Trauma secundară și oboseala prin compasiune în profesiile de ajutor

În ultimii 10 ani am colaborat și am lucrat, în ședințe individuale și de grup, cu profesioniști din domeniul sănătății mintale, social, educațional și medical – psihologi, consilieri educaționali, coachi, psihoterapeuți, cadre didactice, asistenți sociali și medici. Am ascultat povești de viață și provocări profesionale, am văzut reușite și momente dificile. Am fost martoră la câtă dedicare, empatie și implicare există în această muncă – și, în același timp, la cât de invizibil poate fi costul emoțional al unei implicări constante în suferința altora.

Mulți dintre acești profesioniști ajung, mai devreme sau mai târziu, să se confrunte cu trauma secundară, oboseala prin compasiune sau burnout. Dincolo de terminologie, acestea se traduc în trăiri reale: epuizare emoțională, dificultăți de concentrare, iritabilitate, detașare de cei apropiați, pierderea motivației și a sensului în muncă.

Aceste fenomene nu apar din lipsă de putere sau reziliență, ci pentru că munca de îngrijire implică un consum emoțional profund, iar vulnerabilitatea noastră este adesea modelată de felul în care am învățat, încă din copilărie, să avem grijă de ceilalți și să ne ignorăm propriile nevoi.

Este util să precizăm că termenii traumă secundară, stres traumatic secundar, obosire prin compasiune (compassion fatigue) și traumă vicariantă (vicarious trauma) sunt uneori folosiți interschimbabil, deși pun accente diferite. Ceea ce au în comun este recunoașterea faptului că a fi martor la suferința altora poate genera un stres real și profund, care merită înțeles și adresat cu aceeași seriozitate ca trauma directă.

Trauma secundară și trauma vicariantă

Trauma secundară apare atunci când suntem expuși indirect la experiențele traumatice ale altor persoane – prin ascultare, sprijin, consiliere, intervenție. Creierul și corpul reacționează ca și cum am fi martori direcți, putând apărea simptome similare cu cele ale tulburării de stres posttraumatic: gânduri intruzive, coșmaruri, hipervigilență, evitarea unor stimuli.

Este considerată un risc profesional în domenii precum sănătatea mintală, îngrijirea medicală, serviciile sociale, intervenția de urgență și educația.

Cercetările arată că un procent important dintre profesioniști este vulnerabil: între 6–26% dintre terapeuții care lucrează cu persoane traumatizate și până la 50% dintre asistenții sociali pentru copii raportează niveluri ridicate de stres traumatic secundar sau simptome similare tulburării de stres posttraumatic (PTSD).

Trauma vicariantă descrie schimbările profunde, treptate, în felul în care profesionistul percepe lumea, pe sine și sensul vieții, ca urmare a expunerii repetate la material traumatic. Poate afecta sentimentul de siguranță, încrederea în ceilalți, stima de sine, capacitatea de a menține intimitate și percepția asupra controlului personal. Spre deosebire de trauma secundară, care se concentrează pe reacțiile emoționale și fiziologice imediate, trauma vicariantă vizează schimbările cognitive și existențiale de durată.

În practică, cele două fenomene se pot suprapune: un profesionist poate experimenta simultan coșmaruri și anxietate (traumă secundară) și pierderea treptată a încrederii în oameni (traumă vicariantă).

Oboseala prin compasiune – prețul emoțional al îngrijirii

Oboseala prin compasiune (compassion fatigue), termen popularizat de Charles Figley, se referă la epuizarea emoțională, fizică și uneori spirituală care apare atunci când oferim constant sprijin persoanelor aflate în suferință, fără resurse suficiente de recuperare.

Se manifestă prin scăderea empatiei, detașare emoțională, iritabilitate, frustrare, cinism, retragere din relații și implicare profesională redusă.

Modelul Professional Quality of Life (ProQOL) arată că oboseala prin compasiune este alcătuită din stres traumatic secundar și burnout. Ea se instalează treptat, fiind alimentată de expunerea continuă la suferință și lipsa echilibrului între dăruire și regenerare.

Este esențial să înțelegem că oboseala prin compasiune nu este inevitabilă și nu reflectă o lipsă de valoare profesională. Cu recunoașterea semnelor timpurii, sprijin adecvat și strategii de autoreglare, profesioniștii își pot păstra capacitatea de a fi prezenți și empatici pe termen lung.

Burnout-ul – epuizarea profesională

Burnout-ul este un sindrom recunoscut de Organizația Mondială a Sănătății, caracterizat prin epuizare emoțională, depersonalizare și scăderea sentimentului de realizare personală. 

Conceptual, burnout-ul este diferit de trauma secundară și de oboseala prin compasiune, deși adesea se suprapune cu acestea. Burnout-ul este cauzat în primul rând de factori organizaționali și contextuali: volum mare de muncă, lipsa resurselor, lipsa sprijinului managerial, conflicte de rol, birocrație excesivă.

Cum se manifestă burnout-ul:

• oboseală constantă, chiar și după odihnă,
• scăderea motivației și entuziasmului,
• performanță redusă,
• dificultăți de concentrare,
• iritabilitate crescută,
• sentimentul de inutilitate sau lipsa de sens.

De ce este relevant în contextul muncii cu trauma?

Burnout-ul poate amplifica vulnerabilitatea la stres traumatic secundar și trauma vicariantă, deoarece scade resursele interne și capacitatea de recuperare. În același timp, prezența traumei secundare poate accelera apariția burnout-ului.

Factorii de risc organizaționali identificați în literatura de specialitate includ:

• lipsa suportului din partea conducerii,
• volum de muncă excesiv,
• lipsa timpului pentru pauze și procesare,
• resurse insuficiente,
• lipsa oportunităților de dezvoltare profesională,
• cultură organizațională rigidă sau toxică.

Recunoașterea burnout-ului ca problemă nu este doar responsabilitatea individului, ci și a organizației.

De ce alegem profesiile de ajutor

Mulți profesioniști din domeniul îngrijirii au dezvoltat încă din copilărie o capacitate remarcabilă de a se conecta profund la nevoile altora. Pentru unii, aceasta a fost o modalitate de adaptare la lipsuri emoționale, la nevoi neîmplinite sau la contexte familiale în care siguranța, iubirea și aprobarea se obțineau prin grijă și atenție acordată celorlalți.

Această abilitate este, fără îndoială, o virtute și o resursă prețioasă în munca de ajutor, dar poate deveni și o sursă de dificultăți. Tendința de a pune constant nevoile altora pe primul plan poate duce la neglijarea propriilor nevoi, dificultăți în stabilirea limitelor, comportamente de people pleasing și chiar la o deprivare emoțională cronică.

Psihanalista Karen Maroda subliniază că profesioniștii care se implică emoțional în mod autentic au adesea cel mai mare impact pozitiv, însă tocmai această implicare îi poate expune la epuizare dacă nu își recunosc și nu își onorează propriile nevoi. Lipsa conștientizării poate duce la reacții impulsive (acting out) sau la retragere și auto-sabotaj (acting in).

Satisfacția prin compasiune

Satisfacția prin compasiune (compassion satisfaction) este partea pozitivă a muncii în profesii de ajutor. Reprezintă sentimentul de împlinire, sens și energie pe care îl poți simți atunci când știi că munca ta are un impact real asupra vieții altora. Este opusul oboselii prin compasiune și funcționează ca un factor protector împotriva epuizării emoționale.

În modelul Professional Quality of Life (ProQOL) dezvoltat de Beth Stamm, satisfacția prin compasiune este definită ca „plăcerea de a putea face bine în muncă”. Profesioniștii cu un nivel ridicat al acestei satisfacții raportează adesea:

• sentimentul de contribuție la binele celorlalți,
• motivație intrinsecă puternică,
• mai multă reziliență în fața stresului,
• un sens clar al scopului personal și profesional.

Această stare pozitivă nu anulează existența stresului sau a provocărilor, dar creează un echilibru care permite menținerea pe termen lung a implicării empatice. În mod paradoxal, tocmai implicarea profundă în suferința altora poate aduce un sentiment de sens profund, dacă există resurse de sprijin și autoîngrijire.

Cum se cultivă satisfacția prin compasiune:

• recunoașterea și sărbătorirea micilor succese din muncă,
• conectarea cu valorile personale,
• primirea și oferirea de feedback pozitiv,
• menținerea unor relații de sprijin între colegi,
• practicarea recunoștinței și a conștientizării impactului pozitiv pe care îl ai.

Cercetările arată că profesioniștii cu un nivel ridicat al satisfacției prin compasiune au rate mai mici de burnout și traumă vicariantă și raportează o calitate a vieții profesionale mai bună.

Reziliența

Reziliența este capacitatea de a face față adversității, de a te adapta și, uneori, de a te transforma în urma provocărilor. Nu înseamnă absența suferinței sau a stresului, ci abilitatea de a reveni și de a funcționa în continuare în ciuda dificultăților.

Caracteristicile persoanelor reziliente:

• Flexibilitate cognitivă: abilitatea de a privi situațiile din perspective multiple.
• Reglare emoțională: capacitatea de a gestiona emoțiile intense fără a fi copleșit.
• Scop și sens: claritate în privința valorilor și motivației personale.
• Rețele de sprijin: relații de încredere care oferă suport emoțional și practic.
• Autocompasiune: tratarea propriei persoane cu bunătate, mai ales în momentele de dificultate.

Reziliența în profesiile de ajutor

În domeniile cu expunere constantă la suferință, reziliența nu este doar o calitate personală, ci și o competență profesională ce poate fi cultivată prin:

• Reflecție regulată asupra impactului muncii și ajustarea strategiilor de coping.
• Recunoașterea și normalizarea emoțiilor trăite.
• Ancorarea în satisfacția prin compasiune – aducerea în prim-plan a motivelor pentru care ai ales această muncă.

Factorii care sprijină reziliența

• Individuali: starea de sănătate fizică, nivelul de educație, abilități de rezolvare a problemelor, optimism realist.
• Relaționali: sprijin din partea colegilor, supervizorilor și comunității.
• Organizaționali: leadership empatic, oportunități de dezvoltare, cultură a învățării și susținerii.

Reziliența nu este statică; ea poate crește sau scădea în funcție de context, resurse și experiențe.

Creșterea posttraumatică (Post-Traumatic Growth – PTG)

Creșterea posttraumatică (PTG) este procesul prin care o persoană experimentează schimbări pozitive semnificative în urma confruntării cu un eveniment extrem de dificil. Conceptul, introdus de Richard Tedeschi și Lawrence Calhoun în anii ’90, nu neagă suferința, ci arată că din lupta cu trauma pot apărea noi perspective, resurse și sensuri.

Domenii ale creșterii posttraumatice

1. Aprecierea vieții – recunoștință crescută pentru prezent și pentru lucrurile mărunte.
2. Relații îmbunătățite – empatie mai mare, conexiuni mai profunde.
3. Noi posibilități – descoperirea unor oportunități sau direcții noi în viață.
4. Forță personală sporită – încredere crescută în capacitatea de a face față provocărilor.
5. Schimbări spirituale sau existențiale – o înțelegere mai profundă a sensului vieții.

PTG apare adesea după ce trauma zguduie convingerile fundamentale despre sine, lume și siguranță. În procesul de reconstruire cognitivă și emoțională, persoana poate găsi noi semnificații și priorități. Factorii care facilitează acest proces includ: reflecția deliberată (nu doar ruminația intruzivă), sprijinul social și profesional, deschiderea către sens și către reevaluarea valorilor personale.

Creșterea posttraumatică în profesiile de ajutor

Profesionștii care lucrează cu trauma pot trăi reziliență vicariantă – adică își pot dezvolta propriile resurse și încredere observând reziliența beneficiarilor lor. Experiența de a fi martor la transformarea pozitivă a altora poate inspira creștere personală, consolidând sentimentul de sens și motivație.

Este esențial să evităm transformarea creșterii posttraumatice într-o formă de „pozitivitate toxică”. Creșterea posttraumatică nu exclude durerea sau suferința; acestea pot coexista. Procesul nu poate fi forțat – este unic pentru fiecare individ și poate necesita timp îndelungat.

Prevenție și îngrijire de sine

Prevenirea traumei secundare, a traumei vicariante și a oboselii prin compasiune nu este un lux, ci o parte esențială a igienei profesionale în domeniile de ajutor. Îngrijirea de sine (self-care) nu înseamnă doar activități relaxante ocazionale, ci o strategie continuă, planificată și adaptată nevoilor personale și contextului de muncă.

Nivel personal

• Conștientizare de sine: recunoașterea semnelor timpurii ale stresului și epuizării (ex. iritabilitate, tulburări de somn, detașare emoțională).
• Reglarea sistemului nervos: practici precum respirația conștientă, exerciții somatice ușoare, mișcare, mindfulness sau plimbări în natură.
• Limite sănătoase: delimitarea clară a timpului de lucru și a disponibilității față de beneficiari și colegi.
• Ritualuri de recuperare: somn suficient și de calitate, alimentație echilibrată, mișcare regulată, activități care aduc bucurie.
• Suport social: conectarea regulată cu persoane de încredere, prieteni sau familie.

Nivel profesional

• Supervizare: acces regulat la supervizare individuală sau de grup, unde cazurile dificile pot fi discutate într-un cadru sigur.
• Debriefing: sesiuni structurate după evenimente cu încărcătură emoțională mare.
• Educație continuă: traininguri și resurse care dezvoltă abilități de lucru cu trauma, dar și competențe de autoreglare.
• Echilibru muncă–viață personală: planificarea concediilor și a timpului liber fără vinovăție.

Nivel organizațional

• Cultură a grijii reciproce: lideri care încurajează deschiderea, sprijinul și colaborarea.
• Resurse adecvate: personal suficient, timp realist pentru sarcini, echipamente și infrastructură potrivite.
• Recunoaștere și valorizare: feedback pozitiv și recunoaștere formală a eforturilor.
• Programe de bunăstare: inițiative instituționale care sprijină sănătatea fizică și mentală a angajaților.

Prevenția este eficientă atunci când combină măsuri individuale și suport organizațional. Focalizarea exclusiv pe responsabilitatea individuală poate duce la culpabilizarea profesioniștilor, ignorând factorii structurali.

În loc de concluzie

A lucra cu suferința altora este un dar, dar și o responsabilitate. Pentru a continua să fim acolo pentru ceilalți, trebuie să fim acolo și pentru noi: să ne ascultăm corpul, să ne recunoaștem nevoile, să ne respectăm limitele și să ne hrănim resursele interioare. Îngrijirea de sine nu este egoism, ci fundamentul pe care se construiește capacitatea de a îngriji pe termen lung.

Referințe

Figley, C. R. (1995). Compassion fatigue: Coping with secondary traumatic stress disorder in those who treat the traumatized. Brunner/Mazel.

Gilbert-Eliot, T. (2020). Healing Secondary Trauma: Proven Strategies for Caregiver Stress and Compassion Fatigue. PESI Publishing & Media.

Maroda, K. J. (2002). Seduction, Surrender, and Transformation: Emotional Engagement in the Analytic Process. Routledge.

Pearlman, L. A., & Saakvitne, K. W. (1995). Trauma and the therapist: Countertransference and vicarious traumatization in psychotherapy with incest survivors. W. W. Norton & Company.

Quitangon, G., & Evces, M. (Eds.). (2015). Vicarious trauma and disaster mental health: Understanding risks and promoting resilience. Routledge.

Rout, U. R., & Rout, J. K. (2002). Stress management for primary health care professionals. Springer Science & Business Media.

Saakvitne, K. W., Pearlman, L. A., & Traumatology Institute. (1996). Transforming the pain: A workbook on vicarious traumatization. W. W. Norton & Company.

Saakvitne, K. W., & Pearlman, L. A. (1996). Compassion fatigue, countertransference, and vicarious traumatization: A training manual for psychotherapists working with sexual abuse survivors. Sidran Institute.