Despre curajul de A FI BINE

A fi bine (psihic, emoțional) și, implicit, vindecarea traumelor, nu înseamnă doar confruntarea cu trecutul, ci și deschiderea către o viață care nu mai este organizată în jurul durerii.

„A fi bine” nu este o stare pasivă, ci o alegere activă: să rămâi în contact cu viața, să tolerezi incertitudinea, să îți asumi libertatea și rolul activ pe care îl ai în propria viață. Ușor de spus, mai greu de trăit pentru unii oameni, pentru că această libertate poate deveni, paradoxal, mai dificil de dus decât suferința cunoscută. Din această perspectivă, a fi bine implică și o pierdere: pierderea identității construite în jurul suferinței. O formă de „dezidentificare” care poate fi profund inconfortabilă. Este un spațiu de tranziție în care nu mai ești cine ai fost, dar nici nu știi încă cine devii – ca în metamorfoza de la omidă la fluture, în acel interval în care nu mai e nici una, nici cealaltă.

Pentru unii oameni, această zonă de necunoscut este mai amenințătoare decât suferința însăși. Din perspectiva traumei, știm că sistemul nervos se organizează în jurul supraviețuirii, nu al stării de bine. Asta înseamnă că liniștea poate fi percepută ca „suspectă”, relaxarea poate activa anxietate, iar conexiunea autentică poate declanșa stări de apărare. În acest sens, binele nu este doar ceva ce obținem, ci ceva ce învățăm să tolerăm treptat. Corpul are nevoie de timp pentru a recunoaște siguranța ca fiind, într-adevăr, sigură.

Această dificultate apare și sub forma tendinței de a sabota binele. Gay Hendricks vorbește despre "upper limit problem", un prag intern de toleranță pentru bine. Când depășim acest prag – prin succes, liniște sau iubire – apare o tendință automată de a reveni la familiar, precum conflicte, (auto)critică, stres inutil. Nu în sensul că ne dorim suferința, ci pentru că aceasta este mai cunoscută decât binele.  În limba română chiar avem această expresie: „ți s-a urât cu binele”.

Uneori, dificultatea de a fi bine poate fi privită și ca formă de loialitate față de experiențe trecute. Mulți oameni nu se tem doar de durere, ci și de lucruri precum conexiunea reală, intimitatea, libertatea de a alege, responsabilitatea pentru propria viață sau împlinirea. "A fi bine" implică renunțarea la structuri vechi și familiare, iar acest proces poate fi resimțit ca o pierdere, nu doar ca un câștig.

Pentru alții, problema nu este doar capacitatea de a fi bine, ci și sentimentul că nu merită acest lucru. Aici intervin rușinea, vinovăția și comparația cu ceilalți.Astfel, curajul nu este doar să ajungi într-un loc mai bun, ci să rămâi acolo fără să te sabotezi sau să te pedepsești.

„A fi bine” nu este un punct final, ci o capacitate care se construiește. Presupune un sistem nervos care poate tolera siguranța, o flexibilitate internă, psihică, emoțională, o capacitate să renunțăm la vechi credințe, identități, o relație internă mai blândă și deschiderea de a primi, nu doar de a supraviețui.

Din această perspectivă, binele poate fi uneori la fel de provocator ca suferința. Iar poate cea mai importantă schimbare de paradigmă este aceasta: vindecarea nu înseamnă doar să ne confruntăm cu ceea ce a fost greu, ci și să învățăm, treptat, să rămânem în ceea ce este bun.