Despre pozitivitatea toxică

De ce „să fim bine” cu orice preț nu e deloc sănătos?

Pozitivitatea falsă (toxică) este acea presiune de a fi mereu bine, de a zâmbi chiar și când, în interior, e haos. Este o formă de invalidare emoțională care apare atunci când ne forțăm – sau suntem forțați – să menținem o atitudine pozitivă, indiferent de circumstanțe.

Este o stare în care gândirea pozitivă este în exces şi este însoțită de reprimarea sau negarea emoțiilor considerate "negative", până la punctul în care devine dăunătoare sănătății emoționale și relaționale.

Această atitudine se poate manifesta prin fraze precum:

Gândește pozitiv, totul va fi bine!

Ai grijă ce gândești, că asta vei manifesta!

Bucură-te, sunt alții care o duc mai rău!

Fii recunoscător (oare)! Totul e iubire!

Nu te mai plânge, atragi energie negativă!

Deși intenția poate părea bună, efectul este adesea unul negativ: emoțiile reale sunt negate sau minimalizate, iar noi ajungem să ne simțim "greșiți" pentru ceea ce trăim.

La prima vedere, pare o formă de încurajare și optimism. Dar, în realitate, este o evitare. În loc să ne permitem să simțim ce e de simțit, ne grăbim să "ne revenim", să arătăm că suntem bine. Și facem asta nu pentru că suntem cu adevărat bine, ci pentru că nu ne simțim în siguranță să fim altfel.

Pozitivitatea devine toxică atunci când este impusă, când este folosită pentru a anula realitatea interioară, când ne rușinăm pentru ceea ce simțim sau ne grăbim să "rezolvăm" o emoție înainte de a o fi ascultat cu adevărat.

Când pozitivismul se îmbracă în haine spirituale

O formă subtilă, dar des întâlnită de pozitivism toxic apare atunci când folosim concepte sau practici spirituale pentru a justifica evitarea emoțiilor dificile.

Aceasta se numește bypass spiritual, atunci când apelăm la idei, concepte sau practici pentru a evita realitatea emoțională și umană pe care o trăim. Pare o cale luminoasă, dar în realitate ne poate ține departe de emoții și de procesele autentice de vindecare.

Astfel, spiritualitatea devine un mecanism de apărare, în loc să fie un spațiu de integrare.

Când ne grăbim să iertăm, să "vedem lecția", să ne schimbăm gândurile fără să fi simțit ce era de simțit, fără să fim cu adevărat prezenți cu noi înșine, riscăm să pierdem contactul cu realitatea noastră interioară.

Pozitivitatea artificială și trauma

Când vorbim despre traumă, folosirea spiritualității pentru a fugi de durere, de corp sau de limite personale poate duce la o formă de fragmentare și mai profundă.

Un sistem nervos copleșit de traumă rămâne blocat în stări de supraviețuire – luptă, fugă sau îngheț – iar atunci când îl forțăm să "fie bine", fără să-l ascultăm cu adevărat, nu facem decât să perpetuăm tensiunea internă, ascunsă sub aparențe.

Așa apar simptomele: corpul nostru rămâne într-o stare de alertă și tensiune, chiar dacă, la suprafață, părem "zen". (mai multe despre simptomele traumelor și cum corpul ține minte, aici: Traumele, stresul și supraviețuirea, Teoria polivagală și trauma psihică și Fascia și sănătatea emoțională)

Nu înseamnă că pozitivitatea este greșită. Dimpotrivă. Avem nevoie de speranță, de lumină, de resurse pozitive. Însă ele devin cu adevărat vindecătoare doar atunci când sunt ancorate în adevăr.

A simți furie sau tristețe nu ne face slabi. Ne face umani. (Nu vorbim aici despre comportamente – cum ar fi a acționa agresiv – ci despre capacitatea de a simți emoția în sine.)

Uneori, cea mai curajoasă formă de pozitivitate este aceea în care ne dăm voie să fim sinceri cu ceea ce trăim – fără să ne prefacem că totul e bine.

Adevărata sănătate emoțională nu înseamnă să fim "fericiți tot timpul", ci să putem simți și exprima întreaga gamă de trăiri umane, într-un mod conștient, blând și asumat:

• să ne dăm voie să simțim tot ce e de simțit;
• să nu grăbim procesele doar pentru că "ar trebui să fim bine";
• să ne ascultăm corpul și să recunoaștem când are nevoie de sprijin;
• să învățăm reglarea emoțională, nu evitarea;
• să cultivăm siguranța interioară, nu performanța emoțională.

Pozitivitatea artificială și spiritualizarea forțată nu sunt despre lumină, ci despre frica de întuneric.

Când învățăm să stăm cu întunericul – cu emoțiile dificile, cu incertitudinea, cu vulnerabilitatea – descoperim acolo nu doar durerea, ci și capacitatea noastră de a simți viața din plin.

Iar asta nu se mai numește pozitivism. Se numește coerență.

Notă personală

Acest articol nu este despre a critica spiritualitatea sau gândirea pozitivă în sine. Din contră – cred că toate aceste instrumente pot fi valoroase atunci când sunt folosite cu blândețe, discernământ și conectare reală cu sinele. Intenția mea este să aduc mai multă conștientizare asupra felului în care, uneori, folosim aceste practici pentru a evita durerea emoțională, a ocoli procesarea profundă sau a ne constrânge să părem „bine”, chiar și când nu suntem.

De asemenea, merită spus că ceea ce de multe ori vrem să evităm sau să controlăm nu sunt emoțiile în sine, ci comportamentele care vin la pachet cu ele – cum ar fi să țipăm, să lovim sau să ne descărcăm furia pe cineva sau pe propria persoană. Însă a simți o emoție nu înseamnă a o acționa asupra altcuiva sau a noastră.

A simți cu adevărat înseamnă să putem rămâne alături de propria experiență interioară, să recunoaștem ce trăim, cum se simte în corp și ce mesaj sau nevoie ne exprimă. Emoțiile nu trebuie negate sau reprimate. Nici „descărcate” pe ceilalți. Ele pot fi înțelese, conținute și transformate, dacă învățăm să le primim cu prezență și curiozitate.