Știința conexiunii minte–corp: psihoneuroimunologia

Studiez psihologia de aproape 20 de ani — încă din liceu — și am avut mereu senzația că niciodată nu este de ajuns. Cu cât învăț mai mult, cu atât îmi devine mai clar cât de complexă este ființa umană și cât de subtilă este interconectarea dintre minte, corp și relațiile noastre.

În ultimele decenii, formările și intervențiile din domeniul psihoterapiei și sănătății mintale s-au diversificat considerabil. Dincolo de abordările psihodinamice, psihanalitice, umaniste sau cognitiv-comportamentale, s-au dezvoltat direcții care acordă o atenție mai mare dimensiunii corporale și neurofiziologice: terapii somatice, intervenții centrate pe traumă, mindfulness, yoga, biofeedback, neurofeedback sau, în anumite contexte clinice, diferite forme de neuromodulare.

Aceste intervenții sunt foarte diferite între ele, inclusiv în ceea ce privește nivelul dovezilor științifice pe care le avem în acest moment. Tocmai de aceea mi se pare important să putem rămâne curioși față de ceea ce este nou, fără a transforma orice descoperire interesantă într-o certitudine.

În același timp, mă fascinează faptul că unele dintre descoperirile contemporane par să intre în dialog cu intuiții prezente de mult timp în diferite tradiții: că experiența psihică și cea corporală nu sunt independente, că ceea ce trăim are și o componentă fiziologică și că sănătatea nu poate fi întotdeauna înțeleasă privind separat câte un singur sistem al organismului.

Astăzi aleg să scriu despre această conexiune și despre câteva dintre cercetările care încearcă să o înțeleagă, pentru că este un domeniu care mă pasionează și pe care îl explorez constant și în munca mea.

Notă pentru cititor

Acest articol are un scop psihoeducațional și prezintă într-o formă simplificată câteva dintre mecanismele complexe prin care procesele psihologice, sistemul nervos, sistemul endocrin și sistemul imunitar se influențează reciproc.

Relațiile dintre acestea nu sunt simple, liniare sau universal valabile, iar sănătatea și boala sunt influențate de numeroși factori genetici, biologici, psihologici, sociali și de mediu.

Scopul articolului este de a face accesibile câteva concepte din psihoneuroimunologie și psihoneuroendocrinoimunologie, nu de a reduce afecțiunile medicale la cauze psihologice și nici de a sugera că psihoterapia, reglarea emoțională sau practicile corporale pot înlocui evaluarea și tratamentul medical.

O știință a legăturilor: psihoneuroendocrinoimunologia

Psihoneuroimunologia (PNI) este un domeniu interdisciplinar care studiază interacțiunile dintre procesele psihologice, sistemul nervos și sistemul imunitar.

Cercetările din ultimele decenii au arătat tot mai clar că între aceste sisteme există o comunicare continuă și bidirecțională. Stresul psihologic, de exemplu, poate modifica, prin intermediul sistemului nervos și al mecanismelor endocrine, anumite aspecte ale funcției imune. În sens invers, activarea sistemului imunitar poate transmite semnale către creier și poate influența energia, somnul, apetitul, motivația și dispoziția.

Atunci când includem explicit și rolul sistemului endocrin, este utilizat și termenul de psihoneuroendocrinoimunologie (PNEI).

Pentru mine, ceea ce face această perspectivă atât de interesantă este tocmai faptul că ne îndepărtează de imaginea unei separări rigide între „psihic” și „fizic”.

Sistemul nervos, cel endocrin și cel imunitar nu sunt compartimente independente. Ele participă la rețele complexe de comunicare și reglare, prin care organismul răspunde permanent la ceea ce se întâmplă atât în interiorul, cât și în exteriorul său.

Biologia conexiunii: cum comunică creierul și corpul

Atunci când o situație este percepută ca solicitantă sau amenințătoare, organismul recrutează mai multe sisteme de răspuns la stres.

Unul dintre ele este axa hipotalamo–hipofizo–adrenală (HPA), care, printr-o succesiune de semnale hormonale, contribuie la eliberarea cortizolului. În paralel, sistemul nervos simpatic și sistemul simpato-adreno-medular contribuie la eliberarea catecolaminelor, precum adrenalina și noradrenalina.

Pe termen scurt, aceste răspunsuri sunt adaptive: mobilizează resurse, modifică disponibilitatea energiei, cresc vigilența și pregătesc organismul pentru a face față solicitării.

Stresul nu este, prin definiție, ceva patologic. Avem nevoie de capacitatea de a ne mobiliza atunci când situația o cere.

Problemele pot apărea atunci când solicitarea devine foarte frecventă sau persistentă, când răspunsul la stres este activat în mod repetat sau când revenirea după stres devine mai dificilă.

În aceste condiții pot apărea modificări ale reglării axei HPA, ale sensibilității la glucocorticoizi și ale funcției imune. În anumite contexte, stresul cronic a fost asociat și cu modificări ale proceselor inflamatorii.

Relația nu este însă una simplă, de tipul „mai mult stres = mai mult cortizol = mai multă inflamație”. Cortizolul are inclusiv roluri antiinflamatorii, iar efectele stresului depind de durată, intensitate, context și de particularitățile fiecărei persoane.

Comunicarea funcționează și în sens invers. Mediatorii sistemului imunitar, inclusiv citokinele, pot transmite semnale către creier și pot influența procese precum energia, somnul, apetitul, motivația și dispoziția.

Asta nu înseamnă că emoțiile ne îmbolnăvesc sau ne vindecă în mod direct. Înseamnă că experiența psihologică, comportamentul, mediul social și procesele biologice fac parte dintr-un sistem complex de influențe reciproce.

Stresul și încărcătura alostatică

Un concept despre care am mai scris în Traumele, stresul și supraviețuirea și care mi se pare foarte util pentru a înțelege această complexitate este cel de allostatic load — încărcătură alostatică — formulat de Bruce McEwen și Eliot Stellar.

Pentru a-l înțelege, trebuie să pornim de la alostază. Alostaza descrie capacitatea organismului de a-și ajusta funcționarea în funcție de solicitările mediului. Corpul nostru nu încearcă să mențină permanent aceleași valori, ci se adaptează continuu.

Ritmul cardiac crește când alergăm. Cortizolul urmează un ritm circadian și poate crește atunci când trebuie să facem față unei provocări. Metabolismul se modifică în funcție de activitate și de disponibilitatea energiei. Această flexibilitate este necesară.

Încărcătura alostatică se referă la costurile fiziologice cumulative care pot apărea atunci când aceste sisteme de adaptare sunt activate foarte frecvent sau prelungit, când răspunsul nu se oprește eficient după trecerea solicitării ori când reglarea devine mai puțin flexibilă.

Cercetătorii încearcă să surprindă această încărcătură prin combinații de indicatori cardiovasculari, metabolici, inflamatori și neuroendocrini.

Expunerea cumulativă la stresori psihosociali, inclusiv experiențele adverse timpurii, a fost asociată în diferite studii cu o încărcătură alostatică mai mare. Metaforic, am putea spune că organismul poate ajunge să „plătească prețul” adaptării repetate.

Asta nu înseamnă însă că orice perioadă de stres produce boală sau că toate persoanele expuse acelorași experiențe vor dezvolta aceleași consecințe. Vulnerabilitatea și reziliența sunt influențate de numeroși factori: genetici, biologici, psihologici, sociali și de mediu.

Cum poate ajunge stresul „sub piele”

Una dintre direcțiile de cercetare care mă fascinează cel mai mult încearcă să înțeleagă prin ce mecanisme experiențele noastre de viață se pot asocia cu modificări biologice observabile până la nivel celular.

Aici apar frecvent cercetările despre mitocondrii, telomeri și epigenetică.

Stresul cronic a fost asociat, în cercetări experimentale și observaționale, cu modificări ale funcției mitocondriale, metabolismului energetic și stresului oxidativ. Aceste procese sunt investigate ca posibile mecanisme prin care expunerea cumulativă la stres ar putea contribui, împreună cu alți factori, la procesele de îmbătrânire biologică și la vulnerabilitatea pentru anumite probleme de sănătate.

Un alt domeniu mult studiat este cel al telomerilor. Telomerii sunt structuri care protejează capetele cromozomilor și care se modifică odată cu diviziunea celulară și înaintarea în vârstă.

Cercetările realizate de Elissa Epel, Elizabeth Blackburn și alți cercetători au identificat asocieri între stresul psihologic cronic și lungimea telomerilor. Meta-analizele ulterioare sugerează, de asemenea, o asociere între niveluri mai mari de stres și telomeri mai scurți.

Dar efectele observate sunt în general mici și sunt influențate de numeroși alți factori. De aceea, formularea populară „stresul îți scurtează telomerii și te îmbătrânește” spune mult mai mult decât ne permit, de fapt, datele. Putem vorbi despre asocieri și despre mecanisme biologice posibile. Desigur, nu putem privi experiența unei persoane și deduce de aici ce se întâmplă cu telomerii săi.

Dintre aceste mecanisme, aleg să mă opresc mai mult asupra epigeneticii, atât pentru că este una dintre direcțiile care mă interesează în mod particular, cât și pentru că a devenit frecvent invocată în discuțiile despre stres, traumă și transmiterea experiențelor între generații.

Epigenetica: când experiența și biologia se întâlnesc

Poate că epigenetica nu este un termen pe care îl întâlnim în conversațiile obișnuite, dar, dacă citim sau ascultăm materiale despre traumă, dezvoltare personală ori diferite abordări terapeutice și experiențiale, este posibil să îl fi întâlnit deja. Uneori, epigenetica este invocată ca explicație biologică pentru felul în care experiențele noastre — sau chiar ale generațiilor anterioare — ne-ar putea influența.

Dar ce înseamnă, de fapt, epigenetica și ce ne permite cercetarea actuală să spunem?

Epigenetica studiază mecanisme care contribuie la reglarea expresiei genelor fără a modifica secvența ADN-ului. Printre acestea se află metilarea ADN, modificările histonelor și alte procese implicate în reglarea expresiei genice.

Uneori, aceste mecanisme sunt descrise popular ca niște „comutatoare” care pornesc și opresc genele. În realitate, procesele sunt mult mai complexe.

În studiile realizate pe șobolani, diferențele în anumite comportamente de îngrijire maternă au fost asociate cu diferențe epigenetice în reglarea receptorilor glucocorticoizi și cu particularități ale răspunsului ulterior la stres al puilor.

Aceste cercetări au fost importante deoarece au oferit un posibil mecanism biologic prin care experiențele timpurii ar putea influența dezvoltarea sistemelor implicate în răspunsul la stres.

La oameni au fost identificate, de asemenea, asocieri între experiențele adverse timpurii și anumite diferențe epigenetice în gene implicate în reglarea stresului.

Un studiu cunoscut, realizat de Patrick McGowan și colaboratorii săi, a analizat după deces țesut din hipocamp — o regiune cerebrală implicată, printre altele, în reglarea răspunsului la stres — provenit de la persoane care muriseră prin suicid, unele dintre ele având un istoric documentat de abuz în copilărie. Cercetătorii au observat, în grupul cu istoric de abuz, diferențe în expresia unei gene implicate în răspunsul la hormonii de stres și în metilarea unei regiuni implicate în reglarea acesteia, comparativ cu celelalte grupuri studiate.

De atunci, cercetarea asupra relației dintre stres, experiențele adverse și epigenetică s-a extins considerabil. Au fost studiate, printre altele, gene implicate în reglarea răspunsului la stres, funcționarea sistemului imunitar și procesele inflamatorii, precum și posibilele asocieri dintre experiențele timpurii și anumite profiluri epigenetice observate mai târziu în viață.

Ceea ce mi se pare deosebit de interesant aici este schimbarea de perspectivă pe care o aduce epigenetica. Genele nu funcționează independent de mediul în care se dezvoltă și trăiește organismul. Activitatea lor este reglată permanent, iar mecanismele epigenetice reprezintă una dintre modalitățile prin care organismul răspunde și se adaptează la mediul său.

În acest sens, experiența nu este ceva care se petrece doar „în mintea noastră”. Somnul, alimentația, activitatea fizică, expunerea la substanțe, stresul și numeroși alți factori de mediu sunt studiați în relație cu procese epigenetice. În aceeași direcție, cercetătorii încearcă să înțeleagă dacă și prin ce mecanisme experiențele psihosociale — inclusiv stresul cronic și adversitatea timpurie — se pot asocia cu modificări ale reglării expresiei genelor.

Acest lucru oferă o perspectivă interesantă asupra legăturii dintre experiență și corp. Nu pentru că ar exista o separare inițială între „psihologic” și „biologic”, pe care epigenetica ar veni să o rezolve, ci pentru că ne arată încă o dată că experiențele noastre au loc într-un organism viu, care se adaptează permanent la mediul în care trăiește.

Dar trauma „se înscrie” în gene?

Aici lucrurile devin mai nuanțate. Este tentant să traducem aceste descoperiri prin formulări precum „trauma ne modifică genele” sau „trauma se înscrie în ADN”. Ele sunt sugestive, dar spun mai mult decât ne permit în acest moment dovezile științifice.

În primul rând, mecanismele epigenetice nu modifică secvența ADN-ului. Ele participă la reglarea modului în care anumite gene sunt exprimate.

În al doilea rând, cercetarea pe oameni este mult mai dificilă decât cercetarea experimentală pe animale. Experiențele noastre sunt multiple, se desfășoară pe perioade lungi de timp și interacționează cu genetica, vârsta, alimentația, somnul, activitatea fizică, expunerile de mediu, statutul socioeconomic, sănătatea și multe alte variabile.

Mai există o dificultate importantă: epigenetica este specifică țesuturilor. O modificare observată, de exemplu, în celulele din sânge nu ne spune automat că aceeași modificare există în creier. Din motive evidente, cele mai multe cercetări pe oameni nu pot analiza direct țesut cerebral viu, ceea ce limitează concluziile pe care le putem trage despre mecanismele implicate în experiența psihologică.

În plus, asocierea nu ne spune întotdeauna care este direcția cauzală. Dacă observăm o anumită diferență epigenetică la persoane care au trecut prin experiențe adverse, nu putem concluziona automat că experiența respectivă a produs acea modificare și nici că modificarea este responsabilă pentru dificultățile psihologice sau fizice ale persoanei.

Mai corect este, așadar, să spunem că stresul și experiențele adverse timpurii sunt investigate ca factori care se pot asocia cu diferențe epigenetice și că mecanismele epigenetice ar putea reprezenta una dintre multiplele căi prin care experiența, mediul și biologia interacționează de-a lungul dezvoltării.

Și ce știm despre transmiterea între generații?

Aceasta este probabil una dintre cele mai fascinante — și, în același timp, cel mai ușor de suprainterpretat — direcții ale epigeneticii.

Aleg să mă opresc puțin asupra ei și pentru că transmiterea între generații este o temă care m-a interesat de-a lungul timpului, din perspectiva psihogenealogiei, a abordărilor sistemice și, mai larg, a felului în care experiența individuală se construiește și în contextul familiei și al generațiilor din care facem parte. Mi se pare cu atât mai important să vedem ce aduce cercetarea epigenetică în această discuție și, în același timp, ce nu putem încă afirma pe baza ei.

Există cercetări care investighează dacă efectele unor expuneri la stres, traumă, malnutriție sau alte condiții de mediu pot fi observate și la generațiile următoare. Studiile pe animale oferă unele dintre cele mai convingătoare dovezi experimentale că anumite efecte epigenetice pot persista dincolo de generația direct expusă.

La oameni au fost găsite, de asemenea, asocieri interesante. Au fost studiate, de exemplu, populații expuse la foamete, război, Holocaust sau alte experiențe extreme și au fost identificate în unele cercetări diferențe biologice sau epigenetice atât la persoanele expuse, cât și la descendenții lor.

Interpretarea acestor rezultate este însă mult mai dificilă la oameni. O experiență traumatică poate influența generația următoare prin foarte multe căi care nu sunt epigenetice: prin relația părinte–copil, stilul de atașament și îngrijire, comportamente învățate, condițiile socioeconomice, mediul familial, expunerea la stres, cultura și poveștile transmise în familie.

În plus, atunci când vorbim despre transmitere biologică între generații, trebuie să distingem între efectele intergeneraționale și cele cu adevărat transgeneraționale. Dacă o femeie însărcinată este expusă unui stresor, sunt expuse simultan atât ea, cât și fătul și, într-un anumit sens biologic, celulele germinale ale viitorului copil. De aceea, demonstrarea unei transmiteri epigenetice transgeneraționale la oameni presupune criterii mult mai stricte decât simpla identificare a unor asemănări între părinți și copii.

Așadar, epigenetica deschide o direcție foarte importantă pentru înțelegerea felului în care mediul și experiențele pot interacționa cu biologia noastră și, posibil, cu generațiile următoare. Dar nu ne permite, cel puțin deocamdată, să spunem că trauma unui bunic este „moștenită epigenetic” de nepot într-un mod simplu și direct.

Pentru mine tocmai această complexitate este mai interesantă decât o explicație simplă: ceea ce primim de la generațiile anterioare poate circula prin biologie, dar și prin relații, comportamente, mediu, cultură și felul în care experiențele sunt — sau nu sunt — procesate și transmise mai departe.

Putem „rescrie” aceste modificări?

Dacă experiențele de viață și stresul se pot asocia cu anumite modificări epigenetice, apare firesc întrebarea inversă: ce se întâmplă atunci când mediul se schimbă? Pot apărea modificări și în sens invers?

Știm că epigenomul nu este o structură complet fixă. Unele mecanisme epigenetice sunt dinamice și se modifică de-a lungul vieții, ca parte a proceselor normale prin care organismul răspunde la dezvoltare, îmbătrânire, mediu și comportament.

Tocmai această plasticitate a dus la apariția unei direcții de cercetare care investighează dacă diferite schimbări de mediu și comportamentale sau intervenții terapeutice pot fi însoțite și de modificări epigenetice. Există studii care au urmărit metilarea ADN sau expresia genică după psihoterapie, meditație, activitate fizică, intervenții de reducere a stresului sau modificări ale stilului de viață, iar unele au identificat schimbări ale unor markeri studiați.

Cercetarea este însă încă la început. Studiile sunt relativ puține și foarte diferite între ele, iar faptul că observăm o modificare epigenetică după o intervenție nu înseamnă automat că aceasta explică ameliorarea psihologică sau că am „inversat” efectele biologice ale unei experiențe traumatice.

Ceea ce mi se pare însă valoros în această direcție de cercetare este perspectiva asupra plasticității organismului. Experiențele timpurii contează, dar nu reprezintă neapărat un destin biologic imuabil. Organismul continuă să se adapteze de-a lungul vieții, în interacțiune cu mediul, relațiile, comportamentele și experiențele noastre.

Poate că aceasta este o concluzie mai puțin spectaculoasă decât ideea că „ne putem rescrie genele”, dar este, în același timp, una care lasă suficient spațiu pentru schimbare fără să promitem mai mult decât știm.

Ce înseamnă toate acestea pentru psihoterapie și lucrul cu corpul?

Din punctul meu de vedere, aici se întâlnește cel mai mult perspectiva PNEI cu felul în care înțeleg și practic psihoterapia.

Dacă până acum am vorbit despre comunicarea continuă dintre procesele psihologice, sistemul nervos, sistemul endocrin și cel imunitar, una dintre consecințele importante este că devine tot mai greu să privim experiența psihologică drept ceva care se petrece separat de corp.

Acest lucru nu înseamnă însă că PNEI demonstrează eficiența unei anumite forme de psihoterapie sau că validează automat terapiile somatice. Sunt două întrebări diferite. Fiecare intervenție trebuie cercetată în sine, atât în ceea ce privește eficiența, cât și mecanismele prin care ar putea produce schimbare.

Știm deja că intervențiile psihologice pot fi însoțite de schimbări care depășesc simpla diminuare a unui scor la un chestionar. Au fost studiate modificări ale răspunsului la stres, ale somnului, funcționării autonome și ale unor markeri endocrini sau imunologici. Intervenții precum mindfulness-ul, meditația, yoga sau HRV-biofeedback-ul au fost, de asemenea, investigate din această perspectivă. Rezultatele sunt promițătoare în anumite arii, dar diferă considerabil între studii, iar efectele biologice sunt adesea mici sau dependente de context.

Pentru mine, poate și mai interesantă decât întrebarea dacă psihoterapia modifică un anumit biomarker este întrebarea despre ce înseamnă să includem corpul în procesul terapeutic.

Și ce știm despre terapiile orientate spre corp?

În ultimii ani a crescut interesul pentru intervențiile care includ mai explicit corpul: senzațiile corporale, mișcarea, respirația, postura, interocepția sau observarea modificărilor de activare fiziologică.

Există deja cercetări asupra intervențiilor corporale și bazate pe mișcare, inclusiv în lucrul cu trauma și PTSD. Unele meta-analize indică reduceri ale simptomelor, dar studiile sunt încă eterogene — reunesc intervenții diferite, populații diferite și metodologii de calitate variabilă.

Există și cercetări specifice asupra Somatic Experiencing, una dintre abordările pe care le-am studiat și pe care le integrez în practica mea. Rezultatele de până acum sunt promițătoare, inclusiv în ceea ce privește simptomele PTSD și unele simptome afective și somatice, dar baza de cercetare este încă relativ redusă comparativ cu cea existentă pentru formele de psihoterapie mai îndelung studiate. Avem nevoie de mai multe cercetări independente pentru a înțelege mai bine eficiența, limitele și mecanismele acestei abordări.

Dincolo de studiile asupra unei metode sau alteia, există însă ceva ce putem observa direct și în cabinet: emoțiile nu sunt trăite doar ca gânduri sau povești despre ceea ce ni se întâmplă.

Frica poate veni cu accelerarea ritmului cardiac, modificarea respirației, tensiune sau impulsul de a ne îndepărta. Furia poate fi însoțită de căldură, mobilizare și impuls de acțiune. Rușinea poate apărea împreună cu tendința de a coborî privirea, de a ne micșora sau de a ne retrage. Uneori observăm mai întâi nodul din gât, presiunea din piept sau tensiunea din abdomen și abia apoi putem recunoaște emoția, amintirea sau semnificația cu care acestea sunt asociate.

Acestea nu sunt doar observații clinice. Cercetarea asupra interocepției studiază tocmai felul în care percepem, interpretăm și integrăm semnalele provenite din interiorul corpului și rolul acestor procese în emoție și în sănătatea psihică.

În psihoterapia orientată somatic, corpul poate deveni astfel încă o cale de acces la experiență. Putem observa senzațiile, respirația, postura, tensiunea musculară, impulsurile de mișcare sau felul în care toate acestea se modifică atunci când vorbim despre o experiență, intrăm în contact cu o emoție sau ne aflăm într-o anumită relație.

În anumite modele sunt folosite și intervenții precum orientarea către mediul prezent, grounding, lucrul gradual cu activarea sau alternarea atenției între ceea ce este dificil și ceea ce oferă mai mult sprijin ori stabilitate.

Scopul nu este să menținem organismul într-o permanentă stare de calm. Avem nevoie de activare pentru a acționa, a ne apăra, a ne concentra, a explora, a ne bucura sau a ne mobiliza către ceea ce este important pentru noi. Din această perspectivă, reglarea nu înseamnă absența activării, ci mai degrabă flexibilitatea de a trece prin stări diferite fără a rămâne permanent blocați într-una dintre ele și păstrând, pe cât posibil, accesul la reflecție, relație și alegere.

Aici mi se pare că perspectiva somatică și PNEI pot intra într-un dialog foarte interesant și acest lucru nu înseamnă că una o demonstrează pe cealaltă. Nu putem presupune, doar pentru că o intervenție este resimțită ca reglatoare, că un exercițiu de grounding „reglează axa HPA”, că pendularea „echilibrează sistemul imunitar” sau că o tehnică somatică „resetează sistemul nervos”. Pentru a face asemenea afirmații avem nevoie de cercetări care să măsoare tocmai aceste mecanisme. Și nu cred că avem nevoie de asemenea explicații pentru a justifica includerea corpului în psihoterapie.

Experiența psihologică este, în același timp, o experiență trăită într-un corp. Emoțiile, atenția, memoria, relațiile și răspunsurile la stres au dimensiuni corporale și fiziologice. A include corpul în psihoterapie înseamnă să acordăm atenție și acestei dimensiuni a experienței, alături de gânduri, emoții, semnificații, relații și istoria personală.

Pentru mine, perspectiva integrativă înseamnă tocmai posibilitatea de a ține împreună aceste niveluri fără a-l reduce pe unul la celălalt: mintea la biologie, corpul la sistemul nervos, suferința psihologică la un biomarker sau schimbarea terapeutică la o singură explicație fiziologică.

În loc de concluzie

Poate că, după toate aceste cercetări despre stres, hormoni, imunitate, telomeri și epigenetică, ne-am dori o concluzie simplă despre relația dintre minte și corp. Însă tocmai complexitatea este concluzia.

Nu putem spune că o anumită emoție produce o anumită boală. Nu putem explica orice simptom prin traumă. Nu putem presupune că o experiență dificilă se „înscrie în ADN” sau că psihoterapia, meditația ori o tehnică corporală inversează efectele sale biologice. Și nu avem nevoie să spunem că „resetăm sistemul nervos” sau „rescriem genele” pentru a recunoaște că experiențele noastre contează.

Ceea ce putem spune este că experiența psihologică și procesele biologice nu se desfășoară în lumi separate. Felul în care răspundem la stres, mediul în care trăim, relațiile pe care le avem, comportamentele noastre, vulnerabilitățile biologice și experiențele acumulate de-a lungul vieții se intersectează într-un organism aflat permanent în adaptare.

Pentru mine, aceasta este una dintre ideile cele mai valoroase pe care le aduce perspectiva PNEI: nu o nouă explicație completă a ființei umane, ci încă un argument pentru a ne feri de explicațiile absolutiste și reducționiste.

În psihoterapie, asta înseamnă că putem fi interesați de gânduri fără să uităm corpul, de corp fără să reducem totul la sistemul nervos, de trecut fără să presupunem că el determină definitiv prezentul și de biologie fără să pierdem din vedere relațiile, sensul și contextul în care trăiește o persoană.

Tocmai aici se află și partea care continuă să mă fascineze după atâția ani de studiu: cu cât aflăm mai multe despre minte și corp, cu atât devine mai greu să le separăm — și cu atât devine mai important să păstrăm curiozitatea, nuanța și disponibilitatea de a continua să învățăm.