"Somatic" - între interpretare și experiență corporală

Somatic nu înseamnă simbolic: despre corp, simptom și sens

În ultima vreme, pe măsură ce termenul „somatic” și abordări precum Somatic Experiencing au devenit tot mai cunoscute, observ tot mai des o confuzie: mulți oameni ajung să asocieze lucrul somatic cu ideea de a interpreta simbolic bolile sau simptomele fizice.

De aici apar afirmații de tipul „te doare spatele pentru că duci prea multe poveri”, „problemele la picioare țin de lipsa de înrădăcinare” sau „partea stângă a corpului reprezintă feminitatea, cea dreaptă masculinitatea”. Deși pot suna seducător și pot da impresia de sens rapid, aceste interpretări riscă să simplifice excesiv o realitate mult mai complexă.

Simt nevoia să clarific diferența esențială dintre abordările somatice centrate pe sistemul nervos, traumă și reglare psihofiziologică și abordările interpretative de tip psihosomatic sau simbolic.

La începutul formării mele în psihologie, în 2008–2009, când pășeam timid în lumea autocunoașterii, eram extrem de curioasă și, sincer, fascinată de interpretările simbolice ale durerilor din corp. Idei precum „ți-a înțepenit gâtul pentru că nu spui «nu»” sau „problemele pe partea stângă sunt legate de relația cu mama” mi-au oferit o lentilă nouă prin care să mă uit la mine. La acel moment, ele au deschis uși de reflecție și m-au ajutat să accesez emoții sau întrebări pe care altfel nu le-aș fi formulat.

Din experiența mea, aceste interpretări pot avea uneori valoare. Pot deschide procese de introspecție, pot aduce la suprafață un doliu nespus, o emoție ignorată, un conflict interior. Mai ales atunci când nu există încă suficientă siguranță sau resurse pentru a lucra direct cu corpul, nivelul simbolic poate funcționa ca o punte.

Cu timpul însă, după ani de lucru profund cu propriul corp în terapie, după formări în metode somatice centrate pe sistemul nervos și traumă, după ce am însoțit mulți oameni în procese individuale și de grup, am început să văd și reversul acestor interpretări rapide.

Ele pot păcăli. Pot crea iluzia că „știm deja” ce se întâmplă, înainte ca organismul să fi avut spațiul și timpul necesar să își dezvăluie propria poveste. Alteori, pot chiar repeta dinamici traumatice vechi, mai ales atunci când sunt livrate dintr-o poziție de autoritate: „eu știu mai bine decât tine de ce te doare”.

Lucrul cu corpul într-o manieră trauma-sensitive, care include înțelegerea sistemului nervos, a traumelor de șoc și a celor de dezvoltare, a modificărilor psihofiziologice și a neurobiologiei interpersonale, este fundamental diferit de abordarea de tip „semnificația bolilor”. Într-un proces somatic real, corpul nu este interpretat, ci ascultat.

Cu răbdare, siguranță și prezență, corpul începe să dezvăluie amprente mai vechi: traume uitate, adaptări timpurii, experiențe relaționale care au fost stocate în fascie, în tensiuni cronice, în amorțeli, în tipare de mișcare sau de respirație. Corpul are propria memorie. De cele mai multe ori, nu are nevoie să fie „explicat”, ci simțit.

Din perspectiva psihodinamică și a psihologiei somatice integrative, simptomul corporal poate fi privit într-un mod mai complex. Dincolo de componenta fiziologică, care trebuie întotdeauna evaluată medical, simptomul poate avea și o funcție psihică. Nu în sensul unui simbol fix sau al unei semnificații universale, ci ca soluție inconștientă într-un anumit context de viață.

Un simptom poate apărea într-un moment în care o emoție nu poate fi tolerată, un impuls nu poate fi exprimat sau un conflict nu poate fi trăit în relație. În aceste situații, corpul nu „vorbește în metafore”, ci blochează, reține sau protejează. Durerile abdominale fără o cauză medicală clar identificabilă, de exemplu, pot funcționa ca o modalitate inconștientă de a ține în corp o tensiune emoțională care nu a putut fi mentalizată sau simbolizată la momentul apariției ei.

În literatura psihosomatică se vorbește despre investirea inconștientă în simptom: corpul ajunge să poarte ceea ce psihicul nu a putut procesa, nu pentru a transmite un mesaj criptic, ci pentru a face suportabil ceva ce, la acel moment, nu putea fi trăit altfel. Simptomul nu este ales conștient și nici nu este „vina” persoanei. El este o formă de adaptare.

Din această perspectivă, simptomele fizice pot fi înțelese și ca mecanisme de apărare fiziologice: înghețarea unei acțiuni, inhibarea unei expresii emoționale, limitarea unui comportament care ar fi fost prea periculos într-un anumit context relațional. Corpul devine un loc de retenție atunci când nu există suficientă siguranță, reglare și capacitate de tolerare afectivă.

Abordările analitice și psihosomatice subliniază, de asemenea, relația vie și dinamică dintre psihic și corp, dar avertizează asupra riscului de a transforma simbolul într-o explicație rigidă aplicată din exterior. Atunci când semnificația este impusă prea devreme, fără contact cu experiența corporală reală, ea poate deveni defensivă sau chiar invalidantă.

De aceea, a da o semnificație poate uneori să ajute. Dar a lucra cu corpul înainte de a pune etichete ne poate duce mult mai aproape de adevăr. Un adevăr visceral, trăit, nu dedus. Un adevăr care se dezvăluie treptat, într-un context de siguranță și relație, nu prin interpretări grăbite.

Invitația mea este să privim simptomele corporale cu curiozitate, răbdare și respect. Să nu le reducem nici la fiziologie pură, nici la simboluri prestabilite. Corpul poate avea multe valențe: biologice, relaționale, emoționale, psihice. Iar uneori, cel mai important lucru pe care îl putem face este să îi oferim spațiul necesar pentru a fi simțit, nu explicat.