Despre rușine și vinovăție: de la „Am greșit” la „E ceva greșit cu mine”

Recent, am avut plăcerea de a participa, în calitate de invitată, la evenimentul Conversații psihologice la muzeu, organizat la Muzeul Județean Buzău, unde am discutat despre rușine și vinovăție, pornind de la o diferențiere care mi se pare importantă: aceea dintre experiența de a fi făcut ceva greșit și sentimentul că este ceva greșit cu noi înșine.

Am ales să revin asupra acestei teme și în scris, întrucât rușinea și vinovăția sunt experiențe pe care le întâlnesc frecvent în practica mea psihoterapeutică, deși nu întotdeauna sunt recunoscute sau exprimate ca atare. Uneori, ele apar în mod explicit, atunci când o persoană vorbește despre un comportament pe care îl regretă sau despre un aspect al propriei persoane de care se rușinează. Alteori, le putem întâlni în spatele autocriticii, al perfecționismului, al dificultății de a cere ajutor, al nevoii de a demonstra permanent ceva sau al tendinței de a ne ascunde anumite emoții, nevoi și vulnerabilități.

Rușinea și vinovăția sunt experiențe umane complexe, care au fost studiate și înțelese din perspective diferite: psihologică, socială, culturală, antropologică, evoluționistă, relațională ș.a.m.d. Fiecare dintre aceste perspective contribuie la înțelegerea unor aspecte ale experienței umane, fără ca vreuna să poată explica, singură, întreaga complexitate a acestor emoții.

Nu îmi propun, așadar, să realizez aici o prezentare teoretică exhaustivă a unui subiect atât de amplu și intens dezbătut în literatura de specialitate. Mi-aș dori, mai degrabă, să aduc câteva diferențieri și reflecții care mi se par relevante, pornind de la literatura de specialitate, dar mai ales de la întrebările și experiențele pe care le întâlnesc în lucrul psihoterapeutic.

Mă interesează în mod deosebit felul în care ajungem să ne raportăm la noi înșine prin intermediul rușinii, cum anumite aspecte firești ale experienței umane pot deveni inacceptabile pentru noi și cum încercările de a evita această experiență ajung, uneori, să ne limiteze libertatea de a fi în contact cu noi înșine și cu ceilalți.

Rușinea și vinovăția: între evaluarea unui comportament și evaluarea propriei persoane

În psihologie, rușinea și vinovăția sunt considerate emoții autoconștiente sau autoreferențiale. Acest lucru înseamnă că ele presupun capacitatea de a ne lua pe noi înșine ca obiect al evaluării, de a reflecta asupra comportamentelor și experiențelor noastre și de a le raporta la anumite valori, norme sau așteptări.

Aceste repere pot proveni din mediul familial, din cultura și societatea în care trăim, din relațiile noastre sau din propriile valori și idealuri. Unele sunt asumate conștient, în timp ce altele au fost interiorizate de-a lungul dezvoltării, fără să le fi examinat vreodată.

Una dintre cele mai cunoscute diferențieri dintre rușine și vinovăție este aceea că vinovăția tinde să fie orientată spre un comportament, în timp ce rușinea implică mai frecvent o evaluare negativă a propriei persoane.

De exemplu, atunci când realizăm că am rănit pe cineva, putem simți vinovăție pentru ceea ce am făcut. Putem recunoaște consecințele comportamentului nostru, putem regreta, reflecta asupra celor întâmplate și, eventual, putem încerca să reparăm. Experiența ar putea fi exprimată prin „Am făcut ceva greșit”, „Îmi pare rău pentru ceea ce am făcut” sau „Aș fi putut proceda altfel”.

În schimb, în experiența rușinii, evaluarea poate depăși comportamentul și se poate extinde asupra întregii persoane: „Sunt un om rău”, „Nu sunt suficient de bun”, „Este ceva în neregulă cu mine”.

Diferența este importantă deoarece, atunci când putem separa comportamentul de propria persoană, rămâne posibilitatea de a ne asuma responsabilitatea fără ca greșeala să ne definească întreaga identitate. Putem recunoaște că am procedat nepotrivit, că am rănit pe cineva sau că avem anumite lucruri de schimbat, fără să concluzionăm că suntem fundamental greșiți.

În schimb, atunci când evaluarea negativă se extinde asupra sinelui, experiența poate deveni mult mai dificil de tolerat. Nu mai este vorba doar despre ceea ce am făcut, ci despre cine credem că suntem. Iar dacă problema este percepută ca fiind întreaga noastră persoană, posibilitatea de reparare devine mai puțin evidentă.

Totuși, această diferențiere nu este absolută. Rușinea și vinovăția se pot suprapune, iar experiența umană este rareori atât de clar delimitată.

O persoană poate simți vinovăție pentru că a rănit pe cineva și, în același timp, rușine pentru ceea ce consideră că acel comportament spune despre ea. Pe de altă parte, putem simți vinovăție chiar și atunci când nu am făcut nimic greșit, după cum putem simți rușine pentru aspecte ale propriei persoane care nu reprezintă în sine nimic condamnabil.

Așadar, nu este suficient să ne întrebăm dacă simțim rușine sau vinovăție. Este important să înțelegem ce anume evaluăm, în raport cu ce standarde, câtă responsabilitate avem în realitate și ce semnificație capătă această experiență pentru noi.

Când vinovăția devine o povară

Deși vinovăția poate avea un rol important în asumarea responsabilității și repararea relațiilor, ea poate deveni problematică atunci când este excesivă, persistentă sau disproporționată. Există persoane care se simt responsabile pentru emoțiile celorlalți, pentru conflictele din familie, pentru nefericirea partenerului sau pentru dificultățile unor oameni apropiați.

Uneori, aceste tipare se formează în contexte în care copilul a fost nevoit să se adapteze excesiv la nevoile adulților, să aibă grijă de starea lor emoțională sau să își inhibe propriile nevoi pentru a menține echilibrul relațional. La vârsta adultă, persoana poate simți vinovăție atunci când refuză o solicitare, își exprimă limitele, se odihnește sau alege să facă ceva pentru sine.

Aici mi se pare important să diferențiem responsabilitatea reală de responsabilitatea resimțită. Faptul că o persoană se simte vinovată nu înseamnă automat că a făcut ceva greșit. După cum faptul că cineva este supărat sau dezamăgit de alegerea noastră nu înseamnă neapărat că suntem responsabili pentru suferința lui.

Desigur, putem avea responsabilitatea de a ne exprima limitele cu respect și de a ține cont de impactul comportamentelor noastre asupra celorlalți. Totuși, acest lucru este diferit de a considera că trebuie să prevenim orice nemulțumire, dezamăgire sau disconfort al celor din jur.

Vinovăția poate apărea și în urma unor experiențe traumatice, inclusiv atunci când persoana nu a avut control real asupra celor întâmplate. Uneori, autoînvinovățirea poate reprezenta o încercare de a găsi o explicație pentru o experiență copleșitoare sau de a recupera retrospectiv un sentiment de control.

În astfel de situații, explorarea vinovăției presupune și diferențierea dintre ceea ce persoana simte că ar fi trebuit să facă și ceea ce putea, în realitate, să facă în condițiile de atunci.

Rușinea, apartenența și felul în care ne vedem prin ochii celorlalți

Deși rușinea este asociată frecvent cu suferința, ea nu este, în sine, o emoție lipsită de funcție.

Din perspectivă evoluționistă, rușinea poate fi înțeleasă în legătură cu nevoia noastră de apartenență și cu sensibilitatea la evaluarea socială. Suntem ființe profund relaționale, iar acceptarea, cooperarea și menținerea legăturilor cu ceilalți au avut și continuă să aibă un rol important în existența umană.

Paul Gilbert, fondator al Terapiei Focalizate pe Compasiune și unul dintre autorii care au studiat rușinea din perspectivă evoluționistă și clinică, a explorat relația dintre aceasta, evaluarea socială, statut și riscul de respingere sau devalorizare. Din această perspectivă, rușinea poate funcționa ca un semnal că felul în care suntem percepuți de ceilalți este amenințat sau că riscăm să pierdem aprecierea, respectul ori apartenența.

Uneori, acest semnal ne poate ajuta să reflectăm asupra comportamentelor noastre și asupra impactului lor în relații. De exemplu, putem simți rușine după o situație în care am avut un comportament nepotrivit în fața altor persoane. Dacă experiența poate fi tolerată și integrată, ea poate contribui la autoreflecție și la schimbarea comportamentului.

Totuși, lucrurile devin mai complicate atunci când începem să ne rușinăm nu pentru ceea ce am făcut, ci pentru ceea ce suntem, simțim sau avem nevoie. Ne putem rușina de aspectul fizic, de statutul social, de situația financiară, de propriile dorințe, de sexualitate, de vulnerabilitate sau de faptul că nu corespundem anumitor așteptări familiale și sociale.

În aceste situații, rușinea nu indică neapărat încălcarea unei valori morale. Uneori, ea reflectă mai degrabă standardele și evaluările pe care le-am interiorizat. De aceea, mi se pare important să ne întrebăm nu doar de ce îmi este rușine?, ci și cum am ajuns să consider acest aspect al experienței mele ca fiind rușinos? Cine a stabilit că nu este în regulă să am această nevoie, să simt această emoție sau să fiu diferit de ceea ce se așteaptă de la mine? Este o valoare cu care mă identific în prezent sau o evaluare pe care am preluat-o din mediul în care am crescut

Aceste întrebări nu presupun că toate normele și standardele sunt problematice. Avem nevoie de repere morale și sociale pentru a putea trăi împreună. Totuși, unele dintre aceste repere pot deveni rigide sau pot contribui la respingerea unor aspecte firești ale propriei experiențe.

Cum ajungem să ne rușinăm de noi înșine?

Rușinea nu este prezentă de la naștere în forma complexă în care o experimentăm ca adulți. Ea se dezvoltă treptat, odată cu apariția conștiinței de sine, a capacității de autoreflecție și a înțelegerii faptului că putem fi văzuți și evaluați de ceilalți. Însă dezvoltarea rușinii nu este doar un proces cognitiv. Este și unul profund relațional.

Copilul învață despre sine, în mare măsură, prin experiențele pe care le are cu persoanele importante din viața lui. Felul în care este privit, înțeles, acceptat, criticat sau respins contribuie la formarea reprezentărilor despre propria persoană.

De exemplu, un copil care greșește și primește un răspuns de tipul „Nu este în regulă să lovești. Înțeleg că ești furios, dar nu putem răni pe cineva” are posibilitatea să învețe că anumite comportamente sunt inacceptabile fără ca întreaga lui persoană să fie respinsă.

În schimb, atunci când copilul este criticat sau rușinat în mod repetat prin mesaje precum „Ești rău”, „Mi-e rușine cu tine”, „Nu ești bun de nimic” sau „Numai tu nu ești în stare”, poate ajunge să asocieze greșeala cu propria valoare personală.

Desigur, nu orice critică și nu orice experiență de dezaprobare produce rușine cronică. Contează contextul relațional, frecvența, intensitatea experiențelor și existența unor momente de reparare și reconectare.

Într-o relație suficient de sigură, copilul poate descoperi că este posibil să greșească, să fie furios, să dezamăgească sau să aibă nevoi diferite de ale adultului fără să piardă iubirea și apartenența.

Pe de altă parte, atunci când acceptarea este condiționată frecvent de performanță, conformare sau îndeplinirea așteptărilor celorlalți, copilul poate începe să creadă că anumite aspecte ale propriei persoane trebuie ascunse sau schimbate pentru a putea rămâne în relație.

În timp, experiențele repetate de rușinare, critică sau respingere pot contribui la formarea unor convingeri precum „Nu sunt suficient de bun”, „Sunt prea mult”, „Nevoile mele îi deranjează pe ceilalți” sau „Trebuie să fiu perfect pentru a fi acceptat”.

Ceea ce a început ca o experiență relațională poate deveni, treptat, un mod interiorizat de a ne privi pe noi înșine. Nu mai este necesar ca cineva să ne critice sau să ne respingă pentru a ne simți inadecvați. Ajungem să ne evaluăm prin intermediul unor standarde și reprezentări pe care le-am interiorizat, uneori chiar și atunci când experiențele actuale nu le mai confirmă.

În aceste situații, rușinea poate deveni un fundal relativ constant al experienței de sine. Persoana poate avea realizări importante, poate primi apreciere și poate construi relații semnificative, fără ca aceste experiențe să modifice în profunzime sentimentul că nu este suficient de bună.

Aici întâlnim ceea ce în literatura clinică este descris uneori ca rușine cronică, internalizată sau identitară. Expresia rușine toxică este, de asemenea, folosită pentru a descrie aceste forme persistente ale rușinii, deși nu reprezintă o categorie diagnostică precis delimitată.

În aceste condiții, rușinea nu mai apare doar ca reacție la o anumită situație, ci poate influența profund felul în care persoana se percepe, se raportează la ceilalți și își organizează viața.

Când nevoile și vulnerabilitățile devin surse de rușine

Un aspect care mă interesează în mod deosebit în lucrul cu rușinea este felul în care anumite nevoi, emoții și caracteristici personale ajung să fie percepute ca inacceptabile. Cum ajunge o persoană să se rușineze de faptul că are nevoie de afecțiune, de apropiere, de sprijin sau de faptul că este vulnerabilă? Cum ajungem să considerăm că nu este în regulă să fim furioși, triști, dependenți, sensibili sau să avem anumite dorințe?

Din perspectiva traumei de dezvoltare, unele dintre aceste experiențe pot fi înțelese în relație cu adaptările pe care copilul le dezvoltă pentru a menține legătura cu persoanele de care depinde. De exemplu, un copil care are nevoie de apropiere și afecțiune, dar întâlnește în mod repetat indisponibilitate, respingere sau critică, poate ajunge să trăiască nu doar durerea de a nu primi ceea ce are nevoie, ci și rușine pentru faptul că are acea nevoie. În timp, poate încerca să nu mai ceară, să își inhibe dorința de apropiere sau să se convingă că nu are nevoie de nimeni.

La vârsta adultă, această adaptare poate lua forma unei independențe foarte accentuate. Persoana poate deveni foarte capabilă să se descurce singură, să nu solicite sprijin și să își organizeze viața astfel încât să depindă cât mai puțin de ceilalți. Mai mult, independența poate deveni o parte importantă a identității sale, o calitate pe care o apreciază și de care este mândră.

Totuși, dincolo de această identificare pozitivă poate exista și o vulnerabilitate: experiența de a avea nevoie de cineva a fost cândva dureroasă, iar dependența a ajuns să fie asociată cu slăbiciunea, umilința sau respingerea. Așadar, ceea ce pare la suprafață o resursă poate avea, în anumite situații, și funcția de a proteja persoana de o experiență emoțională dificilă.

Nu înseamnă că independența este problematică sau că orice persoană autonomă ascunde o rușine legată de dependență. Întrebarea este câtă libertate avem în raport cu propriile strategii. Pot să mă descurc singur(ă), dar să cer și ajutor atunci când am nevoie? Pot să fiu autonom(ă), dar să permit și altcuiva să fie alături de mine? Sau experiența dependenței îmi produce atât de mult disconfort încât încerc să o evit permanent?

Un proces asemănător poate apărea și în raport cu exprimarea propriilor dorințe și limite. Un copil care învață că afirmarea propriei voințe produce critică, conflict sau retragerea afecțiunii poate ajunge să își inhibe nevoile pentru a menține relația. La vârsta adultă, poate deveni foarte atent la ceilalți, disponibil, responsabil și preocupat să nu dezamăgească. În același timp, atunci când încearcă să spună „nu”, să aleagă ceva pentru sine sau să își exprime nemulțumirea, poate apărea o vinovăție intensă. Nu pentru că ar fi făcut neapărat ceva greșit, ci pentru că afirmarea propriei persoane a fost asociată, în trecut, cu riscul de a pierde apropierea sau acceptarea.

În alte situații, persoana poate ajunge să se rușineze de propria sensibilitate, de furie, de nevoia de odihnă sau de faptul că nu poate face întotdeauna față tuturor responsabilităților.

Cineva care a învățat că valoarea sa depinde de competență și performanță poate deveni foarte perseverent, exigent și responsabil. Totuși, o greșeală obișnuită poate fi trăită ca o amenințare importantă la adresa propriei valori.

În modelul NARM, dezvoltat de Laurence Heller, aceste procese sunt explorate inclusiv prin relația dintre identificările negative bazate pe rușine și identificările pozitive care se pot organiza în jurul strategiilor dezvoltate pentru a face față experiențelor timpurii.

Mi se pare relevantă această perspectivă deoarece ne invită să privim anumite comportamente nu doar prin prisma avantajelor sau dificultăților pe care le produc în prezent, ci și prin funcția pe care au avut-o în istoria noastră.

Uneori, ceea ce numim putere, independență, responsabilitate sau perfecționism poate reprezenta atât o resursă autentică, cât și o modalitate de a evita experiențe emoționale pe care am învățat să le considerăm inacceptabile.

De aceea, nu cred că este suficient să ne întrebăm ce comportamente ar trebui să schimbăm. Este important să înțelegem și ce încercăm să protejăm prin ele, ce nevoi au rămas neexprimate și ce anume devine dificil de trăit atunci când renunțăm la aceste strategii.

Rușinea nu arată întotdeauna ca rușine

Când ne gândim la rușine, ne imaginăm adesea o persoană care își coboară privirea, lasă capul în jos, se retrage, devine tăcută sau încearcă să nu atragă atenția. Totuși, rușinea se poate manifesta și în moduri foarte diferite.

Uneori, o persoană care se simte criticată, expusă sau devalorizată poate reacționa prin furie, defensivitate, ironie sau dispreț. În loc să recunoască vulnerabilitatea asociată rușinii, poate încerca să restabilească un sentiment de putere și control prin atacarea sau deprecierea celuilalt. De exemplu, cineva care primește un feedback critic poate răspunde imediat prin acuzații sau prin încercarea de a demonstra că celălalt greșește. O altă persoană se poate retrage, poate evita contactul sau poate începe să se critice intens.

Donald Nathanson, psihiatru și cercetător american, a dezvoltat una dintre cele mai interesante teorii despre rușine. Una dintre ideile centrale ale sale este aceea că rușinea nu este doar o emoție dureroasă, ci un afect care poate organiza felul în care ne raportăm la noi înșine, la ceilalți și la relații. El a descris patru modalități frecvente de apărare împotriva rușinii:

1. retragerea, când persoana se ascunde, se izolează, evită contactul vizual sau situațiile în care ar putea fi expusă. Rușinea este trăită conștient, iar retragerea protejează împotriva unei noi expuneri.
2. evitarea, când persoana încearcă să nu mai simtă rușinea, folosind distragerea, negarea, consumul de substanțe, comportamente compulsive sau alte modalități de a se îndepărta de afect.
3. atacul asupra propriei persoane atunci când rușinea este întoarsă împotriva propriei persoane: autocritică, autodevalorizare, supunere, sentimentul de inferioritate. Persoana poate accepta o poziție de inferioritate pentru a păstra relația.
4. atacul asupra celorlalți, când rușinea este transformată în ostilitate, dispreț, furie sau învinovățirea altora. Persoana încearcă să își recapete sentimentul de putere prin diminuarea celuilalt.

Aceste reacții pot avea forme foarte diferite, însă uneori îndeplinesc o funcție asemănătoare: protecția față de o experiență de rușine dificil de tolerat. Aceeași persoană poate utiliza toate cele patru strategii, în contexte diferite sau chiar în cadrul aceleiași interacțiuni.

De exemplu, un copil aleargă entuziasmat spre părinte să-i arate ceva, iar părintele îl ignoră sau îl respinge. Copilul poate trece brusc de la entuziasm și dorință de conectare la rușine. Această perspectivă este importantă deoarece sugerează că rușinea nu apare numai atunci când facem ceva greșit. Ea poate apărea tocmai în momentele în care ne dorim să fim văzuți, acceptați, iubiți sau să împărtășim ceva important. Rușinea este astfel strâns legată de atașament, apartenență și vulnerabilitatea de a ne arăta celorlalți.

Același autor face o distincție importantă între afectul de rușine - reacția biologică imediată, însoțită de coborârea privirii, diminuarea tonusului muscular, înroșire și întreruperea contactului, experiența rușinii - felul în care persoana interpretează ceea ce tocmai s-a întâmplat, în funcție de istoria sa și scripturile rușinii - tipare învățate și repetate, prin care persoana anticipează, interpretează și răspunde la situații similare.

În același timp, rușinea nu este întotdeauna emoția de care persoana este conștientă. Nathanson descrie și un fel de șoc cognitiv: în momentul activării rușinii, capacitatea de a gândi limpede poate fi temporar perturbată. De exemplu, un adult poate reacționa disproporționat la o observație relativ neutră, deoarece aceasta activează un întreg scenariu de umilire sau inadecvare.

De reținut că rușinea este universală, dar dificultățile apar mai ales când scripturile defensive devin rigide și împiedică persoana să recunoască, să înțeleagă și să integreze experiența.

Experiența umană este complexă și uneori, sub rușine putem descoperi tristețe, durere, neputință sau furie. Alteori, rușinea apare ca reacție la o altă emoție: ne rușinăm pentru că suntem triști, pentru că ne este frică, pentru că simțim gelozie sau pentru că avem anumite dorințe.

De exemplu, o persoană poate simți tristețe pentru că nu primește apropierea de care are nevoie, dar poate ajunge să se rușineze de această nevoie. În timp, rușinea poate deveni mai accesibilă decât durerea inițială, iar persoana poate începe să se critice pentru faptul că este „prea sensibilă” sau „prea dependentă”. În alte situații, furia poate apărea foarte rapid atunci când persoana se simte criticată, fără ca rușinea să fie recunoscută conștient.

Totuși, nu orice furie ascunde rușine, după cum nu orice comportament defensiv reprezintă o încercare de a evita vulnerabilitatea. Este important să păstrăm o anumită curiozitate față de experiența persoanei și să nu transformăm explicațiile psihologice în interpretări rigide.

Rușinea, corpul și experiența de a fi expus

Rușinea nu este doar o convingere sau o evaluare negativă despre sine. Este și o experiență emoțională și corporală. În experiența rușinii, nu doar gândim că suntem inferiori, nepotriviți sau expuși. Putem simți corporal această micșorare, vulnerabilitate sau amenințare.

În lucrul psihoterapeutic orientat spre corp, aceste manifestări pot oferi informații importante despre felul în care persoana trăiește experiența și despre modul în care încearcă să o regleze. De exemplu, cineva poate povesti despre o situație de umilire aparent detașat, dar în același timp să își contracte umerii, să își țină respirația sau să își coboare privirea. O altă persoană poate observa că devine tensionată atunci când primește atenție sau apreciere, chiar dacă aceasta este pozitivă.

În astfel de situații, explorarea nu se limitează la ceea ce persoana gândește despre sine. Putem deveni curioși și față de ceea ce simte, față de impulsurile care apar și față de ceea ce devine dificil de tolerat în contactul cu celălalt.

Totuși, lucrul cu rușinea necesită multă delicatețe. Uneori, a fi invitat să ne observăm experiența sau să rămânem în contact cu o emoție poate amplifica sentimentul de expunere. De aceea, ritmul, posibilitatea de alegere și siguranța relațională sunt importante.

Schimbarea poate începe prin posibilitatea de a observa o reacție subtilă, de a o recunoaște fără judecată și de a descoperi că putem rămâne în contact cu experiența noastră fără să fie nevoie să o ascundem imediat.

Despre posibilitatea de a fi văzuți fără să fim rușinați

Una dintre particularitățile rușinii este că ne poate determina să ascundem tocmai acele aspecte ale experienței noastre care ar avea nevoie să fie înțelese. Ne putem ascunde vulnerabilitățile, nevoile, emoțiile, greșelile sau anumite experiențe de viață, de teamă că, dacă ceilalți le-ar cunoaște, ne-ar judeca, respinge sau considera inferiori.

În același timp, această tendință de a ascunde poate contribui la menținerea rușinii. Rămânem singuri cu propriile convingeri despre noi și avem mai puține oportunități de a descoperi că ceea ce considerăm inacceptabil poate fi întâmpinat diferit de ceilalți.

De aceea, posibilitatea de a împărtăși o experiență de rușine într-o relație suficient de sigură, în care suntem întâmpinați cu empatie, curiozitate și respect, poate reprezenta un pas important în procesul de schimbare. Nu înseamnă că simpla dezvăluire a unei experiențe produce automat vindecare. Contează relația, ritmul persoanei și felul în care experiența este primită.

În psihoterapie, lucrul cu rușinea presupune adesea explorarea experiențelor în care s-au format anumite reprezentări despre sine, dar și a modului în care acestea continuă să influențeze relațiile actuale. Uneori, rușinea poate apărea chiar în relația terapeutică. Persoana se poate teme că terapeutul o va judeca, că va fi dezamăgit de ea sau că anumite lucruri sunt prea rușinoase pentru a putea fi împărtășite.

Alteori, o întrebare sau o intervenție bine intenționată poate activa experiența de a fi evaluat negativ. În astfel de momente, mi se pare important să putem rămâne curioși față de ceea ce se întâmplă, fără să ne grăbim să explicăm, să corectăm sau să eliminăm experiența. Nu este suficient să îi spunem unei persoane că nu are de ce să îi fie rușine. De multe ori, ea știe deja, la nivel rațional, că nu a făcut nimic greșit. Și totuși, rușinea continuă să existe.

Schimbarea poate presupune experiențe repetate în care persoana descoperă că poate aduce în relație aspecte ale sinelui pe care anterior le ascundea și că acestea pot fi întâmpinate fără critică, dispreț sau umilire.

În același timp, este important să putem înțelege funcția pe care rușinea și strategiile dezvoltate pentru a o evita au avut-o în viața noastră. Uneori, ceea ce astăzi ne limitează a reprezentat, cândva, o modalitate de a ne proteja, de a menține o relație importantă sau de a face față unei experiențe pentru care nu aveam suficiente resurse.

Această înțelegere nu presupune să justificăm orice comportament sau să evităm responsabilitatea. Ne poate ajuta, însă, să ne raportăm cu mai multă curiozitate și mai puțină judecată la aspectele din noi pe care am învățat să le respingem.

Dincolo de rușine și vinovăție

Rușinea și vinovăția fac parte din experiența umană. Nu cred că este posibil sau necesar să le eliminăm complet.

Vinovăția ne poate ajuta să recunoaștem consecințele propriilor acțiuni, să ne asumăm responsabilitatea și să reparăm relațiile atunci când este posibil. Rușinea ne poate sensibiliza la felul în care suntem percepuți și la importanța apartenenței. Totuși, atunci când devine persistentă și ajunge să influențeze profund identitatea, poate limita libertatea de a ne exprima, de a ne apropia de ceilalți și de a rămâne în contact cu anumite aspecte ale propriei experiențe.

Cred că una dintre diferențierile importante este aceea dintre ceea ce trăim, ceea ce facem și cine suntem. Putem simți rușine fără ca aceasta să ne definească. Putem simți vinovăție fără să fim responsabili pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Putem recunoaște că am greșit fără să concluzionăm că suntem fundamental greșiți.

În același timp, putem începe să ne întrebăm dacă anumite aspecte de care ne rușinăm sunt într-adevăr inacceptabile sau dacă am învățat, în anumite relații și contexte, că nu este în regulă să le avem, să le simțim sau să le exprimăm.

Uneori, ajungem să ne rușinăm tocmai de aspecte profund umane: de nevoia de apropiere, de vulnerabilitate, de dependență, de propriile limite, de dorințe sau de faptul că nu suntem perfecți. Iar ceea ce încercăm să ascundem sau să schimbăm la noi înșine poate reprezenta, uneori, tocmai o parte a experienței noastre care ar avea nevoie să fie recunoscută și înțeleasă. Nu cred că scopul este să ajungem într-un punct în care nu mai simțim niciodată rușine, ci să nu mai fim atât de definiți și limitați de ea.

Revenind la diferențierea de la care am pornit, între „Am greșit” și „E ceva greșit cu mine”, cred că este important să putem recunoaște și să ne asumăm propriile greșeli fără ca acestea să devină o măsură a valorii noastre ca persoane. În același timp, să putem deveni curioși față de acele aspecte ale propriei experiențe pe care am învățat să le considerăm rușinoase sau inacceptabile. Iar o parte importantă a procesului de schimbare constă tocmai în această posibilitate: de a ne asuma responsabilitatea pentru ceea ce facem, fără să ne respingem pentru ceea ce suntem.