Creierul sub lupă. Modelul creierului triun

Un lucru foarte important pentru sănătatea noastră psihică, gestionarea stresului şi renegocierea traumelor este acela de a ne înțelege fiziologia, cum funcționează creierul și corpul nostru. În lucrul cu stresul şi traumele, este esențial să (re)învățăm despre ceea ce ne transmite corpul nostru şi să ne (re)împrietenim cu el. De ce? Pentru că traumele rămân stocate în memoria corpului, memoria somatică. În acest articol vom vorbi despre modelul creierului triun, un model comtestat in prezent, însă deseori util pentru a ne ajuta să normalizăm şi să înțelegem unele reacții, emoții şi comportamente.

Modelul creierului triun

În comunitatea științifică, a fost larg acceptat modelul ”creierului triun” formulat de Paul MacLean în 1960. Acesta se bazează pe împărțirea creierul uman în trei părți care s-au dezvoltat pe măsură ce organismele au evoluat, dar care sunt interconectate. Conform modelului lui MacLean, organizarea ierarhică a creierului uman reprezintă modul în care a evoluat creierul și achiziția treptată a structurilor sale. Fiecare regiune a creierului nostru are funcții foarte specializate şi propriul "limbaj". Cele trei regiuni sunt: creierul primitiv (reptilian), sistemul limbic, neocortexul.

1. Creierul ”reptilian” sau ”primitiv”. Partea cea mai primitivă, din punct de vedere evolutiv, este reprezentată de trunchiul cerebral care mai este numit și ”creierul reptilian”. Aceasta este responsabilă de instinctele, reflexele noastre, de supraviețuire şi reglează funcțiile corporale de bază, cum ar fi ritmul cardiac, respirația, circulația, digestia, reproducerea. Creierul reptilian se dezvoltă în uterul mamei și organizează funcțiile de bază care susțin viața. Acesta trebuie să fie matur la naștere pentru ca un sugar să poată supraviețui. El este extrem de receptiv la amenințări de-a lungul întregii noastre vieți și are rol esențial în supraviețuirea noastră. Limbajul folosit de această parte a creierului este unul mai puțin familiar, dar extrem de important, acela al senzațiilor. Pentru mulți dintre noi, acest limbaj este necunoscut deoarece atenția noastră este concentrată cel mai mult asupra funcțiilor cognitive sau emoțiilor şi mai puțin asupra ceea ce ne transmite propriul corp. De obicei, traumele duc la o duc la o disociere și o deconectare de propriul corp, nu ne mai ”simțim bine în pielea noastră” sau ajungem să avem tot felul de simptome greu de gestionat (vezi aici articol despre Trauma psihică).

2. Creierul mamifer sau emoțional (sistem limbic). Pe măsură ce animalele au evoluat, s-a dezvoltat și următorul strat numit ”creierul mamifer” (”paleomammalian”, ”midbrain”) sau sistemul limbic. Acesta este adesea numit şi "creierul emoțional" pentru că principala lui activitate este aceea de a procesa emoțiile şi amintirile. Sistemul limbic include:

• hipotalamsului care este responsabil pentru menținerea temperaturii corpului, nutriția, hidratarea, odihna, echilibrul și procese neuroendocrine;
• amigdala care procesează și apoi facilitează stocarea emoțiilor și reacțiilor la evenimente încărcate emoțional, jucând un rol esențial în percepția și expresia facială și controlul stărilor emoționale;
• hipocampul care prelucrează datele necesare pentru a crea firul narativ al vieții noastre și a înțelege acele experiențe pe linia timpului istoriei noastre personale;
• cortexul cingulat anterior care îndeplinește funcții de control executiv pentru distribuția atenției;
• cortexul prefrontal orbitofrontal care are rol de a integra o gamă largă de procese, precum și memoria autobiografică și controlul emoțiilor.

Sistemul limbic reglează, de asemenea, sistemul nervos autonom (despre sistemul nervos autonom am scris aici), mediază mușchii netezi și răspunsurile viscerale la stres și relaxare, inclusiv excitarea sexuală și orgasmul, dar și reacțiile de apărare de luptă, fugă și îngheț.

Hipocampul și amigdala sunt parte integrantă din procesarea informațiilor transmise din corp pe drumul către cortexul cerebral (de jos în sus). Amigdala se ocupă de componenta emoțională a amintirii, pe când, hipocampul cu ordinea secvențială și firul narativ al experienței respective (când s-a întâmplat acest lucru, ce s-a întâmplat mai întâi, ce s-a întâmplat în continuare etc.).

Conform descoperirilor lui Nadel și Zola-Morgan (1984), amigdala este matură la naștere, dar hipocampul se maturizează mai târziu, între al doilea și al treilea an de viață. Acest lucru ne oferă o explicație pentru fenomenul amneziei infantile şi anume că, de obicei, nu ne amintim în mod conștient copilăria noastră timpurie. Așadar, experiențele noastre timpurii sunt procesate prin amigdala care facilitează stocarea conținutului emoțional și senzorial. Însă, pentru că hipocampul nu este încă matur pentru a putea prelucra și înțelege acele experiențe, memoria rezultată va include emoții și senzații fizice, fără context sau secvențiere. Pentru prelucrarea evenimentelor este necesară funcționarea adecvată atât a amigdalei, cât și a hipocampului.

Creierul limbic, deși nu are limite precise, are impact larg și asupra zonelor trunchiului cerebral și ale neocortexului. El coordonează funcțiile corporale, stările interioare, dar și interacțiunile cu mediul, în special cel social.

Sistemul limbic este organizat, în principal, în primii șase ani de viață, însă el continuă să evolueze de-a lungul vieții. Traumele pot avea un impact major asupra funcționării sale pe tot parcursul vieții.

3. Neocortexul sau creierul rațional. Din punct de vedere evolutiv, aceasta este cea mai recentă parte a creierului. Din perspectivă evolutivă, creierul a continuat să se modifice nu doar prin adăugarea unor structuri noi, ci și prin adaptarea vechilor circuite pentru funcții noi. De aceea, straturile superioare ale sistemului limbic (regiunile cortexului orbitofrontal și ale celui cingulat anterior) sunt considerate parte a zonei neocorticale.

Neocortexul sau creierul rațional-cognitiv este responsabil de abilitățile de gândire complexă precum înțelegerea modului cum funcționează lucrurile, rezolvare de probleme, planificare pentru îndeplinirea scopurilor, gestionarea timpului şi, de asemenea, de funcționarea noastră la nivel social. Acesta ocupă aproximativ o treime din interiorul craniului nostru. Limbajul neocortexului este reprezentat de cuvinte.

MacLean a formulat acest model ca o hartă a creierului care se dezvoltă ”de jos în sus” și care ne ajută acum să înțelegem că așa-numitele noastre procese de gândire superioară, cu care ne lăudăm și de care am devenit atât de îndrăgostiți, nu sunt stăpâni, ci mai degrabă, slujitori. Deși neocortexul este cel mai nou din punct de vedere evolutiv și este sediul gândirii, a raționamentelor abstracte, el nu decide de unul singur. Raționamentele sunt influențate de activitatea zonei limbice și de trunchiul cerebral. Procesele emoționale și cele corporale (somatice) influențează direct activitatea neocortexului.

Detectorul de fum

Neurologul Paul MacLean, a comparat relația dintre creierul rațional și creierul emoțional cu cea dintre un călăreț mai mult sau mai puțin competent și calul său. Când vremea este calmă și drumul lin, călărețul se poate simți într-un control excelent. Dar când apar sunete neașteptate sau amenințări de la alte animale atunci calul preia comanda, obligându-l pe călăreț să reziste. În mod similar, atunci când simțim că supraviețuirea noastră este în joc sau suntem cuprinși de furie, frică sau ale emoții intense, nu mai ascultăm vocea rațiunii.

Pericolul este o parte firească a vieții, iar creierul este însărcinat cu detectarea și organizarea răspunsurilor noastre defensive de apărare și supraviețuire. Iată cum funcționează:

• Primim informații senzoriale despre mediu prin intermediul organelor de simț și a pielii.
• Aceste senzații converg în talamus (zonă din interiorul sistemului limbic) care acționează ca un „bucătar" pentru creier pentru că amestecă toate contribuțiile percepțiilor noastre într-o supă autobiografică, o experiență integrată și coerentă a „asta mi se întâmplă”.
• Talamusul primeşte semnalele somatosenzoriale, vizuale şi auditive, procesează și integrează informațiile senzoriale și motorii.
• Apoi senzațiile sunt transmise în două direcții - până la amigdală, inconștient și până la lobii frontali, unde ajung la mintea noastră conștientă. Drumul până la amigdală este scurt şi extrem de rapid, pe când, cel până la cortexul frontal este mai lung, cu câteva milisecunde mai mult (de la talamus, prin hipocamp și cingulat anterior, până la cortexul prefrontal, creierul rațional, pentru o interpretare conștientă și mult mai rafinată). Deşi nu pare mult, aceste milisecunde fac o mare diferență atunci când ne aflăm în mijlocul unei experiențe copleșitoare care ne amenință viața.
• Amigdala este deseori numită "detectorul de fum" al creierului. Dacă amigdala simte o amenințare ea trimite un mesaj instantaneu către hipotalamus și trunchiul creierului, recrutând sistemul hormonal al stresului și sistemul nervos autonom (SNA) pentru a orchestra un răspuns al întregului corp. Deoarece amigdala procesează informațiile pe care le primește de la talamus mai repede decât o fac lobii frontali (drumul mai lung), ea decide dacă informațiile primite reprezintă o amenințare pentru supraviețuirea noastră chiar înainte de ca noi să fim conștienți de pericol. Toate acestea durează câteva microsecunde. De aceea, până când ne dăm seama de ce se întâmplă, este posibil ca deja corpul nostru să fie în mișcare şi să acționăm fără să ne fi gândit rațional şi conştient la asta.
• Semnalele de pericol ale amigdalei declanșează eliberarea de hormoni de stres puternici, inclusiv cortizol și adrenalină, care cresc ritmul cardiac, tensiunea arterială și rata respirației, pregătindu-ne să ne luptăm sau să fugim (fight / flight).
• După ce pericolul a trecut, corpul revine la starea sa normală destul de repede.
• Totuşi, dacă situația este copleşitoare şi recuperarea este blocată, corpul rămâne declanșat să se apere şi după ce pericolul a trecut. Aşa se întâmplă în cazul traumelor, corpul rămâne captiv răspunsurilor de apărare nefinalizate din corp.

În timp ce detectorul de fum este de obicei destul de bun în detectarea indicilor de pericol, trauma crește riscul interpretării greșite dacă o anumită situație este periculoasă sau sigură. Ca să putem funcționa eficient într-un mediu de lucru complex avem nevoie de o capacitate de a evalua rapid modul în care se simt oamenii și de a reuşi să ne adaptăm continuu comportamentul în consecință.

De obicei, capacitățile executive ale cortexului prefrontal ne permit să observăm ceea ce se întâmplă, să ne dăm seama ce se va întâmpla dacă inițiem o anumită acțiune și să facem o alegere conștientă. Astfel, suntem capabili să planăm calm și obiectiv peste emoțiile şi gândurile noastre, având timp pentru a permite creierului executiv să inhibe, să organizeze și să moduleze reacțiile automate ale creierului emoțional. Aşadar, atâta timp cât lobii noştri frontali funcționează corect, sunt şanse mai micil să ne pierdem cumpătul prea uşor. Pe de altă parte, când acest sistem are defecte, cum se întâmplă deseori în cazul traumelor, ajungem să intrăm automat în modul de luptă sau fugi în momentul în care detectăm orice potențial pericol, chiar şi în situații inofensive.

Când suntem traumatizați, capacitatea noastră de a evalua indicii de pericol este afectată, detectorul nostru de fum nu mai funcționează în parametri normali, precum un sistem de alarmă defect care duce la explozii sau opriri ca răspuns la comentarii sau expresii faciale inofensive. Amigdala doar ne pregătește să luptăm sau să fugim, chiar înainte ca lobii frontali să aibă șansa de a evalua situația. Atâta timp cât situația nu este una copleşitoare şi nu suntem prea supărați, lobii frontali ne pot ajuta să ne dăm seama că răspundem la o alarmă falsă şi să întrerupem răspunsul de stres, restabilind echilibrul.

Este important să înțelegem că nu avem un creier tripartit (care conține trei părți separate), ci un creier triunitar sau ”triun”, așa cum l-a numit MacLean, subliniind integrarea holistică a părților sale. Cu alte cuvinte, cele trei părți componente sunt interconectate și, în mod ideal, ele funcționează împreună în armonie pentru a fi ”o singură minte”.

Deși contestat de către mulți oameni de ştiință, acest model poate fi folosit pentru partea de psihoeducație, ca un prim pas în a înțelege de ce ne comportăm într-un anumit fel sau de ce avem sau nu avem anumite reacții.

Surse:

Bessel van der Kolk - Corpul nu uita niciodata. Cooperarea dintre creier, minte si corp pentru vindecarea traumelor, editura Adevăr Divin, 2018;

Daniel J. Siegel, Mary Hartzell - Parentaj sensibil si inteligent. Sa ne intelegem mai profund pe noi insine ca sa putem creste copii fericiti, editura Herald, 2020;

Babette Rothschild - The Body Remembers. The Psychophysiology of Trauma and Trauma Treatment, W.W. Norton & Company, 2000;

Peter A. Levine - In An Unspoken Voice. How the Body Releases Trauma and Restores Goodness, North Atlantic Books, 2010