Motivația în psihoterapie
Motivația este esențială în orice proces de dezvoltare personală și, cu atât mai mult, în psihoterapie. Aceasta influențează angajamentul clientului, profunzimea explorării interioare și sustenabilitatea schimbării pe termen lung.
Cercetările din domeniul psihoterapiei confirmă că motivația este un predictor puternic al succesului tratamentului. Însă motivația nu este un element fix sau static – ea fluctuează și este modelată de factori interni și externi.
În ultimii ani, cercetările au subliniat importanța autonomiei în motivație, arătând că succesul terapeutic depinde de măsura în care clientul se simte în control asupra procesului său de schimbare. Teoria Autodeterminării (Self-Determination Theory – SDT) oferă un cadru util pentru înțelegerea tipurilor de motivație, evidențiind că schimbarea durabilă apare atunci când motivația este autonomă, nu impusă extern.
În acest articol, voi explora tipurile de motivație, factorii care o influențează, modul în care aceasta este susținută în psihoterapie și cum poate fi afectată de traume și conflictele inconștiente.
Tipuri de motivație
Motivația în psihoterapie nu este un fenomen singular, ci un continuum care variază de la lipsa completă de dorință de schimbare la implicarea activă și conștientă în procesul terapeutic. Conform Teoriei Autodeterminării, există mai multe forme de motivație, ca un continuum care pornește de la lipsa totală a autodeterminării la auto-determinare.
- Lipsa motivației – lipsa totală a dorinței de schimbare, fie pentru că persoana nu vede beneficiul transformării, fie pentru că se simte incapabilă să o realizeze.
- Reglare externă – clientul vine la terapie pentru a evita sancțiuni externe (ex: presiunea familiei, recomandarea unui superior).
- Reglare introiectată – participarea la terapie este ghidată de sentimente de vinovăție, rușine sau de nevoia de a satisface așteptările altora.
- Reglare identificată – clientul începe să vadă valoarea terapiei și să își asume schimbarea într-un mod mai conștient.
- Reglare integrată – schimbarea devine parte din valorile și identitatea clientului.
- Motivație intrinsecă – clientul se implică în terapie dintr-o dorință autentică de creștere, explorare și dezvoltare personală.
Motivația nu trebuie privită ca o condiție preexistentă pentru terapie, ci ca un proces dinamic, care poate fi construit și susținut. De multe ori, clienții încep terapia fără o motivație clar definită pentru schimbare, iar aceasta se conturează pe parcurs, odată cu dezvoltarea insight-ului și a siguranței emoționale.
Factori care influențează motivația în terapie
- Starea emoțională și istoricul traumatic
Stările depresive, anxietatea severă sau trauma pot reduce semnificativ motivația clientului. În cazul persoanelor cu traumă complexă, motivația poate fi blocată de convingeri inconștiente de neajutorare sau de teamă față de schimbare.
Studiile despre Experiențele Adverse din Copilărie (detalii aici) au arătat că persoanele care au trecut prin traume timpurii dezvoltă tipare inconștiente care pot interfera cu motivația pentru schimbare.
Multe persoane care au trecut prin abuz, neglijență sau lipsă de susținere emoțională nu cred că merită să se simtă bine, ceea ce creează o barieră semnificativă în terapie. Rușinea și respingerea de sine sunt adesea mai puternice decât dorința conștientă de schimbare.
Persoanele cu istoric traumatic se pot simți blocate în cicluri de suferință emoțională și comportamentală, ceea ce le poate afecta motivația de a începe sau de a continua terapia. În astfel de cazuri, rolul terapeutului este de a ajuta clientul să își redobândească sentimentul de siguranță interioară și eficacitate personală și să își reconstruiască încrederea în proces.
- Suportul social și mediul extern
Sprijinul din partea familiei și a prietenilor poate influența în mod pozitiv motivația pentru terapie. Pe de altă parte, un mediu critic sau lipsit de susținere emoțională poate amplifica îndoielile clientului și poate crea obstacole suplimentare.
- Relația terapeutică
Motivația nu apare în vid, ci este modelată și susținută în relația cu terapeutul. Un climat de siguranță, acceptare și empatie creează un spațiu în care clientul își poate explora blocajele fără teama de judecată. Relația terapeutică poate deveni un factor motivant în sine, oferind clientului o experiență relațională diferită de cele din trecutul său, în care se simte ascultat și valorizat.
- Progresul terapiei
Un aspect important este faptul că motivația nu vine întotdeauna la începutul terapiei. Mulți clienți încep terapia fără o motivație clară, ceea ce poate duce la abandonul prematur al procesului terapeutic. În multe cazuri, procesul terapeutic însuși ajută clientul să își descopere și să își construiască motivația pentru schimbare.
Studiile arată că motivația inițială a clientului este corelată cu rezultate favorabile pe termen lung. Persoanele care au o motivație mai ridicată încă de la începutul terapiei tind să aibă o evoluție mai bună.
- Motivația și conflictele inconștiente
Mulți clienți care intră în terapie își doresc schimbarea, însă simultan sunt profund atașați de mecanismele de adaptare şi strategiile lor de supraviețuire dezvoltate încă din copilărie. Unele comportamente care pot părea de autosabotare (precum: mâncatul compulsiv, consumul de substanțe, evitarea relațiilor apropiate) au fost inițial soluții adaptative pentru a face față stresului şi traumelor timpurii. Din perspectiva centrată pe traumă, motivația pentru schimbare nu este suficientă dacă nu se lucrează și la resursele interne ale clientului pentru a tolera disconfortul emoțional ce apare odată cu această schimbare.
Schimbarea psihologică este un proces profund, care implică integrarea conținuturilor inconștiente în conștient. În abordarea jungiană, acest proces este facilitat prin funcția transcendentă, un mecanism care permite conștientizarea și transformarea conținuturilor psihice reprimate. Însă, motivația pentru schimbare este adesea influențată de conflictele inconștiente, care pot crea ambivalență și pot bloca progresul.
Exemple de blocaje inconștiente:
- Un client își dorește să își îmbunătățească relațiile, dar inconștient se teme de intimitate, deoarece în trecut, apropierea emoțională a fost asociată cu durere.
- O persoană vrea să își exprime mai bine emoțiile, dar identificarea inconștientă cu un părinte reprimat emoțional o împiedică să își permită acest lucru.
Simptomele fizice (psihosomatice) pot fi indica atât amprente ale traumelor de șoc, cât și ale traumelor de dezvoltare, ca expresii simbolice ale unor conflicte psihice nerezolvate, iar motivația de a le depăși poate fi limitată de teama de a explora cauza lor profundă. Pentru ca motivația să fie susținută în procesul terapeutic, este necesar ca aceste conflicte inconștiente să fie recunoscute, explorate și integrate.
În terapia informată în traumă, cum este modelul NARM, schimbarea nu este forțată, ci facilitată printr-un proces sigur de conștientizare și autoreglare emoțională, ajutând clientul să își acceseze propria motivație autentică.
Paradoxul schimbării
Paradoxul cel mai curios este faptul că eu mă pot schimba numai dacă mă accept așa cum sunt. (Carl Rogers)
Studiile arată că, atunci când oamenii sunt forțați să se schimbe, motivația scade, iar clientul poate dezvolta o reacție de opoziție. Această dinamică este explicată prin nevoia fundamentală de autonomie. Schimbarea trebuie să fie percepută ca o alegere personală, nu ca o constrângere externă.
Un mit comun în terapie este că, dacă un client alege să vină la ședințe, este deja complet motivat să se schimbe. În realitate, majoritatea clienților experimentează ambivalență – o stare în care își doresc schimbarea, dar, în același timp, se tem de ea.
Rezistența nu este doar frica de necunoscut, ci și o strategie de protecție a Sinelui. De multe ori, schimbarea poate fi percepută ca o amenințare la identitatea personală. De exemplu, un client care a fost mereu „cel puternic” în familie poate avea dificultăți în a cere ajutor, chiar dacă își dorește să devină mai vulnerabil emoțional.
Un client motivat explorează conflictele interne atât de repede cât poate tolera durerea asociată acestora.
Terapia informată în traumă, cum este abordarea NARM, pune accent pe crearea unui sentiment de siguranță care să permită clientului să își recupereze motivația autentică.
Concluzie
Motivația clientului este în centrală procesului terapeutic. Aceasta influențează profunzimea implicării, ritmul progresului și sustenabilitatea schimbării. Însă, motivația nu este un dat fix – ea poate fi construită, modelată și susținută în relația terapeutică.
Rezistența la schimbare nu este un eșec, ci o parte firească a procesului. Printr-o abordare empatică și colaborativă, psihoterapia poate deveni un spațiu de descoperire în care clientul își recunoaște și își asumă propria capacitate de transformare.
Surse:
Hersen, M., & Sledge, W. (Eds.) (2002). Encyclopedia of Psychotherapy. Academic Press.
Enăchescu, C. (2009). Tratat de psihanaliză și psihoterapie. Editura Polirom.
Rogers, C. R. (1951). Client-Centered Therapy: Its Current Practice, Implications and Theory. Houghton Mifflin.
Heller, L., & LaPierre, A. (2012). Healing Developmental Trauma: How Early Trauma Affects Self-Regulation, Self-Image, and the Capacity for Relationship. North Atlantic Books.
Cozolino, L. (2017). The Neuroscience of Psychotherapy: Healing the Social Brain. W. W. Norton & Company.
Fisher, J. (2021). Working with Traumatic Memories to Heal Adults with Unresolved Childhood Trauma: Neuroscience, Attachment Theory and Pesso Boyden System Psychomotor Psychotherapy. Routledge.
Ramos, D. (2004). The Psyche of the Body: A Jungian Approach to Psychosomatic Illness. Routledge.
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Self-determination theory and the facilitation of intrinsic motivation, social development, and well-being. American Psychologist, 55(1), 68-78. PMC
https://www.researchgate.net/publication/215612008_Motivation_in_Psychotherapy
