Pozitivismul toxic: când gândirea pozitivă devine o formă de evitare

Pozitivismul toxic presupune negarea emoțiilor considerate „negative” – cum ar fi furia, tristețea, frica, durerea – și înlocuirea lor forțată cu gânduri și atitudini pozitive. Este o variantă extremă a gândirii pozitive, care devine dăunătoare tocmai pentru că invalidează realitatea interioară. Când cineva aude în mod repetat mesaje precum: „Gândește pozitiv, altfel atragi lucruri rele.” „Fii recunoscător, nu ai motive să fii trist.” „Totul se întâmplă cu un scop, nu te mai plânge.”

… învață, de fapt, că nu este în regulă să simtă ceea ce simte. Emoțiile sunt reprimate, iar energia lor rămâne captivă în corp.

Când pozitivismul se îmbracă în haine spirituale: bypass-ul spiritual

O formă subtilă, dar des întâlnită de pozitivism toxic apare atunci când folosim concepte sau practici spirituale pentru a ne justifica evitarea emoțiilor dificile.

În unele contexte, pozitivismul toxic se combină cu ceea ce literatura de specialitate numește bypass spiritual – folosirea limbajului spiritual pentru a evita emoțiile dificile sau procesele de vindecare profundă.

Folosim afirmații precum „sunt una cu tot ce este” sau „lumina vindecă totul”, dar nu pentru că suntem conectați autentic, ci pentru că ne e teamă să simțim ce doare. Ne ascundem în idei frumoase, în loc să coborâm în corp. Astfel, spiritualitatea devine un mecanism de apărare, în loc să fie un spațiu de integrare.

„Nu sunt corpul, nu sunt mintea.” „Sunt una cu tot ce este, deci nu are rost să sufăr.” Astfel de afirmații pot părea înălțătoare, dar pentru o persoană traumatizată sau disociată, ele pot agrava separarea de sine. Folosirea spiritualității pentru a fugi de durere, de corp sau de limite personale duce la o formă de fragmentare și mai profundă. La fel, meditația sau unele practici pot să devină o formă de „îngheț funcțional” – un calm aparent, care este, de fapt, disociere, amorțire.

Trauma, supraviețuire și sistemul nervos Pentru a înțelege de ce pozitivismul fals și bypass-ul spiritual pot deveni toxice pentru sănătatea noastră psihoemoțională, este esențial să privim prin lentila traumei și a sistemului nervos. Trauma – mai ales cea relațională sau de dezvoltare – nu este doar o poveste din trecut, ci o amprentă în sistemul nostru nervos, în memoria corpului. Prin prisma acesteia, ne poate face să simțim că emoțiile sunt periculoase, că nu e sigur să fim vulnerabili sau că durerea trebuie evitată cu orice preț. În acest context, gândirea pozitivă devine o formă de control: încercăm să ne liniștim prin minte ceea ce corpul nu a avut ocazia să proceseze. Un sistem nervos copleșit de traumă rămâne în stări de supraviețuire – luptă, fugă, îngheț – iar când îl forțăm să „fie bine” fără să îl ascultăm cu adevărat, nu facem decât să amplificăm tensiunea internă, perpetuând stresul fără a fi conştienți de asta. De multe ori, ceea ce pare „calm” este de fapt îngheț – o stare de disociere, de funcționare pe pilot automat, în care suntem prezenți doar pe jumătate.

Reprimarea emoțională continuă, alimentată de mesajele pozitive sau spirituale forțate, duce la activarea cronică a sistemului de stres și la dereglarea axei HPA (hipotalamo-hipofizo-suprarenale). Practic, corpul nostru rămâne într-o stare de tensiune internă, chiar dacă la suprafață părem „zen”.

Persoanele care trăiesc astfel pot suferi de: - oboseală inexplicabilă; - simptome autoimune; - atacuri de panică care „apar din senin”; - depresie funcțională („par bine, dar nu simt nimic”).

De ce nu putem păcăli corpul

Vindecarea nu înseamnă să gândim diferit, ci să simțim în siguranță. Să ne reconstruim relația cu corpul, cu limitele, cu emoțiile, pas cu pas, într-un ritm care respectă capacitatea noastră de reglare. Abia atunci, sistemul nervos se relaxează cu adevărat.

Atunci când reprimăm emoții, reprimăm și vitalitatea. Ne înstrăinăm de corp, de intuiție, de adevăr. Și, în loc de expansiune, obținem rigiditate, control excesiv și epuizare.

Soluția nu este să eliminăm gândirea pozitivă, ci să o ancorăm în realitate și întrupare. Putem spera, putem visa, putem cultiva recunoștință – dar nu în locul emoțiilor dureroase, ci alături de ele. Vindecarea autentică înseamnă: să ne dăm voie să simțim tot ce e de simțit; să nu grăbim procesele doar pentru că „ar trebui să fim bine”; să ne ascultăm corpul și să recunoaștem când are nevoie de sprijin; să învățăm reglarea emoțională, nu evitarea; să cultivăm siguranța interioară, nu performanța emoțională.

În încheiere