Atașamentul în relația cu copilul și în cuplu

Atașamentul în relația cu copilul și în cuplu
Photo by Jeremy Bishop / Unsplash

Cum influențează atașamentul din copilăria părintelui relația cu propriul copil?

Teoria atașamentului, dezvoltată inițial de John Bowlby și aprofundată de Mary Ainsworth, oferă o înțelegere esențială a modului în care experiențele timpurii de atașament influențează comportamentele și tiparele emoționale pe parcursul vieții. Felul în care ne raportăm la părinți sau la îngrijitorii primari în copilărie determină nu doar relațiile noastre romantice din viața adultă, ci și relația pe care o construim cu propriii copii.

Conform teoriei atașamentului, nivelul de siguranță al atașamentului pare să influențeze atât componenta afectivă și socială, cât și pe cea cognitivă. Așadar, cu cât atașamentul copilului față de persoana de îngrijire a fost mai sigur, cu atât probabilitatea ca el să formeze relații pozitive cu alții este mai mare (vezi: Despre atașament în relația părinte-copil)

Tiparele de atașament și transmisia lor intergenerațională

Cercetările lui Mary Main și colaboratorilor ei au demonstrat, prin intermediul Interviului de Atașament pentru Adulți (IAA), că modul în care adulții își amintesc experiențele timpurii cu persoanele de îngrijire le influențează starea emoțională și comportamentul față de propriii copii. Practic, tiparul de atașament al adultului se transmite „intergenerațional”, fiind un factor predictiv important pentru nivelul de siguranță al relației de atașament părinte-copil.

Astfel, părintele care a avut un atașament sigur în relația cu propria mamă (sau cu persoana de îngrijire) ori care a dobândit capacitatea de a înțelege și integra un atașament nesigur va putea:

  • recunoaște în mod corect comportamentele de atașament ale propriului copil;
  • răspunde într-un mod sensibil și încurajator, ajutându-l să își formeze un atașament securizant.

Pe de altă parte:

  • Părintele preocupat de propriile relații de atașament din copilărie are tendința să își manifeste furia și să fie intruziv în interacțiunile cu propriul copil.
  • Părintele deprimat, care respinge amintirile legate de persoanele de atașament și care a suferit, de obicei, din cauza lipsei de disponibilitate emoțională sau a respingerii, tinde să fie rece și să manifeste o atitudine dezangajată, nereactivă față de copil.

Felul în care adulții deveniți părinți își amintesc și își povestesc experiențele timpurii de atașament dezvăluie caracteristicile tiparului lor de atașament. Legăturile pozitive din copilărie servesc drept nucleu de reziliență în confruntarea cu dificultățile și suferințele vieții.

Chiar dacă nu toți adulții au avut parte de astfel de legături și au trăit copilării dificile, acest lucru nu înseamnă că sunt condamnați să repete tiparele de comportament ale părinților sau îngrijitorilor lor primari. Ciclul unui atașament nesigur poate fi întrerupt. Prin:

  • reflectarea asupra propriei vieți;
  • înțelegerea și procesarea trecutului,

adultul poate aduce coerență în propria poveste de viață și poate obține o siguranță matură în atașamentul său. Astfel, el va deveni capabil să ofere copilului său un atașament sigur, prin creșterea sensibilității față de nevoile emoționale ale acestuia.

Atașamentul adult securizant:

  1. Adulții care au avut un atașament sigur în copilărie sau care au reușit să proceseze și să integreze experiențele dificile din trecut sunt capabili să ofere copiilor lor un spațiu emoțional sigur. Aceștia răspund sensibil și empatic la nevoile copilului și îl ajută să dezvolte un atașament securizant.
  2. Copilul învață că lumea este un loc sigur, că poate avea încredere în ceilalți și că este valoros.

Atașamentul adult evitant (dezangajat):

  1. Adulții cu acest tipar au crescut în medii unde nevoile lor emoționale au fost ignorate sau respinse. Astfel, ca părinți, tind să fie reci, distanți sau prea concentrați pe independență. Pot respinge semnalele emoționale ale copilului sau să reacționeze critic la vulnerabilitatea acestuia.
  2. Copilul poate învăța să își reprime emoțiile, să nu ceară ajutor și să devină excesiv de independent.

Atașamentul adult anxios-ambivalent:

    • Persoanele cu atașament anxios au avut părinți inconsecvenți, disponibili emoțional uneori, dar retrași sau copleșiți alteori. La rândul lor, ca părinți, tind să fie supraprotectivi, anxioși și inconsistenți în răspunsurile lor.
    • Copilul poate manifesta nesiguranță, teamă de abandon și o nevoie constantă de validare.

Atașamentul dezorganizat:

    • Acest tip de atașament apare adesea în familiile unde au existat traume sau pierderi nerezolvate. Părintele poate deveni imprevizibil, manifestând comportamente haotice, intruzive sau agresive.
    • Copilul resimte o confuzie profundă – părintele este în același timp figura de siguranță și sursa fricii.

Tiparele de atașament și relațiile adulte

1. Atașamentul securizant

Adulții cu atașament securizant au dezvoltat capacitatea de a integra și a înțelege experiențele din trecut, inclusiv pe cele dificile. Ei reușesc să mențină un echilibru între autonomie și dependență, fiind disponibili emoțional și deschiși față de ceilalți.

Comportamente:

  • Se simt confortabil în relații apropiate și intime.
  • Pot oferi și primi iubire fără teamă de abandon sau de apropriere excesivă.
  • Își exprimă nevoile și emoțiile într-un mod deschis și sănătos.

Ca părinți:
Adulții securizanți oferă siguranță, empatie și stabilitate emoțională propriilor copii. Aceștia sunt atenți la nevoile copilului și răspund într-un mod sensibil, facilitând dezvoltarea unui atașament securizant.

2. Atașamentul Evitant (Dezangajat)

Adulții cu atașament evitant au crescut în medii în care nevoile lor emoționale au fost ignorate sau respinse. Pentru a face față lipsei de disponibilitate din partea părinților, ei au învățat să se retragă emoțional și să valorizeze independența în exces.

Comportamente:

  • Evită apropierea emoțională și intimitatea.
  • Se simt copleșiți de vulnerabilitatea altora și tind să respingă nevoile de dependență.
  • Manifestă dificultăți în a avea încredere în ceilalți.

Ca părinți:
Adulții cu un tipar evitant pot fi distanți emoțional și nerăspunzători față de nevoile copilului. Vulnerabilitatea copilului îi poate face să se simtă inconfortabil, având tendința de a ignora sau minimaliza semnalele emoționale ale acestuia.

3. Atașamentul Anxios (Ambivalent)

Adulții cu atașament anxios provin din familii în care părinții au fost inconsistenți în oferirea afecțiunii și a sprijinului. Această instabilitate a generat o teamă constantă de abandon și o nevoie exagerată de validare.

Comportamente:

  • Caută apropiere extremă și se tem de respingere sau abandon.
  • Investesc multă energie emoțională în relații, dar devin ușor nesiguri și geloși.
  • Au o stimă de sine scăzută și se îndoiesc de valoarea lor în ochii partenerilor.

Ca părinți:
Adulții anxioși tind să fie supraprotectivi și să își proiecteze temerile asupra copilului. Nevoia lor de siguranță îi poate face copleșitori, trimițând copilului mesaje confuze și creând un mediu instabil emoțional.

4. Atașamentul Nerezolvat și Dezorganizat

Părinții cu traume sau pierderi nerezolvate manifestă adesea un comportament imprevizibil și haotic. Aceștia alternează între răspunsuri de respingere și reacții agresive sau intruzive față de copil.

Comportamente:

  • Emoții intense, schimbări bruște de dispoziție și incapacitatea de autoreglare.
  • Confuzie în relațiile apropiate, combinând apropierea cu distanțarea.
  • Comportamente contradictorii, care transmit copilului mesaje ambigue.

În relațiile intime, acest tipar poate duce la interacțiuni disfuncționale și conflicte frecvente.

Impactul Atașamentului Asupra Relațiilor Romantice

Tiparele de atașament nu influențează doar dinamica familială, ci și modul în care adulții gestionează relațiile romantice.

  • Adulții securizanți stabilesc relații stabile, bazate pe încredere și respect reciproc.
  • Adulții evitant-nesiguri preferă independența și evită intimitatea emoțională, refugiindu-se în relații superficiale.
  • Adulții anxioși caută apropierea intensă, dar se tem constant de respingere și abandon, manifestând comportamente sufocante sau conflictuale.

Studiile arată că relațiile dintre doi parteneri cu atașament nesigur sunt caracterizate de o comunicare disfuncțională, conflicte frecvente și dificultăți în reglarea emoțiilor. Cuplurile în care cel puțin unul dintre parteneri are un atașament securizant au o dinamică mai echilibrată, cu o capacitate mai mare de a tolera stresul și de a menține flexibilitatea relațională.

Tipare de Atașament în Cuplu

James Fisher și Lisa Crandall introduc conceptul de „atașament complex”, unde partenerii funcționează ca figuri de atașament unul pentru celălalt, oscilând între a fi susținuți și a oferi sprijin. Această dinamică poate lua diverse forme:

  • Cuplul securizant: Partenerii sunt empatici, flexibili și disponibili emoțional, exprimându-și nevoile și oferindu-și sprijin reciproc.
  • Cuplul evitant-evitant: Ambii parteneri resping dependența emoțională și intimitatea, funcționând pe baza unui „contract inconștient” de independență extremă.
  • Cuplul anxios-anxios: Partenerii sunt preocupați de nevoia de confort emoțional, dar manifestă instabilitate și conflicte frecvente.
  • Cuplul evitant-anxios: Un partener se retrage în fața apropierii emoționale, în timp ce celălalt caută validare și conexiune intensă, generând tensiuni continue.

Concluzie

Deși tiparele de atașament sunt formate în copilărie, ele nu reprezintă o condamnare definitivă. Prin conștientizarea propriilor tipare, reflectarea asupra relațiilor și procesarea experiențelor nerezolvate, adulții pot învăța să dezvolte relații mai sănătoase și mai echilibrate.

În relațiile de cuplu sau în rolul de părinte, ajutorul unui specialist poate oferi instrumentele necesare pentru a întrerupe ciclul unui atașament nesigur și pentru a construi legături autentice, bazate pe încredere, empatie și siguranță emoțională.

Resurse:

Link pentru evaluarea stilului de atașament de la Attachment Project - https://www.attachmentproject.com/

Surse:

Levine A., Heller R.S.F., Stilurile de atașament. O nouă teorie a atașamentului. Cum să găsești și să păstrezi o relație de cuplu fericită, ed. ASCR, 2020

Acriș, C., Cuplul în impas – repere teoretice și aplicative, ed. SPER, București 2013

Fisher, J., Crandall, L., Adult Attachment and Couple Psychotherapy. The ‘secure base’ in practice and research, Brunner-Routledge, 2001

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București 2010

Siegel, D. J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014