Între conexiune și protecție

În munca mea terapeutică — dar și în propriul parcurs interior — observ tot mai des o tendință profund umană de retragere, de alegere conștientă a singurătății în anumite etape ale procesului de vindecare, recuperare după traume sau de reconectare cu sine.

Uneori, această izolare nu vine dintr-o evitare, ci dintr-o durere lucidă: începem să realizăm că unele relații nu se pot transforma, că dinamici vechi, chiar dacă familiare, ne fac rău. Iar a rămâne acolo — în contact, dar fără reciprocitate, fără spațiu pentru autenticitate — pare un preț prea mare: renunțarea la cine suntem cu adevărat.

Am văzut adesea cum încercările sincere de a pune limite, de a comunica nevoi sau de a regla relația se lovesc de refuz, de neînțelegere sau chiar de respingere. Alteori, dorința de conexiune e prezentă, dar relațiile sigure și hrănitoare par greu de găsit sau de menținut.

Scriu acest text ca o invitație la reflecție: cum navigăm între dorința noastră de apropiere și nevoia de a ne proteja?

Cum putem onora atât nevoia de conexiune, cât și a fi noi înșine?

În procesul de vindecare după o traumă, găsirea unui echilibru între timpul petrecut cu tine însuți și conexiunea cu ceilalți este esențială. Avem nevoie de momente de liniște, reflecție, reconectare la corp, la emoții și la cine suntem cu adevărat, dincolo de rănile noastre.

Meditația, timpul petrecut în natură, solitudinea conștientă și cultivarea stării de bine în propria companie sunt forme prin care ne întărim resursele interioare și învățăm să fim bine cu noi înșine.

În același timp, relațiile joacă un rol profund în procesul de recuperare emoțională și neurobiologică.

Teoria polivagală formulată de Stephen Porges ne arată că suntem construiți biologic pentru conexiune: sistemul vagal de angajament social (Social Engagement System) — care reglează tonusul vagal, expresia facială, vocea și ascultarea — este activ doar în condiții de siguranță.

Pentru cei care au trecut prin traume relaționale sau absența unui atașament sigur, conexiunea poate fi trăită ca un teritoriu ambiguu: dorit, dar perceput și ca amenințător.

Așa cum spune Laurence Heller (autor Healing Developmental Trauma / Trauma de dezvoltare) „conexiunea este cea mai profundă dorință a noastră, dar și cea mai mare frică”. Trauma de dezvoltare afectează tocmai capacitatea de a rămâne conectați și prezenți în relații, mai ales când apar diferențe, disconfort sau neînțelegeri.

Dintr-un punct de vedere neurofiziologic, persoanele cu un istoric de traumă timpurie severă pot avea un prag scăzut de toleranță la stimulare relațională și pot intra ușor în stări de hiperactivare (luptă/fugi) sau hipoactivare (îngheț/colaps), chiar și în relații care sunt obiectiv sigure.

În aceste condiții, relațiile — chiar și cele bine intenționate — pot deveni copleșitoare. În fața suprastimulării sociale, apare tendința de retragere, izolare, evitare, sau apar mecanisme de protecție precum minimalizarea nevoilor, închiderea emoțională sau fawn response (supra-adaptare pentru a menține legătura). Deși aceste răspunsuri au fost cândva strategii de supraviețuire, ele pot menține sistemul nervos într-o stare de hipervigilență sau disociere.

Este un dans subtil între dorința de conexiune și nevoia de protecție. Întrebarea „Cât mă pot conecta fără să mă pierd?” este esențială pentru mulți dintre cei aflați pe calea vindecării. Relațiile nu mai sunt spații neutre, ci câmpuri în care corpul scanează constant pentru semnale de pericol sau siguranță, proces numit de Porges „neurocepție”.

Din fericire, neurobiologia interpersonală ne arată că sistemul nervos se poate vindeca în relație. Nu oricare relație, ci una în care există reglare reciprocă, empatie, ritm, prezență și permisiunea de a fi vulnerabil. Într-un cadru sigur — fie în terapie, fie într-o relație autentică — sistemul nervos învață treptat că apropierea nu înseamnă pericol, că exprimarea de sine nu duce la abandon, și că poate exista conflict fără ruptură definitivă.

Vindecarea implică și capacitatea de a te asculta pe tine cu blândețe: când ai nevoie de solitudine pentru a-ți regăsi centrul?

Când ți se activează frica de respingere sau abandon și simți că te retragi?

Când ești pregătit(ă) să rămâi puțin mai mult în contact, chiar dacă apare disconfortul?

Nu este vorba despre a forța conectarea sau despre a rămâne în relații care nu sunt hrănitoare, ci despre a învăța să navighezi între impulsul de a fugi și dorința de a fi aproape. Despre a-ți regăsi ritmul propriu. Despre a avea curajul de a rămâne cu tine în relație, fără să te abandonezi.

Te invit să reflectezi:

Ce semnale îți dă corpul când ești într-o relație care pare prea mult?

Când te simți cel mai autentic(ă) în prezența altora? Ce înseamnă pentru tine un spațiu relațional sigur?

Cât din tendința de retragere e despre protecție și cât e despre lipsa unor relații care să te sprijine cu adevărat?

Poate că nu e nevoie să te forțezi să te conectezi. Poate că primul pas este să îți recunoști propriul ritm. Să înveți cum arată o relație sigură pentru tine. Să îți dai voie să te protejezi, dar și să rămâi deschis(ă). Pentru că da, conexiunea este riscantă — dar este și locul în care ne putem regăsi vitalitatea, apartenența și speranța.

Referințe:

Heller, L., & LaPierre, A. (2012). Healing developmental trauma: How early trauma affects self-regulation, self-image, and the capacity for relationship. North Atlantic Books. Ogden, P., Minton, K., & Pain, C. (2006). Trauma and the body: A sensorimotor approach to psychotherapy. W. W. Norton & Company. Porges, S. W. (2011). The polyvagal theory: Neurophysiological foundations of emotions, attachment, communication, and self-regulation. W. W. Norton & Company. Flores, P. J., & Badenoch, B. (Eds.). (2020). The interpersonal neurobiology of group psychotherapy and group process. American Group Psychotherapy Association.