Tipuri de atașament în relația părinte-copil

Ce este atașamentul?

mother-and-baby-1549912

Atașamentul reprezintă legătura afectivă reciprocă și durabilă dintre un bebeluș și îngrijitorul lui (de obicei părintele). Atașamentul este temelia relației copilului cu lumea, cu mediul înconjurător. Un atașament sigur constituie o bază sigură pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Omul este, prin excelență, o ființă socială. Creierul uman este structurat pentru a fi în relații cu alții, iar dezvoltarea sa depinde de aceste interacțiuni. De aceea, atașamentul joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea creierului încă de la începutul vieții având scopul de a menține copilul în singuranță.

Cercetările în domeniul atașamentului scot în evidență importanța relației părinte-copil pentru sentimentul de securitate pentru explorarea lumii, modelarea interacțiunilor cu alți copii, toleranța la frustrare (rezistența la stres), capacitatea de control și gestionare a emoțiilor și de a crea relații semnificative în viitor. Prin atașament copilul poate să caute proximitatea părintelui, să se îndrepte către acesta în momente de suferință pentru a primi alinare și un refugiu sigur și să internalizeze relația cu părintele ca model intern al unei baze sigure.

Conform teoriei etologice, atașamentul dintre bebeluș și părinți este o predispoziție biologică care susține supraviețuirea celui mic.

Din perspectivă evoluționistă, atașamentul are o valoare adaptativă pentru copilul mic, oferind siguranța și încrederea că nevoile lui fizice și psihosociale vor fi satisfăcute.

Puiul de om este una dintre cele mai imature progenituri prin faptul că se naște cu un creier destul de slab dezvoltat comparativ cu complexitatea pe care urmează să o atingă pe măsură ce crește. Odată cu venirea sa pe lume, bebelușul este total dependent de părinții sau îngrijitorii săi primari pentru a supraviețui. Adultul care oferă îngrijire, atenție, care percepe, înțelege și răspunde la nevoile bebelușului este pentru acesta o bază de siguranță. Satisfacerea nevoilor și senzația de bunăstare ce provine din această experiență repetată de îngrijire reprezintă acea „bază sigură”, după cum a numit-o John Bowlby (pionier în studiul teoriei atașamentului), care permite bebelușului dezvoltarea optimă și explorarea lumii înconjurătoare.

În urma studiilor sale pe animale și observațiilor asupra copiilor cu tulburări, psihanalistul și psihiatrul englez  John Bowlby a căpătat convingerea deosebitei importanțe a legăturii dintre mamă și bebeluș și s-a declarat vehement împotriva despărțirii mamei de bebeluș în lipsa oferirii acestuia unei bune îngrijiri de substituție.

O fostă elevă a lui Bowlby, Mary Ainsworth, a efectuat studii asupra atașamentului bebelușilor africani din Uganda prin observația naturalistă în casele lor. Ulterior, ea a elaborat o tehnică de laborator devenită clasică, numită situația străină. Această tehnică avea ca scop evaluarea tiparelor de atașament dintre sugar și adult (de obicei, mama) și constă dintr-o serie de episoade cu durata mai mică de jumătate de oră în care mama lasă copilul de două ori într-o încăpere nouă (nefamiliară) cu o persoană străină. A doua oară mama lasă copilul singur și persoana străină se întoarce înaintea mamei. Apoi mama încurajează bebelușul să reînceapă explorarea și joaca și îl liniștește în cazul în care acesta pare să aibă nevoie. În toate aceste episoade, Ainsworth era interesată în mod deosebit de reacția copilului la fiecare revenire a mamei în cameră.

Tipuri de atașament

Prin observarea copiilor în mediul de acasă și în situația străină, Ainsworth și colegii săi au scos în evidență trei tipare principale de atașament:

  1. Atașamentul sigur – categoria cea mai obișnuită. Copiii cu atașament de acest tip plâng sau protestează când mama pleacă și sunt fericiți când ea revine. Mama este astfel o bază sigură pentru bebelușul care pleacă de lângă ea ca să exploreze și se întoarce din când în când pentru a primi asigurări din partea ei. Copiii cu atașament sigur sunt, de obicei, cooperanți și relativ lipsiți de furie. Ei au parte de experiențe repetate în care se simt înțeleși, conectați și protejați printr-o comunicare substanțială, aliniată emoțional cu părintele.
  1. Atașamentul anxios (nesigur) evitant. Copiii cu atașament evitant plâng rareori la plecarea mamei și o evită la întoarcere. Ei au tendința să fie furioși și nu se duc spre mamă când au o nevoie. Nu le place să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos.
  1. Atașamentul anxios (nesigur)-rezistent sau ambivalent. Copiii cu acest tip de atașament devin anxioși dinainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. Ei explorează foarte puțin. La revenirea mamei, ei își manifestă ambivalența prin căutarea contactului cu ea și, în același timp, prin a i se împotrivi cu lovituri cu picioarele, agitație. Acești copii sunt greu de alinat.

Atașamentele nesigure apar în urma unor episoade repetate când părintele nu este disponibil emoțional și respinge mai mult sau mai puțin conștient copilul. Deseori, părinții înșiși au crescut, la rândul lor, lipsiți de afecțiune și disponibilitate din partea propriilor părinți. Astfel, copilul care are parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură, neconjugată, dezvoltă o tendință spre anxietate și sentimente de nesiguranță deoarece nu știu dacă pot conta pe părinți, nu știu la ce se pot aștepta.

Pe lângă cele trei tipare anterioare, alți cercetători au identificat și un al patrulea  tipar de atașament.

  1. Atașamentul dezorganizat-dezorientat. Copiii cu acest tipar de atașament par a duce lipsă de o strategie organizată cu ajutorul căreia să facă față stresului situației străine, fiind temători și dezorientați. Ei prezintă diferite comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate (exemplu, caută apropierea de străin și nu de mamă). Acești copiii își pot întâmpina mama veseli, iar apoi să îi întoarcă spatele sau să se apropie fără contact vizual. Atașamentul dezorganizat-dezorientat poate fi tiparul cel mai puțin sigur de atașament și foarte probabil apare la copiii cu mamă de o sensibilitate redusă, abuzivă, intruzivă sau care a suferit o pierdere ce nu a fost rezolvată. Copiii cu astfel de atașament au parte de repetate experiențe în care părintele are un comportament haotic, înspăimântător, devenind o sursă de îngrijorare. Astfel, copiii se află într-un paradox biologic deoarece sistemul biologic de atașament are rolul de a motiva copilul să caute apropierea de părinte în momentele de suferință, iar în această situație el este nedumerit din cauza instinctului de a se întoarce tocmai către acea sursă de disconfort și chiar teroare, de care el încearcă să scape. În acest mod, copilul nu are posibilitatea de a înțelege situația și de a dezvolta o adaptare coerentă, el devenind, la rândul lui, dezorganizat și haotic. Experiențele repetate cu părinți care manifestă accese de furie față de copii, au un comportament îngrijorător sau consumă excesiv alcool sau droguri, afectează capacitatea copilului de a integra funcții mentale care permit gestionarea emoțiilor și a stresului. Studiile au demonstrat că părinții care au avut parte de astfel de comportamente în copilărie sau au pierderi sau traume nerezolvate, vor avea probabil același tip de comportament față de copiii lor.

Deși situația străină a fost folosită în multe cercetări, unii investigatori au pus la îndoială validitatea sa prin faptul că situația străină este și artificială și mamele sunt solicitate să nu inițieze interacțiunea, expunând copiii la repetate apariții și dispariții ale adulților și așteptându-se ca aceștia să le acorde atenție.

Deoarece atașamentul influențează o gamă mai largă de comportamente decât cea observată în situația străină, unii cercetători au conceput metode de a-i studia pe copii în contexte firești. Un exemplu în acest sens este Setul Q al atașamentului (AQS) elaborat de Waters și Deane (1985), prin care li se cere mamelor sau altor membri ai familiei să sorteze o serie de cuvinte și expresii descriptive în categorii de la ”cel mai caracteristic pentru copil” la ”cel mai puțin caracteristic pentru copil”. Apoi se compară aceste descrieri cu cele elaborate de experți în ceea ce privește prototipul copilului care se simte în siguranță.

Conform studiilor autorilor Fox, Kimmerly și Schafer (1991), copiii par a-și forma cam în același timp atașamentul față de ambii părinți și, în general,  securitatea atașamentului față de tată și a celui față de mamă sunt foarte asemănătoare, contrar constatărilor inițiale ale lui Mary Ainsworth.

Formarea atașamentului

Ainsworth și Bowlby au lansat ipoteza conform căreia, pe baza interacțiunilor dintre mamă (îngrijitor primar) și bebeluș, acesta din urmă își creează un ”model funcțional” cu privire la ceea ce poate aștepta din partea ei. Modelul rămâne valabil atâta timp cât comportamentul mamei rămâne același. Dacă acest comportament se schimbă, în mod consecvent, copilul își va revizui modelul și gradul de siguranță al atașamentului său se poate modifica.

Modelul funcțional de atașament al bebelușului este strâns legat de conceptul de încredere fundamentală, formulat de Erikson. (vezi Teoria dezvoltării psihosociale)

Conform teoriei dezvoltării psihosociale a lui Erikson, bebelușul de la naștere până la vârsta de aproximativ 12-18 luni se află în stadiul încredere fundamentală versus neîncredere fundamentală. În această perioadă, sugarul își dezvoltă un sentiment al măsurii în care lumea din jur este sigură sau nu și persoanele sunt sau nu demne de încredere. Rezolvarea conflictului specific acestui stadiu presupune crearea unui echilibru între încredere – prin care își poate forma relații intime – și neîncredere – prin care se poate proteja. Depășirea cu succes a crizei încredere versus neîncredere înseamnă predominarea încrederii și apariția virtuții speranței: credința că nevoile le pot fi împlinite și că pot obține ceea ce își doresc (Erikson, 1982). În cazul în care va predomina neîncrederea, copilul va vedea lumea ca nesigură, imprevizibilă și neprietenoasă și va avea dificultăți în a stabili relații.

Cu alte cuvinte, un atașament sigur reflectă încredere deoarece sugarii au învățat că se pot încrede nu doar în părinții sau îngrijitorii lor, ci și în propria capacitate de a obține ceea ce au nevoie, de a-și satisface nevoile. Părinții care reacționează cu sensibilitate, căldură, atitudine pozitivă, oferă sprijin afectiv și au o atitudine liniștitoare atunci când copilul plânge, vor pune bazele unui atașament sigur.

Deși cercetările legate de atașament arată că primii ani de viață își pun amprenta asupra viitorului, ele evidențiază totodată că relațiile cu părinții se pot schimba de-a lungul timpului și, odată cu ele, atașamentul se modifică și el. Astfel, nu este niciodată prea târziu ca un părinte să facă schimbări pozitive în viața copilului.

Pe lângă părinți, pot exista alte persoane cu care un copil să dezvolte o relație sănătoasă, care să îl facă să se simtă înțeles și să îi ofere un sentiment de siguranță, încredere și optimism. De reținut este că, deși aceste persoane (rude, educatori, profesori, consilieri, psihologi, asistenți maternali, doctori etc.) nu țin locul unui atașament sigur cu un părinte sau îngrijitor primar, ele pot fi o sursă de putere și reziliență pentru copil.

Caracteristicile atașamentului

Conform lui Bowlby, atașamentul are trei caracteristici definitorii:

  1. Menținerea proximității, a unei apropieri fizice de persoana de atașament. Această apropiere este căutată, mai ales, în momente de frică, stres, anxietate. (Proximity Maintenance)
  2. Reîntoarcerea la persoana de atașament pentru a primi consolare și a se simți în siguranță. Părintele (îngrijitorul) are rolul de a oferi confort și reasigurări copilului în momentele de nesiguranță, frică, stres. (Safe Heaven)
  3. Încurajarea explorării prin asigurarea unei surse de siguranță. Părintele sau îngrijitorul reprezintă o bază sigură de la care copilul poate iniția activități de explorare (non-atașament). (Secure Base)

Procesul formării atașamentului durează, potrivit lui Bowlby (1979), aproximativ 2-3 ani. Punctul final (endpoint) în procesul de formare al atașamentului îl reprezintă transformarea relației părinte-copil într-un parteneriat (goal-corrected partnership) prin care scopul menținerii proximității este acela de a-l ajuta pe copil să își poată amâna treptat obținerea satisfacției (gratification) și să poată internaliza modul de interacțiune cu îngrijitorul (disponibilitatea emoțională, confortul și siguranța pe care acesta i le oferă), astfel încât să poată face față singur momentelor de absență ale acestuia.

caracteristicile-atasamentului

Surse bibliografice:

Hazan, C., Shaver, Ph. R., Attachment as an Organizational Framework for Research on Close Relationships, Psychological Inquiry, 1994, Vol. 5, No. 1, 1-22

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Siegel, D.J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014.

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Ateliere pentru părinți și copii

logo 1 art & play parenting f1

ATELIERE PĂRINTE-COPIL

Art & Play Parenting este un program de ateliere, destinat părinților și copiilor. Programul este conceput astfel încât să îmbine teoria cu practica, adaptându-se nevoilor participanților și nivelului de dezvoltare al copiilor, vârsta minimă pentru participare fiind de 3 ani. Participarea la ateliere se face în diadă (un singur părinte cu un singur copil). Prin intermediul jocului creativ, activităților artistico-plastice (desen, pictură, modelaj ș.a.m.d.),  jocuri de mișcare și de dans, poveștilor și jocurilor de rol, aceste ateliere au ca scopuri:

  • optimizarea și consolidarea relației părinte-copil;
  • antrenarea și stimularea creativității și spiritului ludic la copii și părinți;
  • identificarea, exprimarea  și  înțelegerea nevoilor, sentimentelor copilului și părintelui;
  • dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului și părintelui;
  • dezvoltarea abilităților de comunicare;
  • dezvoltarea capacităților de empatie, înțelegere, acceptare și respect pentru sentimentele celorlalți;
  • antrenarea asertivității;
  • rezolvarea unor probleme, dificultăți și gestionarea conflictelor dintre părinți și copii;
  • prevenirea apariției unor probleme emoționale și de comportament și reducerea comportamentelor dificile ale copiilor.

Structura programului:

1. Adulți în lumea copiilor – (re)conectarea autentică părinte-copil, libertatea de exprimare prin joc și artă

A fi conectat cu copilul înseamnă mai mult decât a fi în preajma copilului, de a petrece timp cu el. O conectare autentică părinte-copil presupune o prezență conștientă, atât fizică, cât și mentală și o disponibilitate emoțională din partea părintelui.

În cadrul acestui atelier, vom explora și antrena împreună, în diada părinte-copil, abilitatea de a fi conștient de sine și prezent în relația cu copilul și  modalități de a îmbunătăți această relație. Sunteți invitați, cu mic, cu mare, la a dedica două ore relației părinte-copil prin intermediul jocurilor și a tehnicilor creative (desen, modelaj, pictură și nu numai).

2. A fost odată ca niciodată… – autocunoaștere, intercunoaștere și vindecare prin intermediul poveștilor și a jocului

Jocurile și poveștile reprezintă căi esențiale de acces în universul interior al copilului. Uneori, părinții se confruntă cu dificultăți în a aborda, a înțelege și a comunica cu copilul, așteptându-se ca acesta să îi răspundă direct și concret la diferite întrebări, curiozități, solicitări și rugăminți.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi împreună cu copilul un altfel de limbaj, un alt mod de a comunica și de a rezolva conflictele, acela al jocului și al poveștii.

3. Curcubeul interior – exprimarea, înțelegerea și acceptarea sentimentelor,  alfabetizarea emoțională

Emoțiile joacă un rol central în relația dintre părinte și copil, iar conștientizarea, înțelegerea emoțiilor și abilitatea de a comunica despre ceea ce simțim ajută la dezvoltarea empatiei și la cultivarea unor relații profunde și sănătoase.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi, înțelege și contura repertoriul emoțiilor sub forma unui curcubeu interior, prin intermediul jocului și creativității.

4. Părinți și copii inteligenți emoțional – rolul și aplicabilitatea inteligenței emoționale în relația părinte-copil

Ce înseamnă și cum ajungem să fim inteligenți emoțional? De ce anume avem nevoie și ce presupune? La ce ne folosește? De ce e importantă dezvoltarea inteligenței emoționale la copil?

Vă invit la acest atelier în care vom găsi răspunsuri la toate aceste întrebări și la multe altele și vom învăța metode practice de a comunica emoțional, empatic în relația cu copilul, prin intermediul jocului de rol, al improvizației și punerii în scenă.

5. Monstrulețul prietenos – identificarea, înțelegerea și gestionarea fricilor, îngrijorării și anxietății părinților și copiilor

Frica și îngrijorările fac parte din viața celor mai mulți părinți și copii. Deși utile, acestea pot ajunge să afecteze persoana, să pună piedici în dezvoltarea sa și să dăuneze relației părinte-copil și nu numai.

În cadrul acestui atelier, vom explora prin intermediul tehnicilor creative și a jocului fricile cu care ne confrutăm, la ce ne folosesc, cum ne afectează și cum le putem face față într-un mod sănătos.

Vă invit, cu mic și mare, să facem cunoștință și să ne împrietenim cu ”monstruleții” din viețile noastre.

6. Vulcanul interior – înțelegerea sentimentelor de furie și gestionarea comportamentelor agresive ale copiilor

De foarte multe ori, părinții supuși unui stres continuu, aflați în criză de timp, epuizați fizic și la limita răbdării, întâmpină dificultăți în a-și exprima și controla furia în relație cu copilul. Pe de altă parte, mulți părinți se confruntă cu dificultăți în a înțelege comportamentele agresive ale copilului și nu știu cum îl pot ajuta pe acesta în momentele în care se simte furios.

În cadrul acestui atelier, folosindu-ne de tehnici creative și de joc, vom porni împreună în explorarea ”vulcanului interior”, prin a recunoaște și înțelege sentimentele de furie proprii și ale celuilalt, de a descoperi noi moduri de exprimare și gestionare a acestora, îmbunătățind relația părinte-copil.

7. (Dez)Echilibru – decoperirea unor modalități optime de comunicare între părinți și copii, comunicarea asertivă

În relația cu copilul, părintele are rolul de a satisface nevoile acestuia și de a veni în întâmpinarea lor. De multe ori, adultul renunță la propriile nevoi pentru a-l mulțumi pe copil sau, la polul opus, ignoră nevoile copilului, axându-se pe cele proprii. În astfel de cazuri se creează un dezechilibru în relația părinte-copil, ajungându-se deseori la conflicte.

Vă invit la acest atelier pentru a intra în contact și a înțelege nevoile proprii și pe ale celuilalt, a descoperi și experimenta modalități de a păstra relația în echilibru, ținând cont de nevoile fiecăruia. Astfel, prin intermediul jocului, a improvizației și a tehnicilor creative, vom învăța, cu mic și mare, să ne exprimăm nevoile și să comunicăm asertiv.

8. Cursa cu obstacole – comunicarea asertivă și rezolvarea conflictelor dintre părinți și copii

Deseori, părinții, dar și copiii, privesc relația dintre ei ca o luptă pentru putere și control, prin care, fiecare caută și apelează la diverse strategii pentru a ”câștiga” această luptă care duce la epuizare, disconfort, conflicte și vătămarea relației părinte-copil.

Vă invit să abordăm împreună aceste situații, prin joc de rol, improvizație și punere în scenă și să învățăm noi moduri de a rezolva conflictele, comunicând asertiv.

 

Art & Play 3

Facilitator: Psiholog, Consilier Psihologic, Psihoterapeut Adelina Rotaru

Data și durata: Atelierele se organizează periodic, data fiind comunicată ulterior, în funcție de numărul de solicitări de participare. Durata unui atelier este de 1h 30.

Loc: Gradinite și școli din București sau Ploiești sau cabinet privat (detalii vor fi comunicate telefonic sau prin e-mail).

Cost: Costul diferă în funcție de locul desfășurării atelierelor (grădinițe, școli sau cabinet privat) şi  se va comunica telefonic sau prin e-mail.

Detalii și înscrieri: 0735012606 sau adelinarotaru@gmail.com

 

 

Rolul părinților în dezvoltarea adolescentului

Structura şi funcţiile familiei s-au modificat enorm în societatea actuală, în urma revoluţiei industriale, a urbanizării, a emancipării femeii şi a „revoluţiei sexuale” (Mitrofan şi Ciupercă, 2009). Totuşi, familia rămâne matricea primordială a definirii individului. Ea constituie cadrul în care copilul învaţă despre reguli, despre cum să se comporte, cum să rezolve problemele şi să căpete competenţele sociale de bază. Acestea îi vor facilita adaptarea la rolurile familiale, sociale şi profesionale aşteptate de la el şi a modelelor de socializare, fiind un factor determinant în procesul de dezvoltare a identităţii.

Părinţii joacă un rol foarte însemnat în dezvoltarea identităţii de sine a adolescentului. Ei îl influenţează începând cu alegerea rolului sexual, orientarea profesională şi până la îmbrăţişarea unei anumite ideologii politice sau religioase. De asemenea, influenţa lor  se exercită şi pe planul educaţiei, a oferiri unor modele de comportament şi a unor valori. Un model pozitiv de conduită a părinţilor creşte şansele copilului de reuşită în viaţă iar în absenţa unui astfel de model acesta va avea dificultăţi în procesul de dezvoltare psihosocială.

Perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru adolescentul supus multitudinii de schimbări, cât şi pentru parinţii săi. Aceştia pot experimenta stări diferite de bucurie, satisfacţie şi mândrie sau pot experimenta sentimente de tristeţe, teamă, pierdere sau chiar abandon asistând la maturizarea intensă şi în ritm alert a tânărului. De foarte multe ori, părinţii nu conştientizează sau refuză să înţeleagă nevoile de independenţă şi autonomie ale adolescenţilor, având dificultăţi în a accepta faptul că propriul copil se maturizează şi devine adult. Este foarte important ca familia să înţeleagă nevoile adolescentului şi să îi dea voie să crească, să experimenteze, să se exprime şi să se afirme, călăuzindu-l într-o manieră echilibrată şi sănătoasă. Un mediu familial echilibrat, bazat pe încredere, susţinere, dragoste şi înţelegere reciprocă este extrem de important pentru ca adolescentul să depăşească dificultăţile şi solicitările specifice acestei perioade.

Adolescentul se confruntă cu puternice tensiuni interioare legate de dependenţa faţă de părinţi versus nevoia de a deveni independent şi a se detaşa de familie. El are încă nevoie de dragostea şi suportul părinţilor, chiar dacă nu recunoaşte acest lucru faţă de sine sau faţă de ceilalţi.

În ceea ce priveşte nevoia de independeţă a adolescentului, U. Şchiopu şi E. Verza (1995) menţionează existenţa a trei feluri de dependenţă şi anume, dependenţa „material economică”, „emoţională” şi cea „de mentalitate”. Autorii susţin că independenţa de mentalitate se dobândeşte prima atunci când adolescentul nu mai apreciază anumite idei şi obiceiuri din copilărie, considerate acum vechi. El caută şi selectează noi modele la care să se raporteze, pe care să le urmeze, în detrimentul celor din perioada copilăriei. Din punct de vedere al nevoii de independenţă emoţională, deseori apar conflicte între adolescent şi familie, acesta oscilează între a simţi lipsă de afecţiune  şi neglijenţă din partea părinţilor sau a-i simţi mult prea preocupaţi şi intruzivi. De asemenea, el este încă dependent material-economic de părinţi, lucru care frustrează dar îl şi provoacă să-şi facă planuri şi proiecte de viitor prin care să obţină independenţă din acest punct de vedere.

Dinamica familială reprezintă un punct de start pentru formarea identităţii de sine a adolescentului, în procesul lui de a deveni adult. El duce o luptă între a rămâne la stadiul de copil şi a se maturiza, devenind independent şi desprinzându-se de familie. El are nevoie de la familie să îi recunoască acest nou statut, nemafiind copil dar încă nici adult. Prin recunoaşterea familiei el reuşeşte să treacă mai uşor prin această perioadă, să se accepte pe sine aşa cum e şi să se adapteze bine la mediu. Schimbarea rolului de copil şi pretinderea unuia de adult în devenire, generează dezechilibru în interiorul familiei, ameninţând homeostazia acesteia. Drept urmare, este nevoie de o schimbare la nivel de sistem familial ceea ce presupune ca părinţi să accepte adolescentul ca adult şi să îşi restructureze gândurile, emoţiile şi aşteptările în ceea ce îl privesc.

În procesul de maturizare a adolescentului apar modificări la nivelul graniţelor interpersonale. El caută acum să-şi descopere limitele şi să-şi definească identitatea. În această perioadă el tinde să îşi delimiteze foarte bine spaţiul personal şi graniţele. El poate adopta o atitudine rebelă, rupându-se de părinţi în urma nevoii sale sporite de indenpendenţă şi autonomie. Astfel, părinţii, puşi în faţa acestor schimbări comportamentale ale lui simt că nu îşi mai recunosc copilul. Separarea de părinţi se constată de multe ori printr-o retragere şi izolare faţă de aceştia, prin lipsa interesului pentru activităţi comune care înainte îi făceau plăcere şi prin lipsa de comunicare. El nu mai vorbeşte despre ceea ce simte, ce face, îşi construieşte o lume a lui, separată de cea de acasă, la care părinţii nu mai au acces. Acest lucru îi afectează foarte mult pe părinţi, ei nu mai înţeleg ce se întâmplă, de ce copilul lor nu mai petrece timp cu ei, de ce vine târziu acasă şi îşi petrece timpul în compania unor persoane pe care, de foarte multe ori, ei nu le acceptă şi le consideră a fi o influenţă negativă. De aici apar discuţii, tensiuni şi uneori reacţii puternice între părinţi şi adolescent, ceea ce duce la suferinţă de ambele părţi.

Nevoia de independenţă a adolescentului duce de foarte multe ori la încălcarea unor reguli stabilite de către sau împreună cu părinţii. De multe ori, conflictele au la bază nevoia adolescentului de slăbire a controlului părinţilor şi încălcarea regulilor de către acesta. Pe de altă parte, această nevoie de independenţă şi de recunoaştere din partea familiei a rolului său de adult în devenire se asociază atât cu obţinerea unor noi drepturi cât şi noi responsabilităţi şi asumarea consecinţelor propriilor acţiuni şi decizii.

Climatul familial are un rol semnificativ prin modalitatea de relaţionare dintre părinţi şi copil dar şi prin tipul de relaţie dintre cei doi părinţi. O familie funcţională este bazată pe relaţii de iubire, încredere, respect şi comunicare între cei doi soţi care oferă copilului un model de relaţie sănătoasă.

Pe de altă parte, nu toţi adolescenţii sunt atât de norocoşi să aibă parte de o familie echilibrată şi funcţională. Numeroşi adolescenţi cresc în familii în care există tensiuni şi conflicte între partenerii conjugali. Aceştia au probleme de comunicare, se ceartă frecvent sau se ignoră, nu ştiu să se asculte şi nu empatizează unul cu celălalt, dau vina unul pe altul şi nu-şi asumă responsabilitatea, intrând într-un adevărat război. Această relaţie disfuncţională dintre soţi are consecinţe grave asupra adolescentului care devine victimă colaterală în acest război conjugal. El se află pus în postura de a se alia cu unul dintre părinţi în defavoarea celuilalt. Acest lucru duce la intense conflicte interioare şi sentimente de vinovăţie, responsabilizându-se pentru această problemă care nu îi aparţine dar pe care el o consideră un eşec personal. În acestă situaţie adolescentul suferă enorm atunci când este pus să aleagă un părinte sau altul şi să strice relaţia cu celălalt. El experimentează acum sentimente de neputinţă, anxietate, culpabilitate, respingere ce pot duce la apariţia a numeroase probleme ca simptom al relaţiei disfuncţionale a părinţilor.

Astfel, comportamentul celor doi părinţi constituie sursa primară de imitaţie pentru copii. De aceea, un comportament adecvat al părinţilor  care îl ghidează pe adolescent într-o direcţie optimă ajută la o bună socializare şi şanse mari de a reuşi în viaţă. În cazul unor modele deviante de comportament ale părinţilor, adolescentul se va confrunta cu dificultăţi de socializare cu repercursiuni în dezvoltarea identităţii de sine.

În concluzie, adolescenţa este un proces dificil atât pentru copilul aflat în tranziţia spre maturitate cât şi pentru cei din jurul său, în special părinţii. În această etapă este nevoie de o restructurare a dinamicii familiale pentru păstrarea echilibrului şi de găsirea de noi soluţii pentru a face faţă numeroaselor schimbări care au loc.

Bibliografie:

Adams, G.R.., Berzonsky, M.D. (coord.) (2009). Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell. Editura Polirom, Bucureşti.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

Satir, V. (2010). Arta de a făuri oameni. Psihologia familiei. Editura Trei, Bucureşti.

Şchiopu, U., Verza, E. (1995). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2014 psycreation.wordpress.com All Rights Reserved