Schimbarea și rezistențele în procesul psihoterapeutic

În articolele anterioare, am explorat modul în care corpul dezvoltă mecanisme de apărare pentru a tolera distresul emoțional, traumele și stresul. Am abordat teme precum teoria polivagală, sistemul nervos autonom, respirația, fascia și importanța terapiilor corporale (somatice) în procesul de vindecare.

În acest articol, schimb perspectiva de la corp la psihic și voi analiza mecanismele de apărare ale minții și rezistența la schimbare în procesul terapeutic, după ce am scris despre motivație, paradoxul schimbării și conflicte inconștiente în articolul anterior. Schimbarea în psihoterapie este un proces complex și dinamic, influențat de numeroși factori interni și externi. Aceasta nu se referă doar la modificări comportamentale, ci și la transformări profunde la nivel emoțional, cognitiv și relațional.

Voi explora ce înseamnă schimbarea în terapie, cum este abordată în diferite orientări psihoterapeutice și de ce apare rezistența la schimbare. De asemenea, voi integra atât perspective ale abordărilor clasice din psihologie, cât și descoperiri din neuroștiință pentru a oferi o înțelegere mai amplă a acestui proces esențial.

Caracteristicile procesului de schimbare

Schimbarea profundă nu este un proces rapid, ci unul treptat, de reorganizare. Oamenii sunt dispuși să exploreze conflictele interne doar în măsura în care pot tolera disconfortul emoțional.

Schimbarea poate fi înțeleasă ca:

• un proces activ și progresiv, care implică recunoașterea tiparelor de gândire, gestionarea emoțiilor și experimentarea unor noi comportamente;
• un proces intrapsihic și interpersonal, rezultat din relația dintre client și terapeut;
• un proces dinamic, care presupune reorganizarea Sinelui;
• un fenomen care nu apare doar prin interpretare și insight, ci și prin experiența emoțională trăită în cadrul terapiei.

Rezistența la schimbare

Rezistența la schimbare este o reacție naturală a psihicului uman în fața transformării, fie că este vorba despre schimbări interne sau externe. Aceasta apare atunci când o persoană percepe schimbarea ca pe o amenințare la adresa echilibrului său psihic, a identității sau a modului său familiar de a funcționa în lume.

Rezistența la schimbare, adesea manifestată printr-o varietate de comportamente defensive, este strâns legată de mecanismele de apărare ale Eului, care protejează individul de durere emoțională și conflicte interne prin menținerea unui echilibru psihologic aparent.

Motive pentru rezistența la schimbare

• Teama de necunoscut și nevoia de siguranță emoțională – schimbarea este percepută ca o posibilă amenințare; există o preferință pentru familiar, chiar dacă acesta este disfuncțional.
• Convingeri disfuncționale şi limitative, precum "Nu sunt capabil/ă să mă schimb.", "Nu merit să fiu fericit/ă."ş.a.m.d.
• Frica de eșec sau de succes.
• Frica de retraumatizare – evitarea confruntării cu amintirile dureroase.
• Pierderea unui mecanism de coping familiar – chiar și un comportament disfuncțional poate avea un rol de protecție.
• Frica de pierderea identității – ne construim o imagine de sine în timp, cu care ne identificăm, iar schimbarea poate fi percepută ca o amenințare la identitatea personală. Schimbarea necesită o redefinire a identității.
• Loialitatea față de modelele parentale internalizate și influențele familiale sau sociale – sistemul familial sau grupul poate rezista schimbării unui individ pentru a menține echilibrul stabilit.
• Beneficiile secundare ale simptomelor sau comportamentului problematic – de exemplu, primirea de atenție prin crize emoționale sau evitarea responsabilității.
• Conflictele interne – nevoia de schimbare intră în conflict cu vechi modele inconștiente de apărare.
• Identificările bazate pe rușine – convingeri inconștiente despre sine, precum „Sunt defect.”, „Nu merit să fiu iubit.”, care devin parte din identitatea persoanei.
• Trauma și stresul sever pot cauza fragmentarea experiențelor emoționale, ceea ce duce la rigiditate psihologică și dificultăți în procesul de schimbare.

Mecanismele de apărare ale Eului

Mecanismele de apărare sunt procese psihologice automate care protejează individul de durere emoțională, conflicte interne sau externe și stresori. Ele pot fi adaptative sau dezadaptative, influențând modul în care o persoană gestionează realitatea și relațiile interpersonale.

Se poate face o analogie între mecanismele de apărare și un circuit electric. Atâta timp cât sursa de alimentare este funcțională și circuitul nu este defect, becul va lumina. Totuși, dacă un întrerupător este acționat și întrerupe fluxul de energie, becul nu se mai aprinde. Acest întrerupător poate fi comparat cu o apărare conștientă, exprimată prin gânduri precum „Îmi voi scoate asta din minte” sau „Nu vreau să discut despre acest lucru!”. Dacă însă acest proces are loc automat, fără intenție conștientă, atunci vorbim despre o apărare inconștientă.

Jerome Blackman face o analogie între mecanismele de apărare și un circuit electric. Atâta timp cât sursa de alimentare este funcțională și circuitul nu este defect, becul va lumina. Totuși, dacă un întrerupător este acționat și întrerupe fluxul de energie, becul nu se mai aprinde. Acest întrerupător poate fi comparat cu o apărare conștientă, exprimată prin gânduri precum ”Îmi voi scoate asta din minte” sau ”Nu vreau să vorbesc despre acest lucru!”. Dacă însă acest proces are loc automat, fără intenție conștientă, atunci vorbim despre o apărare inconștientă.

Mecanismele de apărare inconștiente funcționează asemănător întrerupătoarelor de siguranță dintr-un circuit electric. Când intensitatea curentului electric devine prea mare, siguranța se activează pentru a preveni deteriorarea circuitului, oprind alimentarea becului. La fel, atunci când emoții intense precum furia, anxietatea, depresia sau vinovăția amenință să „copleșească” psihicul, un mecanism de apărare se activează automat, eliminând din conștiință anumite gânduri și amintiri. Exact cum întrerupătorul protejează circuitul electric, mecanismele de apărare protejează mintea printr-un proces automat de evitare sau uitare.

Freud considera inițial mecanismele de apărare ca fiind modalități prin care psihicul gestionează impulsurile instinctuale, mai ales dorințele de natură oedipiană. Un factor important care declanșează aceste mecanisme este teama de Supraeu – partea morală a psihicului, care acționează ca un fel de „judecător intern”. Pentru a face față acestor conflicte interne, Eul poate recurge la strategii precum ascetismul (renunțarea la orice satisfacție) sau intelectualizarea (analizarea rațională a situației pentru a evita confruntarea emoțională).

De-a lungul timpului, teoria lui Freud despre mecanismele de apărare și rezistențele psihice a fost dezvoltată și nuanțată. Anna Freud și alți psihanaliști au identificat și descris numeroase mecanisme de apărare, subliniind că, deși acestea sunt firești și necesare, utilizate în exces pot duce la dificultăți psihologice, inclusiv la manifestări nevrotice sau chiar psihotice.

Se estimează că există un număr nelimitat de mecanisme de apărare. Aproape orice activitate poate funcționa ca un mecanism de apărare. De exemplu, evitarea contactului vizual poate reprezenta o formă de apărare (Renik, 1978, p. 597), la fel cum țipatul la cineva sau practicarea unui sport precum golful pot îndeplini aceeași funcție. Chiar și economisirea banilor poate avea un rol defensiv. Putem afirma, așadar, că multe dintre aceste activități pot fi utilizate în scop de protecție psihică. Indiferent dacă este vorba despre un proces mental sau un comportament observabil, atâta timp cât acesta ajută individul să evite emoții neplăcute, el capătă un rol defensiv.

Mai jos este enumerată o serie de mecanisme de apărare menționate de diferiți psihanaliști și autori, printre cei mai influenți teoreticieni ai psihanalizei care au studiat acest domeniu se numără Anna Freud și Charles Brenner:

1. Refularea: Excluderea din conștiință a dorințelor, impulsurilor și amintirilor inacceptabile. De exemplu: O persoană care a suferit o traumă în copilărie poate să nu-și amintească evenimentul, dar acesta influențează indirect comportamentul său.
2. Negarea: Refuzul de a accepta o realitate evidentă pentru a evita disconfortul psihic. Este frecvent întâlnită în situații de pierdere sau boală gravă, când individul nu poate face față adevărului. De exemplu: O persoană diagnosticată cu o boală gravă refuză să creadă că are această afecțiune și nu caută tratament.
3. Proiecția: Atribuirea propriilor gânduri, sentimente sau dorințe inacceptabile altor persoane. De exemplu: O persoană care simte furie față de un coleg poate considera că acesta este cel care îl urăște.
4. Formațiunea reacțională: Transformarea unei dorințe sau emoții inacceptabile în opusul său. De exemplu: O persoană care simte ură față de cineva se comportă excesiv de amabil cu acea persoană.
5. Sublimarea: Redirecționarea impulsurilor primitive sau inacceptabile către activități sociale acceptabile, cum ar fi arta, sportul sau activitățile intelectuale. De exemplu: O persoană cu tendințe agresive devine măcelar.
6. Raționalizarea: Crearea unor explicații logice pentru a justifica comportamentele sau gândurile care ar putea provoca vinovăție sau anxietate. De exemplu: Un student care pică un examen spune că oricum nu avea nevoie de acea materie în carieră.
7. Intelectualizarea: Folosirea excesivă a gândirii abstracte sau a teoretizării pentru a evita confruntarea emoțională cu o situație stresantă. De exemplu: O persoană care trece prin divorț, discută despre despărțire fără să exprime emoții, spunând „Din punct de vedere sociologic, este interesant cum relațiile moderne sunt influențate de individualism și cultura performanței.”
8. Regresia: Întoarcerea la comportamente din stadii mai timpurii ale dezvoltării în fața stresului. De exemplu: Un adult care, în perioade dificile, începe să aibă comportamente ca la o vârstă mai mică, copilăreşti sau foarte dependente.
9. Clivajul: Separarea experiențelor în bune sau rele, fără nuanțe intermediare. Este frecvent întâlnit în tulburările de personalitate și în psihosomatizări severe.
10. Compensarea: Dezvoltarea unor comportamente sau abilități într-o anumită direcție pentru a compensa un deficit real sau imaginar. De exemplu: O persoană care se simte nesigură din punct de vedere fizic poate deveni un profesionist strălucit în domeniul său de activitate.
11. Anularea retroactivă: Încercarea de a anula gânduri sau comportamente inacceptabile printr-un gest opus sau alt act compensator. De exemplu: O persoană care insultă pe cineva poate încerca ulterior să-i facă un cadou pentru a „anula” răul făcut.
12. Identificarea: Adoptarea caracteristicilor sau comportamentelor unei alte persoane pentru a reduce anxietatea sau a crește sentimentul de siguranță.
13. Identificarea cu agresorul: Adoptarea caracteristicilor agresorului pentru a diminua sentimentul de vulnerabilitate. De exemplu: Un copil abuzat poate deveni el însuși abuziv față de alții pentru a recăpăta un sentiment de putere.
14. Deplasarea: Redirecționarea emoțiilor dintr-o sursă percepută ca amenințătoare către o țintă mai puțin amenințătoare. De exemplu, o persoană furioasă pe șeful său își descarcă nervii pe un prieten.
15. Izolarea afectului: Separarea emoțiilor de evenimentele care le-au declanșat. De exemplu: O persoană care povestește despre o situație cu impact mare fără a exprima emoții.
16. Întoarcerea împotriva propriei persoane: Direcționarea furiei sau agresiunii inițial îndreptate către altcineva spre sine. De exemplu: O persoană care se simte vinovată pentru un conflict se pedepsește prin autosabotaj.
17. Introiecția: Interiorizarea normelor, valorilor sau comportamentelor altor persoane pentru a reduce anxietatea. De exemplu: O persoană care a fost crescută de părinți autoritari poate prelua aceleași comportamente în viața adultă.
18. Identificarea proiectivă: Descrisă de Melanie Klein, acest mecanism implică atribuirea unor aspecte proprii nedorite asupra altor persoane și manipularea acestora pentru a acționa conform acelei proiecții. Este frecvent întâlnit în relațiile intense și în psihopatologiile severe. În psihosomatică, acest mecanism poate duce la reacții fiziologice puternice în interacțiuni interpersonale tensionate. De exemplu: O persoană nesigură asupra propriei competențe îi critică constant pe ceilalți pentru incompetență, determinându-i să se simtă inadecvați și să acționeze conform proiecției.
19. Disocierea: Separarea temporară de realitate pentru a face față unui eveniment traumatic, printr-o stare alterată de conștiință.
20. Somatizarea ca apărare: Conflictul psihic nu este exprimat în plan emoțional, ci este transpus în simptome corporale. De exemplu: o persoană care nu își poate exprima furia poate dezvolta migrene sau dureri gastrice.

Alte mecanisme de apărare: halucinația, învinovățirea proiectivă, dediferențierea, animismul, deanimarea, externalizarea, compartimentarea gândirii, agresivitatea ostilă, simbolizarea, condensarea, formarea iluziilor, comportamentul evaziv, confabulația, seducerea agresorului, comportamentul provocator, ruminarea, comportamentul contrafobic, devalorizarea, ascetismul, hiperabstractizarea, logoreea, grandiozitatea/omnipotența, dramatizarea, normalizarea, impulsivitatea, consumul excesiv de substanțe, pseudoindependența, altruismul patologic, minimalizarea, exagerarea, generalizarea, fotofobia, apatia, intimidarea celorlalți, introspecția, extenuarea, umorul și așa mai departe.

O înțelegere profundă a mecanismelor de apărare ne poate ajuta să ne explicăm mai bine semnificația și originile comportamentelor, simptomelor și atitudinilor iraționale.

Schimbarea și rezistența în diferite abordări terapeutice

În funcție de orientarea teoretică, schimbarea şi rezistența în terapie sunt înțelese oarecum diferit:

• Psihoterapia cognitiv-comportamentală – schimbarea este un proces activ și progresiv, bazat pe recunoașterea tiparelor de gândire, gestionarea emoțiilor și experimentarea unor noi comportamente. Se lucrează cu credințele disfuncționale care blochează schimbarea.
• Terapia Dialectic-Comportamentală (DBT) – schimbarea este văzută ca un proces dialectic, care implică balansarea între acceptare și transformare. Modelul DBT pune accent pe abilități de reglare emoțională, toleranță la stres, eficacitate interpersonală și conștientizare (mindfulness) pentru a facilita schimbarea. Aceasta necesită practica constantă a unor abilități, nu doar insight intelectual. Rezistența la schimbare este un fenomen natural și nu trebuie tratată ca o opoziție voluntară. Ea este abordată prin echilibrarea dintre acceptare și schimbare.
• Psihoterapia psihodinamică – schimbarea este un proces intrapsihic și interpersonal, rezultat din relația dintre client și terapeut și din lucrul cu transferul și conținuturile inconștiente. Rezistența este văzută ca un mecanism de apărare împotriva conștientizării conflictelor inconștiente.
• Psihoterapia jungiană – Jung considera că orice manifestare nevrotică sau psihosomatică servește unei funcții compensatorii, corectând o atitudine unilaterală a conștientului. Simptomele sunt privite ca expresii simbolice ale unor conflicte psihice și pot deveni o poartă de acces către schimbare. Schimbarea necesită integrarea arhetipurilor și a umbrelor psihicului, nu doar modificarea comportamentului.
• Psihoterapia umanistă – schimbarea este un proces natural și intrinsec, atunci când persoana se află într-un mediu terapeutic care susține autenticitatea, acceptarea de sine și autoactualizarea. Carl Rogers susținea că fiecare individ are o tendință înnăscută spre actualizare și creștere personală. Terapia nu creează schimbarea, ci doar oferă un mediu care permite manifestarea acestei tendințe. Așadar, schimbarea nu apare prin interpretări sau analiză, ci prin experiența autentică a relației terapeutice și prin descoperirea sinelui. Rezistența este o reacție naturală la anxietatea produsă de schimbare, nu o opoziție voluntară.
• Psihoterapia somatică – schimbarea nu se produce doar la nivel cognitiv, ci trebuie trăită la nivel experiențial. Aceasta presupune integrarea corpului și a senzațiilor corporale în procesul de vindecare. În perspectiva psihosomatică, corpul poate deveni un „scut” împotriva confruntării cu realități psihice dureroase sau traume, iar lucrul cu aceste rezistențe este esențial pentru a permite integrarea emoțiilor și reducerea simptomelor somatice.
• Terapia NARM (NeuroAffective Relational Model) – schimbarea nu vine din explorarea trecutului, ci din lucrul în prezent. NARM se concentrează pe modul în care tiparele de supraviețuire din copilărie continuă să influențeze prezentul și blochează dezvoltarea. Astfel, schimbarea este facilitată prin sprijinirea clientului în dezvoltarea capacității sale de autoreglare emoțională și somatică. Clientul este ajutat să mențină simultan o conștientizare a trecutului și a experienței din prezent, fără a rămâne blocat în trecut. Rezistența nu este forțată, ci explorată în ritmul clientului, ca un mecanism de protecție. Terapeutul nu forțează clientul să exploreze trecutul, ci se concentrează pe modul în care tiparele de supraviețuire se manifestă în prezent. Schimbarea devine posibilă atunci când clientul dezvoltă capacitatea de autoreglare emoțională și somatică.
• Neuroștiința psihoterapiei – schimbarea psihoterapeutică implică remodelarea creierului prin neuroplasticitate, ceea ce permite consolidarea unor noi tipare de gândire și răspuns emoțional. Experiențele emoționale corective, în cadrul relației terapeutice, ajută la reconstrucția unor rețele neuronale asociate cu atașamentul și autoreglarea emoțională. Expunerea controlată la stres moderat, în cadrul terapiei, stimulează creșterea neuronală și permite învățarea unor noi modele de gândire și comportament. Rezistența la schimbare este explicată prun conservarea structurilor neuronale existente, ceea ce face dificilă integrarea unor noi tipare de gândire și comportament. Creierul uman are tendința de a păstra rețelele neuronale care au fost consolidate prin experiențe anterioare, chiar dacă acestea sunt disfuncționale.

Concluzii

Schimbarea este un proces organic, nu un rezultat care poate fi forțat prin interpretări impuse din exterior. În esență, ea presupune aducerea în conștient a unor conținuturi inconștiente, integrarea treptată a experiențelor și reorganizarea profundă a modului în care o persoană se raportează la sine și la lume. Încercarea de a accelera acest proces prin scurtături, explicații raționale forțate sau presiune din partea terapeutului poate întâmpina o rezistență firească, deoarece schimbarea autentică necesită un echilibru fin între siguranță și provocare.

În relația terapeutică, acest echilibru este esențial: crearea unui spațiu sigur, în care clientul se simte văzut și conținut, dar și aducerea unor provocări care să îi permită să iasă treptat din tiparele sale automate. Siguranța fără provocare poate duce la stagnare, în timp ce provocarea fără siguranță poate accentua mecanismele de apărare și rezistența la schimbare.

Procesul de transformare se aseamănă cu o mișcare între acceptare și explorare: acceptarea a ceea ce este acum și curiozitatea pentru ceea ce poate deveni. Terapeutul nu este cel care determină schimbarea, ci cel care facilitează condițiile în care aceasta devine posibilă. 

În cele din urmă, schimbarea autentică nu înseamnă doar eliminarea simptomelor sau adoptarea unor noi comportamente, ci o metamorfoză profundă a modului în care ne raportăm la noi înșine și la lume. Ea este un proces viu, dinamic, în care fiecare pas contează și în care fiecare rezistență ascunde, de fapt, o parte a sinelui care are nevoie de timp pentru a fi văzută, înțeleasă și transformată.

Bibliografie

Enăchescu, C. (2009). Tratat de psihanaliză și psihoterapie. Editura Polirom.

Jacquet, M.-M., Lhote, C., & Ionescu, Ș. (2007). Mecanismele de apărare. Teorie și aspecte clinice. Editura Polirom.

Blackman, J. S. (2017). 101 mecanisme de apărare: Cum se protejează mintea. Editura Trei.

Zamfirescu, V. D. (2015). Introducere în psihanaliza freudiană și postfreudiană. Editura Trei.

Rogers, C. (2015). Terapia centrată pe client. Practica ei actuală, implicații și teorie. Editura Trei.

Linehan, M. (2015). DBT Skills Training Handouts and Worksheets. Guilford Press.

Fennell, M. J. V., & Segal, Z. V. (2018). CBT Made Simple: A Clinician’s Guide to Practicing Cognitive Behavioral Therapy. New Harbinger Publications.

Schmidt, J. (2016). Overcoming Trauma and PTSD: A Workbook Integrating Skills from ACT, DBT, and CBT. New Harbinger Publications.

Heller, L., & LaPierre, A. (2012). Healing Developmental Trauma: How Early Trauma Affects Self-Regulation, Self-Image, and the Capacity for Relationship. North Atlantic Books.

Kandel, E. R. (2005). Psihiatrie, psihanaliză și noua biologie a minții. Editura Humanitas.

Hoffmann, S., & Weinberger, J. (2007). The Art and Science of Psychotherapy. Routledge.

Pallaro, P. (2018). Somatic Experience in Psychoanalysis and Psychotherapy: In the Expressive Language of the Living. Routledge.

Cozolino, L. (2017). The Neuroscience of Psychotherapy: Healing the Social Brain. W. W. Norton & Company.

Fisher, J. (2021). Working with Traumatic Memories to Heal Adults with Unresolved Childhood Trauma: Neuroscience, Attachment Theory and Pesso Boyden System Psychomotor Psychotherapy. Routledge.