noi întrebări la care să reflectez.