Teoria polivagală și trauma psihică

Încă de la naștere avem nevoie de protecție și siguranță, ca nevoi fundamentale pentru a supraviețui și a crește. Sistemul nervos autonom este sistemul nostru personal de supraveghere, mereu în gardă și al cărui scop este să ne protejeze prin sesizarea potențialelor pericole, ascultând ce se întâmplă în interiorul corpului nostru, în jurul nostru și în interacțiunile cu ceilalți.  

Pentru a ne înțelege mai bine propriile reacții și cum funcționează organismul, este important să aflăm câteva lucruri despre sistemul nervos autonom. El funcționează fără controlul nostru conștient și are un rol foarte important, influențând diferite procese din corpului nostru precum digestia, respirația, transpirația, frecvența cardiacă, excreția, excitația sexuală și nu numai.

SNA (Sistemul Nervos Autonom) este alcătuit din două ramuri:

1. ramura simpatică (sistemul nervos autonom simpatic)
2. ramura parasimpatică (sistemul nervos autonom parasimpatic)

Ramura simpatică reprezintă calea care ne pregătește pentru acțiune şi mobilizează corpul pentru diferite activități, exerciții fizice şi joacă sau, în caz de pericole sau amenințări, ne pregăteşte pentru răspunsurile de apărare prin luptă sau prin fugă. Putem privi sistemul nervos simpatic ca un buton de "pornire": pupilele se dilată, salivarea se inhibă, se relaxează bronhiile, accelerează inima, activitatea digestivă este inhibată, este stimulată secreția glucozei din ficat, este împiedicată contractarea vezicii urinare. El răspunde la indicii de pericol și declanșează eliberarea de adrenalină, care alimentează răspunsul corpului nostru de luptă sau de fugă.

Pe de altă parte, ramura parasimpatică putem spune că funcționează ca o frână a celei simpatice, pregătindu-ne pentru odihnă şi relaxare sau alte comportamente care necesita nivel scăzut de energie sau mişcări limitate. Putem privi sistemul parasimpatic ca fiind un buton de "pauză" sau de încetinire: contractarea pupilei, stimularea salivării, reducerea ritmului cardiac, contractarea bronhiilor, stimularea activității digestive, stimularea secreției bilei și contractarea vezicii urinare. În caz de pericol, ramura parasimpatică, prin calea sa dorsală, este cea care ne face să ”înghețăm”, ca răspuns de apărare și supraviețuire, atunci când lupta și fuga nu sunt posibile.

În modelul tradițional al sistemui nervos autonom, ramura simpatică şi cea parasimpatică lucrează împreună într-o reciprocitate care să mențină un echilibru între starea de acțiune, mobilizare, butonul de "pornit" al simpaticului şi starea de relaxare şi odihnă, butonul de "pauză".

Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Dr. Stephen Porges ne oferă un nou model al funcționării sistemului nervos autonom prin extinderea celui tradițional. Prin teoria polivagală, Porges ne spune că există două sub-ramuri ale sistemului parasimpatic, două căi pentru a ne încetini fiziologia, cea dorsală (nervul vag dorsal) şi cea ventrală (nervul vag ventral).

Ce ne învață teoria polivagală despre sistemul nervos autonom?

Pentru a înțelege cum funcționează sistemul nostru nervos autonom, e nevoie să înțelegem importanța nervului vag, cel mai lung nerv din organismul nostru, și rolul lui în organism. Teoria polivagală ne oferă mai multe explicații în acest sens. Această teorie a fost dezvoltată de Dr. Stephen Porges în 1994. Termenul ”polivagal” se referă la descoperirea relativ recentă a faptului că nervul vag (care era cunoscut înainte sub denumirea de nervul cranian X sau 10), cel mai lung nerv din corp, are mai multe ramuri principale. Acesta a fost pentru multă vreme considerat a fi doar un nerv care se extinde de la cap (craniu) la abdomen, dar acum știm că el are un rol extrem de important în funcționarea organismului nostru și în adaptarea noastră la mediu.

Numele de vag vine de la ”vagus” din limba latină, care înseamnă „rătăcitor”. Vagul este împărțit în două părți: calea vagală ventrală și vagul dorsal (în zona de jos), întinzându-se din trunchiul cerebral, de la baza craniului, în două direcții: în jos prin plămâni, inimă, diafragmă, sistemul digestiv și în sus pentru a se conecta cu nervii din gât, ochi, și urechi.

Dr. Porges a identificat o ierarhie a răspunsurilor sistemului nostru nervos care s-a dezvoltat pe măsură ce organismele au evoluat. Astfel, conform teoriei sale, partea inferioară a nervului vag, cea dorsală, ar fi cea mai veche. Din perspectivă evolutivă, aceasta are legătură cu răspunsul de imobilizare, de îngheț și o regăsim și la strămoșii noștri vertebrați antici care în fața pericolului paralizau pentru a se proteja de prădători.

Din punct de vedere evolutiv, ramura simpatică, cea care mobilizează pentru acțiune (în caz de apărare - luptă sau fugă), a apărut ulterior cele dorsale. Iar ultima și cea mai recentă este ramura ventrală a sistemului nervos parasimpatic, cea care este asociată cu un sentiment de siguranță, angajament social și conectare cu ceilalți, specific mamiferelor. Atunci când apar indicii de încredere și siguranță, sistemul nervos se poate relaxa și trece din modul de apărare de tip luptă sau fugă (specifice sistemului nervos simpatic) în modul de angajament social, prin conectarea cu ceilalți. Creierul a evoluat pentru a face acest lucru.

Astfel, din perspectiva teoriei polivagale, atunci când ne confruntăm cu un pericol sau o amenințare, vom încerca mai întâi să mediem situația prin intermediul comportamentelor sociale, comunicare, relaționare prietenoasă, prin a face pe plac, supunere sau negociere, folosind vagul ventral.

Dacă nu avem succes astfel sau dacă nu este oportun sau posibil să procedăn aşa întrucât amenințarea este una fizică, atunci ne vom mobilizare răspunsurile noastre active de apărare de luptă sau fugă (lovim, țipăm, fugim etc.), specifice ramurii simpatice a SNA.

În continuare, dacă răspunsurile active nu au succes atunci vom intra în starea de "îngheț", o stare de imobilizare, de amorțeală pentru a nu simți durerea. Acesta este răspunsul de apārare specific vagului dorsal.

De-a lungul timpului, mamiferele și, implicit oamenii, au dezvoltat structuri neuronale care să regleze atât comportamente sociale, cât și pe cele de apărare, oferindu-ne o gamă mai largă de răspunsuri la pericole. Cu cât sistemul nervos a devenit mai evoluat, cu atât și repertoriul mecanismelor de apărare și supraviețuire s-a diversificat:

1. Imobilizarea - cel mai primitiv răspuns de apărare - dependentă de cea mai veche porțiune a nervului vag, partea dorsală.

2. Mobilizarea -  luptă sau fugă - dependentă de funcționarea sistemului nervos simpatic care crește activitatea metabolismului și a inimii.

3. Relaționarea cu ceilalți sau interacțiunile sociale - dependentă de partea mai nouă și mielinizată a nervului vag, calea ventrală.

Neurocepția

Toate acestea se întâmplă fără ca noi să avem un control conștient, prin ”neurocepție” - termen inventat de Dr. Porges pentru a descrie modul în care sistemul nostru nervos autonom scanează indicii de siguranță, pericole și amenințări, fără a implica părțile gânditoare ale creierului. Neurocepția descrie cum reușesc circuitele neuronale să facă diferența între situații  care ne fac să ne simțim în siguranță versus care pot fi amenințătoare sau periculoase pentru noi. Cu alte cuvinte, este un fel de radar intern care ne transmite ce e sigur și ce nu.

Fără ca noi să fim conștienți, se activează la nivel neurobiologic comportamentele prosociale (conectarea cu ceilalți - vagul ventral) când ne simțim în siguranță sau comportamente de apărare, când nu ne simțim în siguranță. Chiar dacă la nivel cognitiv nu suntem conștienți de amenințare, la nivel neurofiziologic, corpul deja începe procesele care să faciliteze comportamentele de apărare - lupta, fuga sau înghețul (imobilitatea tonică).

Când ne aflăm într-o situație nouă sau întâlnim oameni noi, necunoscuți, sistemul nervos poate să detecteze acest lucru ca fiind amenințător sau periculos chiar dacă la nivel conștient și rațional spunem că nu avem niciun motiv să ne speriem sau să ne alarmăm. Fără să ne dăm seama, corpul reacționează la ceea ce percepe ca fiind amenințător sau nesigur. Astfel, inima poate începe să ne bată cu putere, ne putem înroși la față, tremurăm, transpirăm, putem deveni palizi, amețiți sau chiar să leșinăm. Așa cum un bebeluș gângurește sau zâmbește la persoane familiare, dar poate începe să plângă și să se agite atunci când se apropie un străin.

Când ne simțim în siguranță, vocea este melodică, privirea este blândă și corpul se mișcă fluid, ca atunci când ne aflăm în compania unor prieteni buni și suntem binedispuși. Atunci vagul ventral predomină și comportamentele de apărare sunt inhibate. Pe de altă parte, când detectăm un posibil pericol, ochii ni se fixează asupra problemei și ne pregătim să ne apărăm acționând. Când simțim că viața ne este amenințată, ochii se holbează, iar corpul s-ar putea prăbuși sau îngheța în imobilitate tonică. Acest lucru se poate întâmpla la o scară mai mică (care nu pune viața în pericol) atunci când, de exemplu, ne contrazicem cu cineva sau încercăm să ne explicăm punctul de vedere, dar nimeni nu pare să asculte sau să ne înțeleagă şi ajungem să renunțăm.

Ca să își  facă relații, oamenii trebuie să înțeleagă și să facă față acestor reacții defensive pentru ca să se atașeze și să poată crea legături pe termen lung. Pentru a face acest lucru, sistemul nervos trebuie mai întâi să evalueze riscurile și, dacă mediul pare sigur, să inhibe reacțiile primitive de apărare - luptă, fugă sau îngheț.

Aceste trei moduri reprezintă felul în care sistemul nostru nervos autonom s-a adaptat la mediu și ele sunt menite să fie limitate în timp, să își facă treaba, ținându-ne în viață, și apoi să se oprească.  Problema apare atunci când ele se blochează și rămân în poziția „pornit”. Este de dorit un răspuns de apărare instantaneu, dar nu este de dorit un răspuns de apărare care să persiste în timp. Când se întâmplă așa, putem vorbi de traumă și răspunsurile defensive care nu au fost finalizate ”cu succes” rămân activate în organism.

La ce folosește răspunsul de ”îngheț” sau imobilizare?

Peter Levine descrie în cartea sa ”In an Unspoken Voice” foarte detaliat cum funcționează răspunsurile noastre de apărare. Pe scurt, prima linie de apărare a cuiva împotriva unui predator, atacator sau altă sursă de pericol este, în general, o apărare activă. Te ferești, eviți și te retragi, te răsucești și îți ridici brațele pentru a te proteja împotriva unei lovituri venite de la  un adversar sau un prădător. Fugi sau te lupți dacă percepi că ești mai puternic decât el. Pe lângă reacțiile cunoscute de luptă și fugă, care sunt specifice sistemului nervos simpatic, deseori apare şi cea mai veche formă de apărare, cea de imobilizare sau ”îngheț”. Etologiștii numesc această stare implicită de paralizie, imobilitate tonică. E una dintre cele trei răspunsuri instinctuale primare disponibile reptilelor și mamiferelor când au de-a face cu pericolul unui predator. Apare atunci când răspunsurile active nu sunt eficiente. Cu alte cuvinte, când a fugi nu este posibil, a lupta nu este o variantă, organismul intră în starea de imobilizare. În răspunsul de înghețare, mușchii devind rigizi împotriva unei lovituri mortale și te simți ”speriat de moarte” sau ”înțepenit de frică”. Pe de altă parte, când experimentezi pericolul morții ca fiind iminent și fără echivoc, mușchii se prăbușesc ca și cum își pierd energia.

Este important să reținem că un individ poate să se afle în stare de imobilizare și fără a experimenta frică sau a rămâne cu urme traumatice. Imobilitatea, în absența fricii este benignă și poate fi chiar plăcută, ca în exemplul pisicii mamă sau altor animale care își transportă puii în gură iar aceștia stau nemișcați, fiind imobilizați, dar în siguranță. Când imobilizarea nu este asociată cu frica, organismul își revine repede și își poate continua activitatea. Mai multe studii pe animale arată că nu se iese din starea de imobilitate la fel de ușor și repede atunci când un animal este în mod intenționat înfricoșat, speriat înainte de a fi capturat sau dacă el iese din imobilitate și apoi este imobilizat/prins în mod repetat. Când acest proces de a induce frica este repetat de numeroase ori, animalul rămâne în starea de imobilitate pentru o perioadă mult mai mare.

Dr. Levine spune că imobilitatea apare pentru a servi la cel puțin la patru funcții de supraviețuire ale mamiferelor:

1. Prima, este o strategie de supraviețuire de ultimă oră, cunoscută colocvial sub numele de „prefă-te mort” (așa cum observăm unele animale care încremenesc când au de-a face cu un animal prădător în fața cărora nu au șanse de luptă sau fugă. Este o tactică biologică înnăscută. În cazul animalelor, starea de inerție poate inhiba agresiunea unui predator și să reducă impulsul lui de a-l ucide și a-l mânca. Pe lângă asta, un animal care nu se mișcă este deseori abandonat, cel puțin uneori sau temporar pentru a reveni la el mai târziu. Cu această metodă de a se preface că e mort, un animal mic, de exemplu, ar putea rămâne în viață pentru a scăpa. În mod similar, gheparzii își pot târî prăzile nemișcate într-un loc sigur unde nu sunt competitori și se pot întoarce la vizuinile lor pentru a-și aduce puii ca să împartă prada cu ei. În acest timp, prada se poate trezi din paralizie și, într-un moment de neatenție, poate să facă o ultimă încercare de a evada, luând-o la fugă.
2. Imobilitatea oferă un anumit nivel de invizibilitate: un corp inert e mai puțin probabil să fie văzut decât unul în mișcare.
3. Imobilitatea poate promova supraviețuirea grupului: când sunt vânate de o haită de prădători, prăbușirea unui individ poate distrage atenția astfel încât restul turmei să poată scăpa.
4. A patra funcție a imobilității este aceea că declanșează o stare alterată de amorțire. În acest mod, durerea extremă și teroarea sunt nesimțite și dacă animalul supraviețuiește atacului, chiar dacă e rănit, are posibilitatea de a scăpa mai ușor, fără a fi copleșit de durere. Acest efect analgezic are loc prin intermediul eliberării de endorfine, morfina proprie organismului care are rol de atenuare a durerii, analgezic. În această stare, sub influența analgezicului natural, victima poate urmări evenimentul ca și când se află în afara corpului său și ca și când se întâmplă altcuiva. Această formă de distanțare, numită disociere, ajută în a face insuportabilul suportabil.

De ce e important să știm toate astea?

Împreună cu Dr. Peter Levine, cel care a dezvoltat metoda Somatic Experiencing pentru vindecarea traumelor, Dr. Porges evidențiază cât de important este să înțelegem răspunsurile sistemului nervos autonom la amenințări, atunci când lucrăm cu stres traumatic sau traume de orice fel, mai ales în cazul persoanele cu traume de dezvoltare.

În ”In an Unspoken Voice”, Peter Levine subliniază cât de important este să înțelegem, mai ales, răspunsul de imobilizare pe care mulți dintre noi îl putem avea în diferite situații, mai mult sau mai puțin periculoase, pentru a evita autoînvinovățirea și sentimentul de rușine persistent care apare deseori.

Atunci când aud de situații în care victima unui abuz nu a reacționat, mulți oameni tind să judece imobilizarea sa ca fiind punct slab sau lașitate. ”Sub această judecată stă o frică omniprezentă de a ne simți captivi și neputincioși. Această frică de frică și neputință și de a ne simți captivi, poate să ajungă să domine viața cuiva sub forma unui sentiment persistent și debilitant de rușine. Împreună, trauma și rușinea formează o combinație virulentă și blocantă. Autoînvinovățirea și ura de sine sunt comune supraviețuitorilor molestărilor și ale violurilor, care se judecă foarte aspru pentru că nu au luptat, chiar dacă lupta nu era atunci o soluție viabilă. În orice caz, experiența paraliziei și judecata critică de sine despre ”slăbiciune” și neputință sunt componente ale traumei. Pe lângă asta, cu cât e mai tânără persoana, cu cât mai imatură din punct de vedere al dezvoltării sau cu atașament insecurizant este, cu atât mai mult este mai posibil ca ea să răspundă stresului, pericolului sau amenințării prin paralizie decât luptă activă. Persoanele care nu au o legătură de atașament timpuriu solidă cu un părinte sau un îngrijitor primar, și prin urmare, o lipsă a unei fundații de a se simți în siguranță, sunt mult mai vulnerabile la a deveni victime și traumatizate și să dezvolte simptome încrucișate de rușine, disociere și depresie”. (Peter Levine)

Surse:

Stephen W. Porges, The Polyvagal Theory. Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation, W. W. Norton & Company, 2011;

Deb Dana, A Beginner’s Guide to Polyvagal Theory, 2018;

Peter A. Levine, In An Unspoken Voice. How the Body Releases Trauma and Restores Goodness, Nord Atlantic Books, Berkeley California, 2010;

Betsy Polatin, Humanual: A Manual for Being Human, Waterside Productions, 2020;

Kathy L. Kain, Stephen J. Terrell, Nurturing Resilience. Helping Clients Move Forward from Developmental Trauma, North Atlantic Books, Berkeley, California, 2018.