Sistemul nervos în psihoterapia traumei
În psihoterapia traumei, vindecarea nu începe prin reîntoarcerea în trecut — ci prin siguranța trăită în prezent. Reglarea sistemului nervos nu este un scop superficial; este terenul pe care psihicul poate explora, integra și se poate transforma. Fără această bază, chiar și cele mai profunde revelații nu pot prinde rădăcini.
Când cineva începe un proces terapeutic, este firesc să vrea să ajungă direct la rănile emoționale: trecutul, traumele, tiparele. Speranța este că, odată descoperite, eliberarea va urma de la sine.
Totuși, în munca mea cu persoane al căror sistem nervos este profund afectat de stres cronic, traumă de dezvoltare, PTSD sau complex PTSD, am observat în repetate rânduri cum forțarea accesului prea devreme la material emoțional profund — înainte ca sistemul să aibă suficientă reglare, conținere și resurse — poate avea efectul invers. În unele cazuri, nu vindecă trauma, ci o reactivează.
Unii oameni ajung în terapie deja foarte activați, epuizați sau confruntându-se cu simptome de disautonomie, anxietate sau stres post-traumatic. Sistemul lor nervos funcționează aproape de limită, oscilând între hiperactivare și blocaj. În astfel de cazuri, procesul terapeutic începe adesea cu conținerea și co-reglarea: găsirea unui sentiment de siguranță, încetinirea ritmului, restabilirea energiei.
În alte situații, sistemul este mai stabil, iar munca se îndreaptă firesc către explorarea straturilor mai profunde — psihodinamice sau existențiale.
Adevărul este că nu există un punct unic de intrare în terapie care să se potrivească tuturor. Ritmul și profunzimea procesului depind de capacitatea persoanei de a rămâne conectată cu sine în timp ce atinge conținuturi dificile (pe lângă personalitatea terapeutului și alianța terapeutică).
Ce înseamnă, de fapt, reglarea sistemului nervos
Când vorbim despre reglare, este ușor să o percepem ca pe un proces universal — ceva ce „toți ar trebui să facem” înainte de a merge mai adânc în terapie.
Dar reglarea nu este o tehnică pe care o aplicăm mecanic. Este o capacitate care se dezvoltă treptat, în funcție de mai mulți factori individuali: starea psihică și fizică actuală, istoricul de traumă, rețeaua de sprijin, resursele disponibile și intențiile pe care le avem în acest moment al vieții.
Sistemul nostru nervos este solul relațional pe care se sprijină mintea, emoțiile și memoria. El scanează constant mediul pentru indicii de siguranță sau pericol.
Când acest sistem este dereglat, este ca și cum pământul de sub picioare s-ar mișca — oricâtă înțelegere cognitivă am avea, nimic nu poate prinde rădăcini stabile.
Pentru claritate — când vorbesc despre reglare, nu mă refer la „gestionarea simptomelor” sau la calmarea emoțiilor la suprafață. Reglarea nu înseamnă invalidarea autonomiei clientului sau minimalizarea capacității sale de a avea grijă de sine.
Mai degrabă, este vorba despre susținerea capacității corpului și psihicului de a conține adevărul emoțional fără a se fragmenta. Este vorba despre crearea unei stabilități interne suficiente, astfel încât explorarea — fie că este vorba de traume din copilărie, dinamici inconștiente sau tipare relaționale — să poată avea loc în siguranță și cu integrare.
În acest sens, reglarea este relațională, nu mecanică. Ea se desfășoară prin prezență, prin conexiune, prin relația terapeutică însăși.
Uneori se manifestă prin respirație și împământare; alteori prin a rămâne cu o emoție dificilă sau prin a numi o apărare cu curiozitate, nu cu judecată.
Reglarea nu este separată de psihoterapie — este modul în care psihoterapia devine întrupată.
Tensiunea dintre „Reglare” și „Profunzime”
În abordările somatice și trauma-informed, auzim adesea ideea că trebuie „să ne reglăm înainte de a procesa”. În tradițiile psihodinamice sau psihanalitice clasice, există uneori scepticism față de această perspectivă — teama că un accent prea mare pe reglare ar putea reduce psihoterapia la o simplă gestionare a simptomelor, evitând inconștientul sau potențialul transformator al conflictului.
Eu cred că ambele perspective sunt valide.
Reglarea, de una singură, nu este psihoterapie. Nu poate înlocui explorarea sensurilor inconștiente, a dinamicilor relaționale sau a experiențelor timpurii.
Dar fără suficientă reglare, munca profundă poate deveni retraumatizantă sau destabilizantă — mai ales pentru persoanele al căror sistem nervos a fost copleșit pentru perioade lungi de timp.
Din experiența mea, integrarea ambelor perspective — profunzimea lucrului psihodinamic și siguranța corporală oferită de conștientizarea somatică — permite terapiei să se desfășoare într-un ritm pe care sistemul persoanei îl poate susține cu adevărat.
Acest lucru este deosebit de evident în abordări cu influență psihodinamică mai moderne și totodată centrate pe traumă, precum NARM (NeuroAffective Relational Model). Deși NARM nu este în esență o terapie de „reglare”, recunoaște că dereglarea este o parte a traumei de dezvoltare — și că auto-reglarea apare firesc atunci când conexiunea și curiozitatea înlocuiesc rușinea și respingerea de sine.
În practică, mulți clienți au nevoie de un sprijin somatic mai explicit înainte de a putea accesa această curiozitate. Nu este o contradicție a filozofiei NARM, ci o adaptare la capacitatea actuală a persoanei.
Diferențele individuale: Ce modelează procesul
Reglarea și profunzimea depind de un set complex de variabile:
- Starea actuală și simptomele (hiperactivare, oboseală, disociere, anxietate, depresie etc.)
- Condițiile medicale sau psihiatrice, medicația și nivelul de energie
- Resursele și factorii de reziliență — ce oferă persoanei sens, ancorare și putere
- Sistemul de sprijin — dacă există relații de susținere sau, dimpotrivă, izolare
- Etapa de viață și scopurile terapeutice — dacă se caută o explorare profundă sau o stabilizare emoțională
- Capacitatea de auto-reglare — abilitatea de a se liniști, de a face pauze sau de a reflecta când apare activarea
O terapie trauma-informed nu impune o singură cale „corectă” de vindecare. Ea ascultă aceste variabile și adaptează ritmul și profunzimea în funcție de ele.
Uneori accentul cade mai mult pe resurse și stabilizare; alteori pe înțelegere, emoție și sens simbolic
Reglarea ca drum spre profunzime, nu ocol
Din această perspectivă, reglarea sistemului nervos nu este o etapă preliminară pe care o „bifăm” înaintea terapiei propriu-zise.
Este un dialog continuu între corp și psihic — fundația care permite sensului, memoriei și emoției să iasă la suprafață în siguranță.
Când clienții au suficientă conținere pentru a rămâne conectați cu sine în timpul activării, pot explora materialul inconștient mai profund și mai creativ.
Terapia devine, astfel, nu doar un spațiu de catharsis emoțional sau înțelegere cognitivă, ci un loc în care se exersează în timp real noi modele de reglare, relaționare și conștientizare de sine.
Scopul nu este doar calmul, ci capacitatea de a simți pe deplin — de a rămâne prezent, întrupat și conectat, chiar și atunci când ceea ce apare este dureros.
Concluzie
Vindecarea nu este un drum liniar de la reglare la explorare și apoi la înțelegere.
Este un proces în spirală — un balans continuu între siguranță și descoperire, între corp și psihic, între trecut și prezent.
Arta terapiei constă în a recunoaște ce este necesar acum și a răspunde acelui moment cu acordaj, nu cu agendă.
În opinia mea, psihoterapia autentică — ca și viața, de altfel — nu este despre a rămâne mereu „reglat”.
Este despre a dezvolta capacitatea de a traversa conștient stările de dereglare, de a recunoaște mecanismele de apărare și impulsurile și de a le privi cu curiozitate, nu cu teamă.
Acolo se întâlnesc de fapt abordările somatice și cele psihodinamice: în restabilirea ritmului natural al conexiunii, protecției și creșterii.
Referințe:
Schore, A. N. (2003), Affect Dysregulation and Disorders of the Self.
Van der Kolk, B. A. (2014), The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma.
Siegel, D. J. (2012), The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are (2nd ed.).
Levine, P. A. (2010), In an Unspoken Voice: How the Body Releases Trauma and Restores Goodness.
Ogden, P., Minton, K., & Pain, C. (2006), Trauma and the Body: A Sensorimotor Approach to Psychotherapy.
Porges, S. W. (2011), The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation.
Heller, L., & LaPierre, A. (2012), Healing Developmental Trauma: How Early Trauma Affects Self-Regulation, Self-Image, and the Capacity for Relationship.
Schwartz, A. N. (2020), The Complex PTSD Workbook: A Mind–Body Approach to Regaining Emotional Control and Becoming Whole.
Kain, K. L., & Terrell, S. J. (2018), Nurturing Resilience: Helping Clients Move Forward from Developmental Trauma — An Integrative Somatic Approach.
