Teoria polivagală și trauma psihică

Încă de la naștere, avem nevoie de protecție și siguranță ca nevoi fundamentale pentru a supraviețui și a crește. Sistemul nervos autonom este sistemul nostru personal de supraveghere, mereu în gardă, având ca scop principal protejarea noastră prin detectarea potențialelor pericole. Acesta monitorizează constant ceea ce se întâmplă în interiorul corpului nostru, în mediul înconjurător și în interacțiunile cu ceilalți.

Pentru a înțelege mai bine propriile reacții și modul în care funcționează organismul, este important să cunoaștem câteva aspecte despre sistemul nervos autonom (SNA). Acesta funcționează fără control conștient și influențează diverse procese din corp, precum digestia, respirația, transpirația, ritmul cardiac, excreția și excitația sexuală.

SNA (Sistemul Nervos Autonom) este alcătuit din două ramuri:

1. ramura simpatică (sistemul nervos autonom simpatic)
2. ramura parasimpatică (sistemul nervos autonom parasimpatic)

Ramura simpatică pregătește organismul pentru acțiune, mobilizându-l pentru activități fizice, joacă sau reacții de apărare în fața pericolelor prin mecanismele de luptă sau fugă. Poate fi comparată cu un buton de "pornire": pupilele se dilată, salivarea este inhibată, bronhiile se relaxează, ritmul cardiac accelerează, activitatea digestivă este redusă, iar ficatul eliberează glucoză. În caz de amenințare, această ramură declanșează eliberarea de adrenalină, alimentând răspunsul de supraviețuire.

În schimb, ramura parasimpatică acționează ca o frână pentru cea simpatică, pregătind organismul pentru odihnă, relaxare și procese care necesită un consum redus de energie. Putem privi această ramură ca un buton de "pauză": pupilele se contractă, salivarea este stimulată, ritmul cardiac încetinește, bronhiile se contractă, iar activitatea digestivă și secreția biliară sunt stimulate. În situații de pericol extrem, calea dorsală a sistemului parasimpatic poate declanșa răspunsul de "îngheț" ca mecanism de supraviețuire atunci când lupta sau fuga nu sunt posibile.

Teoria polivagală: un nou model al sistemului nervos autonom

Modelul tradițional al sistemului nervos autonom descria o interacțiune de tip "pornit-oprit" între ramura simpatică și cea parasimpatică. Însă Dr. Stephen Porges a extins această înțelegere prin teoria polivagală, care introduce două sub-ramuri ale sistemului parasimpatic: nervul vag dorsal și nervul vag ventral.

Nervul vag este cel mai lung nerv din organism, iar numele său provine din latină, unde "vagus" înseamnă "rătăcitor". Acesta se ramifică în două direcții principale:

• Vagul ventral – conectat cu interacțiunile sociale, siguranța și calmul;
• Vagul dorsal – asociat cu răspunsul de îngheț și imobilizare.

Evoluția răspunsurilor sistemului nervos

Dr. Porges a propus o ierarhie a răspunsurilor sistemului nervos autonom, dezvoltate de-a lungul evoluției:

Dr. Porges a identificat o ierarhie a răspunsurilor sistemului nostru nervos care s-a dezvoltat pe măsură ce organismele au evoluat. Astfel, conform teoriei sale, partea inferioară a nervului vag, cea dorsală, ar fi cea mai veche. Din perspectivă evolutivă, aceasta are legătură cu răspunsul de imobilizare, de îngheț și o regăsim și la strămoșii noștri vertebrați antici care în fața pericolului paralizau pentru a se proteja de prădători.

Din punct de vedere evolutiv, ramura simpatică, cea care mobilizează pentru acțiune (în caz de apărare - luptă sau fugă), a apărut ulterior cele dorsale. Iar ultima și cea mai recentă este ramura ventrală a sistemului nervos parasimpatic, cea care este asociată cu un sentiment de siguranță, angajament social și conectare cu ceilalți, specific mamiferelor. Atunci când apar indicii de încredere și siguranță, sistemul nervos se poate relaxa și trece din modul de apărare de tip luptă sau fugă (specifice sistemului nervos simpatic) în modul de angajament social, prin conectarea cu ceilalți. Creierul a evoluat pentru a face acest lucru.

Astfel, din perspectiva teoriei polivagale, atunci când ne confruntăm cu un pericol sau o amenințare, vom încerca mai întâi să mediem situația prin intermediul comportamentelor sociale, comunicare, relaționare prietenoasă, prin a face pe plac, supunere sau negociere, folosind vagul ventral.

Dacă nu avem succes astfel sau dacă nu este oportun sau posibil să procedăn aşa întrucât amenințarea este una fizică, atunci ne vom mobilizare răspunsurile noastre active de apărare de luptă sau fugă (lovim, țipăm, fugim etc.), specifice ramurii simpatice a SNA.

În continuare, dacă răspunsurile active nu au succes atunci vom intra în starea de "îngheț", o stare de imobilizare, de amorțeală pentru a nu simți durerea. Acesta este răspunsul de apārare specific vagului dorsal.

De-a lungul timpului, mamiferele și, implicit oamenii, au dezvoltat structuri neuronale care să regleze atât comportamente sociale, cât și pe cele de apărare, oferindu-ne o gamă mai largă de răspunsuri la pericole. Cu cât sistemul nervos a devenit mai evoluat, cu atât și repertoriul mecanismelor de apărare și supraviețuire s-a diversificat:

1. Răspunsul de imobilizare – cel mai vechi mecanism de apărare, dependent de nervul vag dorsal, regăsit la vertebratele primitive.
2. Răspunsul de mobilizare (luptă sau fugă) – activat prin sistemul nervos simpatic, prezent la mamifere și reptile.
3. Răspunsul de angajare socială – cel mai recent din punct de vedere evolutiv, bazat pe funcționarea nervului vag ventral, care facilitează conectarea și cooperarea.

Neurocepția

Toate acestea se întâmplă fără ca noi să avem un control conștient, prin ”neurocepție” - termen inventat de Dr. Porges pentru a descrie modul în care sistemul nostru nervos autonom scanează indicii de siguranță, pericole și amenințări, fără a implica părțile gânditoare ale creierului. Neurocepția descrie cum reușesc circuitele neuronale să facă diferența între situații care ne fac să ne simțim în siguranță versus care pot fi amenințătoare sau periculoase pentru noi. Cu alte cuvinte, este un fel de radar intern care ne transmite ce e sigur și ce nu.

Fără ca noi să fim conștienți, se activează la nivel neurobiologic comportamentele prosociale (conectarea cu ceilalți - vagul ventral) când ne simțim în siguranță sau comportamente de apărare, când nu ne simțim în siguranță. Chiar dacă la nivel cognitiv nu suntem conștienți de amenințare, la nivel neurofiziologic, corpul deja începe procesele care să faciliteze comportamentele de apărare - lupta, fuga sau înghețul (imobilitatea tonică).

Când ne aflăm într-o situație nouă sau întâlnim oameni noi, necunoscuți, sistemul nervos poate să detecteze acest lucru ca fiind amenințător sau periculos chiar dacă la nivel conștient și rațional spunem că nu avem niciun motiv să ne speriem sau să ne alarmăm. Fără să ne dăm seama, corpul reacționează la ceea ce percepe ca fiind amenințător sau nesigur. Astfel, inima poate începe să ne bată cu putere, ne putem înroși la față, tremurăm, transpirăm, putem deveni palizi, amețiți sau chiar să leșinăm. Așa cum un bebeluș gângurește sau zâmbește la persoane familiare, dar poate începe să plângă și să se agite atunci când se apropie un străin.

Când ne simțim în siguranță, vocea este melodică, privirea este blândă și corpul se mișcă fluid, ca atunci când ne aflăm în compania unor prieteni buni și suntem binedispuși. Atunci vagul ventral predomină și comportamentele de apărare sunt inhibate. Pe de altă parte, când detectăm un posibil pericol, ochii ni se fixează asupra problemei și ne pregătim să ne apărăm acționând. Când simțim că viața ne este amenințată, ochii se holbează, iar corpul s-ar putea prăbuși sau îngheța în imobilitate tonică. Acest lucru se poate întâmpla la o scară mai mică (care nu pune viața în pericol) atunci când, de exemplu, ne contrazicem cu cineva sau încercăm să ne explicăm punctul de vedere, dar nimeni nu pare să asculte sau să ne înțeleagă şi ajungem să renunțăm.

Ca să își facă relații, oamenii trebuie să înțeleagă și să facă față acestor reacții defensive pentru ca să se atașeze și să poată crea legături pe termen lung. Pentru a face acest lucru, sistemul nervos trebuie mai întâi să evalueze riscurile și, dacă mediul pare sigur, să inhibe reacțiile primitive de apărare - luptă, fugă sau îngheț.

Aceste trei moduri reprezintă felul în care sistemul nostru nervos autonom s-a adaptat la mediu și ele sunt menite să fie limitate în timp, să își facă treaba, ținându-ne în viață, și apoi să se oprească. Problema apare atunci când ele se blochează și rămân în poziția „pornit”. Este de dorit un răspuns de apărare instantaneu, dar nu este de dorit un răspuns de apărare care să persiste în timp. Când se întâmplă așa, putem vorbi de traumă și răspunsurile defensive care nu au fost finalizate ”cu succes” rămân activate în organism.

Răspunsul de îngheț și trauma

Când nici fuga, nici lupta nu sunt posibile, sistemul nervos activează starea de îngheț (imobilitate tonică). Această reacție este frecvent observată în lumea animală și servește mai multe scopuri:

• Simularea morții – unele animale rămân nemișcate pentru a evita detectarea de către prădători;
• Analgezie naturală – eliberarea de endorfine reduce senzația de durere;
• Protejarea grupului – un individ imobilizat poate distrage atenția prădătorului, permițând celorlalți să scape.

Peter Levine, în cartea In an Unspoken Voice, explică detaliat acest mecanism și subliniază că, deși răspunsul de îngheț este o strategie biologică adaptativă, poate deveni problematic dacă persistă. Traumatismele nerezolvate pot menține organismul blocat într-o stare de hipervigilență sau apatie, afectând capacitatea de a reveni la starea de echilibru.

Trauma, rușinea și autoînvinovățirea

O dificultate majoră întâlnită la supraviețuitorii traumelor este tendința de autoînvinovățire pentru reacția de îngheț. Mulți cred că "ar fi trebuit să lupte" sau "să facă ceva", însă răspunsul lor biologic nu a fost o alegere conștientă, ci un mecanism reflex al sistemului nervos autonom. Peter Levine explică faptul că această judecată de sine poate duce la rușine și depresie, în special în cazul celor care au suferit traume în copilărie sau au avut atașamente nesigure.

Concluzie

Înțelegerea teoriei polivagale și a traumei ne ajută să privim reacțiile noastre biologice cu mai multă compasiune și să recunoaștem importanța siguranței și conexiunii în procesul de vindecare. Lucrul cu sistemul nervos autonom, fie prin psihoterapie, fie prin tehnici somatice, poate facilita reglarea emoțională și eliberarea răspunsurilor defensive blocate.

Surse:

Stephen W. Porges, The Polyvagal Theory. Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation, W. W. Norton & Company, 2011;

Deb Dana, A Beginner’s Guide to Polyvagal Theory, 2018;

Peter A. Levine, In An Unspoken Voice. How the Body Releases Trauma and Restores Goodness, Nord Atlantic Books, Berkeley California, 2010;

Betsy Polatin, Humanual: A Manual for Being Human, Waterside Productions, 2020;

Kathy L. Kain, Stephen J. Terrell, Nurturing Resilience. Helping Clients Move Forward from Developmental Trauma, North Atlantic Books, Berkeley, California, 2018.