Atașamentul adultului în relația cu propriul copil și în relația de cuplu

Cum influențează atașamentul din copilăria părintelui relația cu propriul copil?

couple-1557551

Plecând de la teoria atașamentului, unii cercetători au investigat modul în care tiparul de atașament format în copilărie influențează viața de adult. S-a observat că modelul de relație pe care copiii le-au avut cu persoanele primare de referință (de obicei părintele) are o influență puternică asupra tiparelor de relație pe care oamenii le dezvoltă în relațiile lor intime de mai târziu. Conform teoriei atașamentului, nivelul de siguranță al atașamentului pare să influențeze atât componenta afectivă și socială, cât și pe ceea cognitivă. Așadar, cu cât atașamentul copilului față de persoana de îngrijire a fost mai sigur, cu atât probabilitatea ca el să formeze relații pozitive cu alții este mai mare (vezi: Tipuri de atasament in relatia parinte-copil)

Nenumărate studii au urmărit efectele atașamentului infantil asupra personalității și a modului de a relaționa cu ceilalți la vârsta adultă. Inspirați de munca cercetătoarei Mary Ainsworth, Philip Shaver și Cindy Hazan au condus mai multe studii pentru a măsura atașamentul în relațiile romantice ale adultului și au evidențiat trei stiluri de atașament la adulți: atașamentul adult sigur, dezangajat (evitant) și anxios-ambivalent.

Mary Main (cercetătoare în domeniul atașamentului) și colegii săi credeau că unele experiențe pe care părinții le-au avut în propria copilărie sunt relevante în determinarea comportamentului acestora față de proprii copii. Main și colaboratorii ei au conceput Interviul de atașament pentru adulți (IAA), un instrument de cercetare  prin care li se cere adulților să își aducă aminte de copilărie și să își interpreteze sentimentele și experiențele legate de atașamentele lor de atunci.

În urma utilizării acestui interviu, cercetătorii au dovedit că felul în care adulții își amintesc de experiențele lor timpurii cu persoanele de îngrijire le influențează starea emoțională și modul în care reacționează față de proprii copii, fiind un factor de predicție a nivelului de siguranță a relației de atașament părinte-copil. Astfel, părintele care a avut un atașament sigur în relația cu propria mamă (persoană de îngrijire) sau care are capacitatea de a înțelege și a explica de ce a avut un atașament nesigur, va putea recunoaște în mod corect comportamentele de atașament ale propriului copil și va putea reacționa încurajator față de acesta pentru a-l ajuta să-și formeze un atașament sigur. Pe de altă parte, părintele preocupat de propriile relații de atașament din copilărie are tendința de a-și manifesta furia și de a fi intruziv în interacțiunile cu propriul copil. Părintele deprimat care respinge amintirile legate de persoanele de atașament și care, deseori, a suferit din cauza unei lipse de disponibilitate emoțională sau a respingerii, tinde să fie rece și să aibă o atitudine dezangajată, nereactivă față de propriul copil.

Felul în care adulții deveniți părinți își amintesc de experiențele lor timpurii de atașament și le povestesc, dezvăluie caracteristicile tiparului de atașament. Legăturile pozitive din copilărie servesc drept nucleu de reziliență în confruntarea cu dificultățile și suferințele. Chiar dacă nu toți adulții au avut parte de astfel de legături și au avut copilării mai dificile, acest lucru nu înseamnă că ei sunt predestinați să repete tiparele de comportament ale părinților sau îngrijitorilor primari. Ciclul unui atașament nesigur poate fi întrerupt. Prin reflectarea asupra propriei vieți și înțelegerea trecutului, adultul va da coerență vieții sale și va putea obține o siguranță matură în atașamentul lui, devenind astfel capabil să aibă un atașament sigur cu propriul copil prin creșterea sensibilității față de nevoile acestuia.

Este important de reținut că modelul de atașament al unei persoane nu poate fi încadrat rigid într-o singură categorie. Deseori, apar elemente din mai multe categorii deoarece pot avea tipare diferite față de diferiți adulți din viața lor.

Tiparele de atașament la adult

Atașamentul adult sigur (securizant) – Adulții cu atașament sigur sunt aceia care au reușit să își înțeleagă și integreze trecutul cu prezentul și viitorul anticipat. Ei povestesc într-un mod coerent despre experiențele lor chiar dacă au avut parte și de experiențe dificile. Ei integrează atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative, într-o poveste coerentă și sunt conștienți de influența acestor experiențe asupra personalității lor adulte. Deseori, acești adulți se simt confortabil să depindă de alții și alții de ei, să intre în relații apropiate cu ceilalți, să aibă încredere în oameni și să conteze pe ei. Atașamentul sigur facilitează interacțiunile cu ceilalți și ajută la dezvoltarea unor relații intime relativ stabile, fără teamă de singurătate sau de o apropiere prea mare de cineva. Adulții cu atașament sigur simt că merită dragoste și respect și se simt valoroși fără a fi preocupați excesiv de tema abandonului sau a dependenței de celălalt.

Atașamentul adult evitant (dezangajat) – Adulții care au suferit pierderi sau respingeri în copilărie, care au dus lipsă de disponibilitate emoțională din partea părinților, au o atitudine evitantă (dezangajată) față de atașament. Poveștile lor despre experiențele timpurii pot fi sărace deoarece refuză să-și amintească sau insistă că nu își pot aminti. Modul de gândire și comportamentul lor poate reflecta izolare, adaptându-se unui mediu familial steril emoțional printr-o atitudine de evitare și lipsă de angajament. Ei au tendința de a se izola, de a respinge apropierea emoțională și intimitatea, țin foarte mult la independență și li se pare dificil să aibă încredere în alții sau să depindă de ei. Acești adulți pot avea parte de mai multe separări, dar să sufere mai puțin în urma unei despărțiri.

Atașamentul adult anxios-ambivalent (angoasat) – Adulții crescuți de persoane care au dat dovadă de instabilitate în ceea ce privește sensibilitatea, disponibilitatea emoțională și atenția față de copil, prezintă stări de nesiguranță, anxietate și ambivalență. În poveștile lor despre experiențele din copilărie apar deseori probleme nerezolvate care sunt încă vii și le invadează prezentul, abătându-se de la subiect. Așadar, intruziunile problemelor rămase nerezolvate duc la o lipsă de coerență a firului narativ.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent tind să îi vadă pe ceilalți ca evitanți, să creadă că nu sunt iubiți și valorizați în mod real și că nu pot avea încredere în celălalt. Ei au o stimă scăzută, se simt nesiguri și se tem de posibilitatea de a fi abandonați.

Atașamentul adult nerezolvat 

Deseori, pierderile și traumele nerezolvate suferite de părinți sunt asociate cu cel mai puțin sigur tip de atașament al copilului – atașamentul dezorganizat. Acest tip de atașament include comportamente haotice, de distanțare și respingere când copilul se află în suferință sau reacții puternice de furie și comportamente agresive față de copil.

Problemele nerezolvate duc deseori la labilitate emoțională prin întreruperea fluxului de informații din minte și incapacitatea de control al emoțiilor și de a menține legături cu ceilalți. Astfel, dipoziția psihică poate deveni una deprimată, cu schimbări bruște de dispoziție și de atitudine.

Cum influențează atașamentul relațiile intime ale adultului?

Atașamentul influențează puternic tiparul de relaționare pe care adultul îl dezvoltă de-a lungul vieții sale, cât și modul în care abordează sexualitatea.

Adulții cu atașament securizant stabilesc ușor relații și devin apropiați emoțional, fără teama de intimitate. Deseori, aceste persoane caută să experimenteze sexualitatea în contextul unei relații stabile și găsesc plăcere în contactul fizic și sexual fără a se angaja în relații extramaritale sau în aventuri ocazionale (sex de o noapte).

Adulții cu atașament evitant se simt incomod în relații care implică apropiere și intimitate. Tind să devină nervoși când cineva devine prea apropiat de ei și să fie indifeli, preferând sexul extramarital, sexul fără implicare emoțională și aventurile de o noapte.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent se simt nesiguri în relație și au tendința de a investi foarte mult căutând un nivel de apropiere și angajament care poate fi considerat sufocant de către parteneri. Ei manifestă gelozie și au tendința de a se separa și a reveni iarăși în relație, temându-se de abandon și de lipsa dragostei reciproce. Ei pun accent pe aspectele fizice, hrănitoare ale relației, dar tind să se bucure de sex mai puțin.

Unele studii privind influența atașamentului în relația de cuplu arată că acele cupluri formate din doi parteneri cu atașament nesigur prezintă un grad mai ridicat de negativitate și conflict, tipare de comunicare mai puțin constructive și o mai mare dificultate în adaptarea afectului, având o potrivire conjugală mai redusă comparativ cu cuplurile în care cel puțin unul dintre parteneri are atașament sigur care oferă un plus de echilibru și flexibilitate relației. (Fisher, Crandall, 2001)

James Fisher și Lisa Crandall au introdus conceptul de atașament complex și susțin că în relația de cuplu fiecare partener funcționează ca o figură de atașament pentru celălalt. Într-o formă ideală, fiecare partener poate oscila între a fi dependent de celălalt (a fi în rol de copil sau bebeluș dependent emoțional), și a fi figura de atașament pentru  de celălalt – a fi dependent pentru celălalt (celălalt se află în rol/poziție de copil sau bebeluș dependent). Așadar, există două direcții în sistemul de atașament din cuplu. Cei doi autori emit ipoteza conform căreia atașamentul complex al unui cuplu este puternic influențat de tiparele de atașament reprezentative ale fiecărui partener. Ei consideră că se pot identifica următoarele modele de atașament în cuplu:

  • Atașamentul cuplului securizant (sigur). Acest tip de atașament presupune flexibilitate din partea partenerilor pentru a jongla cu cele două direcții ale sistemului de atașament din cuplu: a fi dependent de celălalt versus a depinde celălalt de el. În ambele poziții, cei doi manifestă empatie și tolerează anxietatea. Acești parteneri își exprimă în mod deschis nevoile de contact și de confort și sunt disponibili pentru a și le satisface reciproc.
  • Atașamentul cuplului insecurizant are ca trăsături definitorii lipsa flexibilității, a abilității de a schimba pozițiile (specifice atașamentului cuplului securizant) și a reciprocității. Acest tip de atașament se caracterizează prin rigiditate și asimetrie, partenerii fiind mai puțin conștienți de experiențele partenerului și de efectele acestora asupra propriei persoane sau asupra celuilalt.
  • Atașamentul cuplului retras/retras (dismissing/dismissing couple attachment). Modelul de atașament părinte-copil care a implicat respingere, comportamente de retragere/îndepărtare din partea părintelui atunci când copilul suferea și își manifesta dependența, face ca, mai târziu, copilul devenit adult să se prezinte ca fiind foarte independent și auto-suficient. De fapt, această independență este mai mult o fugă de dependență, un mecanism de apărare în fața vulnerabilității deoarece experiențele legate de nevoile și sentimentele de dependență ajung să fie percepute ca fiind amenințătoare și sunt reprimate, negate. Așadar, pentru a fugi de sentimentele de dependență, adultul ajunge să se retragă și să intre în conflict cu celălalt dacă acesta și le exprimă. În cadrul acestui cuplu, dependența este respinsă, interzisă și cei doi parteneri funcționează pe baza unui ”contract” inconștient de tipul ”Eu nu sunt dependent de tine și tu nu ești dependent de mine.” Dacă amândoi partenerii sunt capabili să se conformeze acestui ”contract”, cuplul pare să funcționeze normal și să nu existe conflicte sau acestea sunt evitate. Atâta timp cât nu intervine nimic care să afecteze termenii ”contractuali”, cuplul pare să funcționeze bine. Însă, atunci când intervine un eveniment de genul lipsei unui loc de muncă, îmbolnăvire sau nașsterea unui copil, ”contractul” cuplului este încheiat.
  • Atașamentul cuplului preocupat/preocupat (preoccupied/preoccupied couple attachment). Persoanele preocupate sunt cele care au fost implicate în relații părinte-copil în care rolurile erau inversate și/sau inconsistente. În acest fel, nevoile lor de dependență au fost satisfăcute, însă într-o manieră inversată sau lipsită de continuitate. În cazul în care rolurile sunt inversate, părintele ar putea să accepte dependența copilului deoarece el se simte neputincios și vulnerabil. Astfel, copilul devine o extensie a părintelui, dar și un obiect de alinare a propriilor suferințe. Pe de altă parte, atunci când receptivitatea părintelui este una inconsistentă, copilul experimentează stări diferite deoarece uneori nevoile sale sunt satisfăcute, iar alteori sunt ignorate sau respinse. Copilul învață să amplifice și să exagereze cererea de ajutor și poate deveni foarte vigilent în legătură cu prezența figurii de atașament și să îi simtă puternic lipsa.Acest tipar de relaționare este transferabil în cadrul relației de cuplu. Într-un astfel de cuplu, partenerii au sentimente de privare și credința că celălalt nu îi poate satisface niciodată nevoia de confort. Copilul ambivalent devenit adult va fi permanent preocupat să caute și să ceară contact emoțional în relația de cuplu. El este totodată nemulțumit și nesatisfăcut de partener și se împotrivește unei apropieri emoționale. Acest cuplu este puternic conflictual deoarece cei doi parteneri au multe neînțelegeri și sunt ambivalenți prin faptul că cer celuilalt satisfacerea nevoilor de dependență, iar pe de altă opun rezistență și resping orice răspuns de la celălalt.
  • Atașamentul cuplului retras/preocupat (dismissing/preoccupied couple attachment). Cuplul cu acest tip de atșament este unul foarte conflictual în care partenerul preocupat își exprimă, de obicei, nemulțumirea, iar cel retras consideră că singura problemă a relației este tocmai acea nemulțumirea a celuilalt. Partenerul retras combate orice exprimare a nevoilor de dependență ale partenerului preocupat și amândoi sunt de acord că primul evită să devină dependent. Așadar, conflictul acestui tip de cuplu are la bază sentimentele de abandon și respingere ale partenerului preocupat și disprețul celui retras față de nevoile de dependență. Cu cât partenerul preocupat escaladează și intensifică dorința de satisfacere a nevoilor de dependență, cu atât partenerul retras devine mai defensiv.
  • Atașamentul cuplului securizant/insecurizant (secure/insecure couple attachment). Acest tip de atașament apare în cuplurile în care o persoană cu atașament sigur (securizant) intră în relație cu un partener cu atașament nesigur (anxios) evitant sau preocupat. Într-un astfel de cuplu este posibil ca prezența partenerului cu atașament sigur, care este flexibil și capabil să își asume ambele poziții de dependență (a fi dependent de versus a se depinde de el), să îl determine pe partenerul preocupat să își asume poziția de dependență sau pe partenerul retras să nu își asume nici o poziție. Se poate ca partenerul insecurizant aflat în relație cu partenerul securizant să devină mai flexibil și echilibrat. Pe de altă parte, există și varianta în care partenerul cu atașament sigur să devină mai inflexibil și cuplul să evolueze în direcția opusă.

Chiar dacă există foarte multe cupluri cu tipare de atașament insecurizante (preocupate, retrase sau combinate), nu înseamnă că relația este predestinată eșecului și că lucrurile nu se pot schimba în bine. Nu este niciodată prea târziu pentru a reflecta asupra propriei persoane și a relațiilor cu ceilalți, a depune eforturi de a înțelege și a face schimbări în propria viață. În acest sens, multe persoane sau cupluri pot beneficia de ajutor din partea unui specialist (consilier, psihoterapeut).

Surse bibliografice:

Acriș, C., Cuplul în impas – repere teoretice și aplicative, ed. SPER, București 2013

Fisher, J., Crandall, L., Adult Attachment and Couple Psychotherapy. The ‘secure base’ in practice and research, Brunner-Routledge, 2001

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București 2010

Siegel, D. J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Tipuri de atașament în relația părinte-copil

Ce este atașamentul?

mother-and-baby-1549912

Atașamentul reprezintă legătura afectivă reciprocă și durabilă dintre un bebeluș și îngrijitorul lui (de obicei părintele). Atașamentul este temelia relației copilului cu lumea, cu mediul înconjurător. Un atașament sigur constituie o bază sigură pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Omul este, prin excelență, o ființă socială. Creierul uman este structurat pentru a fi în relații cu alții, iar dezvoltarea sa depinde de aceste interacțiuni. De aceea, atașamentul joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea creierului încă de la începutul vieții având scopul de a menține copilul în singuranță.

Cercetările în domeniul atașamentului scot în evidență importanța relației părinte-copil pentru sentimentul de securitate pentru explorarea lumii, modelarea interacțiunilor cu alți copii, toleranța la frustrare (rezistența la stres), capacitatea de control și gestionare a emoțiilor și de a crea relații semnificative în viitor. Prin atașament copilul poate să caute proximitatea părintelui, să se îndrepte către acesta în momente de suferință pentru a primi alinare și un refugiu sigur și să internalizeze relația cu părintele ca model intern al unei baze sigure.

Conform teoriei etologice, atașamentul dintre bebeluș și părinți este o predispoziție biologică care susține supraviețuirea celui mic.

Din perspectivă evoluționistă, atașamentul are o valoare adaptativă pentru copilul mic, oferind siguranța și încrederea că nevoile lui fizice și psihosociale vor fi satisfăcute.

Puiul de om este una dintre cele mai imature progenituri prin faptul că se naște cu un creier destul de slab dezvoltat comparativ cu complexitatea pe care urmează să o atingă pe măsură ce crește. Odată cu venirea sa pe lume, bebelușul este total dependent de părinții sau îngrijitorii săi primari pentru a supraviețui. Adultul care oferă îngrijire, atenție, care percepe, înțelege și răspunde la nevoile bebelușului este pentru acesta o bază de siguranță. Satisfacerea nevoilor și senzația de bunăstare ce provine din această experiență repetată de îngrijire reprezintă acea „bază sigură”, după cum a numit-o John Bowlby (pionier în studiul teoriei atașamentului), care permite bebelușului dezvoltarea optimă și explorarea lumii înconjurătoare.

În urma studiilor sale pe animale și observațiilor asupra copiilor cu tulburări, psihanalistul și psihiatrul englez  John Bowlby a căpătat convingerea deosebitei importanțe a legăturii dintre mamă și bebeluș și s-a declarat vehement împotriva despărțirii mamei de bebeluș în lipsa oferirii acestuia unei bune îngrijiri de substituție.

O fostă elevă a lui Bowlby, Mary Ainsworth, a efectuat studii asupra atașamentului bebelușilor africani din Uganda prin observația naturalistă în casele lor. Ulterior, ea a elaborat o tehnică de laborator devenită clasică, numită situația străină. Această tehnică avea ca scop evaluarea tiparelor de atașament dintre sugar și adult (de obicei, mama) și constă dintr-o serie de episoade cu durata mai mică de jumătate de oră în care mama lasă copilul de două ori într-o încăpere nouă (nefamiliară) cu o persoană străină. A doua oară mama lasă copilul singur și persoana străină se întoarce înaintea mamei. Apoi mama încurajează bebelușul să reînceapă explorarea și joaca și îl liniștește în cazul în care acesta pare să aibă nevoie. În toate aceste episoade, Ainsworth era interesată în mod deosebit de reacția copilului la fiecare revenire a mamei în cameră.

Tipuri de atașament

Prin observarea copiilor în mediul de acasă și în situația străină, Ainsworth și colegii săi au scos în evidență trei tipare principale de atașament:

  1. Atașamentul sigur – categoria cea mai obișnuită. Copiii cu atașament de acest tip plâng sau protestează când mama pleacă și sunt fericiți când ea revine. Mama este astfel o bază sigură pentru bebelușul care pleacă de lângă ea ca să exploreze și se întoarce din când în când pentru a primi asigurări din partea ei. Copiii cu atașament sigur sunt, de obicei, cooperanți și relativ lipsiți de furie. Ei au parte de experiențe repetate în care se simt înțeleși, conectați și protejați printr-o comunicare substanțială, aliniată emoțional cu părintele.
  1. Atașamentul anxios (nesigur) evitant. Copiii cu atașament evitant plâng rareori la plecarea mamei și o evită la întoarcere. Ei au tendința să fie furioși și nu se duc spre mamă când au o nevoie. Nu le place să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos.
  1. Atașamentul anxios (nesigur)-rezistent sau ambivalent. Copiii cu acest tip de atașament devin anxioși dinainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. Ei explorează foarte puțin. La revenirea mamei, ei își manifestă ambivalența prin căutarea contactului cu ea și, în același timp, prin a i se împotrivi cu lovituri cu picioarele, agitație. Acești copii sunt greu de alinat.

Atașamentele nesigure apar în urma unor episoade repetate când părintele nu este disponibil emoțional și respinge mai mult sau mai puțin conștient copilul. Deseori, părinții înșiși au crescut, la rândul lor, lipsiți de afecțiune și disponibilitate din partea propriilor părinți. Astfel, copilul care are parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură, neconjugată, dezvoltă o tendință spre anxietate și sentimente de nesiguranță deoarece nu știu dacă pot conta pe părinți, nu știu la ce se pot aștepta.

Pe lângă cele trei tipare anterioare, alți cercetători au identificat și un al patrulea  tipar de atașament.

  1. Atașamentul dezorganizat-dezorientat. Copiii cu acest tipar de atașament par a duce lipsă de o strategie organizată cu ajutorul căreia să facă față stresului situației străine, fiind temători și dezorientați. Ei prezintă diferite comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate (exemplu, caută apropierea de străin și nu de mamă). Acești copiii își pot întâmpina mama veseli, iar apoi să îi întoarcă spatele sau să se apropie fără contact vizual. Atașamentul dezorganizat-dezorientat poate fi tiparul cel mai puțin sigur de atașament și foarte probabil apare la copiii cu mamă de o sensibilitate redusă, abuzivă, intruzivă sau care a suferit o pierdere ce nu a fost rezolvată. Copiii cu astfel de atașament au parte de repetate experiențe în care părintele are un comportament haotic, înspăimântător, devenind o sursă de îngrijorare. Astfel, copiii se află într-un paradox biologic deoarece sistemul biologic de atașament are rolul de a motiva copilul să caute apropierea de părinte în momentele de suferință, iar în această situație el este nedumerit din cauza instinctului de a se întoarce tocmai către acea sursă de disconfort și chiar teroare, de care el încearcă să scape. În acest mod, copilul nu are posibilitatea de a înțelege situația și de a dezvolta o adaptare coerentă, el devenind, la rândul lui, dezorganizat și haotic. Experiențele repetate cu părinți care manifestă accese de furie față de copii, au un comportament îngrijorător sau consumă excesiv alcool sau droguri, afectează capacitatea copilului de a integra funcții mentale care permit gestionarea emoțiilor și a stresului. Studiile au demonstrat că părinții care au avut parte de astfel de comportamente în copilărie sau au pierderi sau traume nerezolvate, vor avea probabil același tip de comportament față de copiii lor.

Deși situația străină a fost folosită în multe cercetări, unii investigatori au pus la îndoială validitatea sa prin faptul că situația străină este și artificială și mamele sunt solicitate să nu inițieze interacțiunea, expunând copiii la repetate apariții și dispariții ale adulților și așteptându-se ca aceștia să le acorde atenție.

Deoarece atașamentul influențează o gamă mai largă de comportamente decât cea observată în situația străină, unii cercetători au conceput metode de a-i studia pe copii în contexte firești. Un exemplu în acest sens este Setul Q al atașamentului (AQS) elaborat de Waters și Deane (1985), prin care li se cere mamelor sau altor membri ai familiei să sorteze o serie de cuvinte și expresii descriptive în categorii de la ”cel mai caracteristic pentru copil” la ”cel mai puțin caracteristic pentru copil”. Apoi se compară aceste descrieri cu cele elaborate de experți în ceea ce privește prototipul copilului care se simte în siguranță.

Conform studiilor autorilor Fox, Kimmerly și Schafer (1991), copiii par a-și forma cam în același timp atașamentul față de ambii părinți și, în general,  securitatea atașamentului față de tată și a celui față de mamă sunt foarte asemănătoare, contrar constatărilor inițiale ale lui Mary Ainsworth.

Formarea atașamentului

Ainsworth și Bowlby au lansat ipoteza conform căreia, pe baza interacțiunilor dintre mamă (îngrijitor primar) și bebeluș, acesta din urmă își creează un ”model funcțional” cu privire la ceea ce poate aștepta din partea ei. Modelul rămâne valabil atâta timp cât comportamentul mamei rămâne același. Dacă acest comportament se schimbă, în mod consecvent, copilul își va revizui modelul și gradul de siguranță al atașamentului său se poate modifica.

Modelul funcțional de atașament al bebelușului este strâns legat de conceptul de încredere fundamentală, formulat de Erikson. (vezi Teoria dezvoltării psihosociale)

Conform teoriei dezvoltării psihosociale a lui Erikson, bebelușul de la naștere până la vârsta de aproximativ 12-18 luni se află în stadiul încredere fundamentală versus neîncredere fundamentală. În această perioadă, sugarul își dezvoltă un sentiment al măsurii în care lumea din jur este sigură sau nu și persoanele sunt sau nu demne de încredere. Rezolvarea conflictului specific acestui stadiu presupune crearea unui echilibru între încredere – prin care își poate forma relații intime – și neîncredere – prin care se poate proteja. Depășirea cu succes a crizei încredere versus neîncredere înseamnă predominarea încrederii și apariția virtuții speranței: credința că nevoile le pot fi împlinite și că pot obține ceea ce își doresc (Erikson, 1982). În cazul în care va predomina neîncrederea, copilul va vedea lumea ca nesigură, imprevizibilă și neprietenoasă și va avea dificultăți în a stabili relații.

Cu alte cuvinte, un atașament sigur reflectă încredere deoarece sugarii au învățat că se pot încrede nu doar în părinții sau îngrijitorii lor, ci și în propria capacitate de a obține ceea ce au nevoie, de a-și satisface nevoile. Părinții care reacționează cu sensibilitate, căldură, atitudine pozitivă, oferă sprijin afectiv și au o atitudine liniștitoare atunci când copilul plânge, vor pune bazele unui atașament sigur.

Deși cercetările legate de atașament arată că primii ani de viață își pun amprenta asupra viitorului, ele evidențiază totodată că relațiile cu părinții se pot schimba de-a lungul timpului și, odată cu ele, atașamentul se modifică și el. Astfel, nu este niciodată prea târziu ca un părinte să facă schimbări pozitive în viața copilului.

Pe lângă părinți, pot exista alte persoane cu care un copil să dezvolte o relație sănătoasă, care să îl facă să se simtă înțeles și să îi ofere un sentiment de siguranță, încredere și optimism. De reținut este că, deși aceste persoane (rude, educatori, profesori, consilieri, psihologi, asistenți maternali, doctori etc.) nu țin locul unui atașament sigur cu un părinte sau îngrijitor primar, ele pot fi o sursă de putere și reziliență pentru copil.

Caracteristicile atașamentului

Conform lui Bowlby, atașamentul are trei caracteristici definitorii:

  1. Menținerea proximității, a unei apropieri fizice de persoana de atașament. Această apropiere este căutată, mai ales, în momente de frică, stres, anxietate. (Proximity Maintenance)
  2. Reîntoarcerea la persoana de atașament pentru a primi consolare și a se simți în siguranță. Părintele (îngrijitorul) are rolul de a oferi confort și reasigurări copilului în momentele de nesiguranță, frică, stres. (Safe Heaven)
  3. Încurajarea explorării prin asigurarea unei surse de siguranță. Părintele sau îngrijitorul reprezintă o bază sigură de la care copilul poate iniția activități de explorare (non-atașament). (Secure Base)

Procesul formării atașamentului durează, potrivit lui Bowlby (1979), aproximativ 2-3 ani. Punctul final (endpoint) în procesul de formare al atașamentului îl reprezintă transformarea relației părinte-copil într-un parteneriat (goal-corrected partnership) prin care scopul menținerii proximității este acela de a-l ajuta pe copil să își poată amâna treptat obținerea satisfacției (gratification) și să poată internaliza modul de interacțiune cu îngrijitorul (disponibilitatea emoțională, confortul și siguranța pe care acesta i le oferă), astfel încât să poată face față singur momentelor de absență ale acestuia.

caracteristicile-atasamentului

Surse bibliografice:

Hazan, C., Shaver, Ph. R., Attachment as an Organizational Framework for Research on Close Relationships, Psychological Inquiry, 1994, Vol. 5, No. 1, 1-22

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Siegel, D.J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014.

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Jocul – cheia unei copilării fericite

beach-fun-1435941

Jocul este cel mai elevat tip de cercetare.

(Albert Einstein)

Jocul reprezintă limbajul universal al copiilor. Fiecare copil are, în mod natural, capacitatea de a se juca și de a fi creativ.  Încă de la cele mai mici vârste, jocul este esențial pentru fiecare aspect al dezvoltării și el ar trebui să fie activitatea predominantă a copilului (chiar și în perioada școlarității). Învățarea prin joc, comparativ cu metoda clasică de învățare, este una practică, antrenantă și eficientă.

În spațiul ”magic” al jocului, între realitate și fantezie, copilul poate fi ce vrea el, cum vrea el, poate fi om mare, copil mai mic, educator, doctor, pompier, părinte, animal, vrăjitoare, luptător, dragon, unicorn, agresor, victimă, creator, atotputernic, distrugător și stăpân al propriei lumi interioare pe care acum, prin joc, o poate cunoaște mai bine, explora, poate experimenta diferite părți ale sale și o poate controla. În acest spațiu intermediar dintre realitate și imaginație, spațiul jocului, au loc experiențe foarte importante pentru dezvoltarea cognitivă și socio-emoțională a copilului. În lumea jocului, obiectele, jucăriile și persoanele se pot transforma și deveni orice. O păpușă, o mașinuță, un animal de pluș, o lopățică sau un simplu băț, poate deveni chiar o ființă sau un obiect prin care copilul își satisface anumite nevoi emoționale. Cu ajutorul fanteziei, copiii pot transforma realitatea obiectivă, facilitând învățarea și adaptarea la mediu.

Copilul are nevoie de timp și spațiu adecvat (în interior sau afară) pentru jocuri exploratorii libere. Deseori adultul nu înțelege și simte nevoia de a interveni în scop corectiv, educativ în jocul copilului deoarece pare că acesta nu aduce vreun beneficiu, nu servește unui scop vizibil și nu îl pregătește pentru a deveni adult. În ciuda acestei aparențe, jocul are un rol însemnat atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. El este esențial pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului și permite copilului să își folosească imaginația, să găsească modalități noi de a folosi diverse obiecte și să rezolve probleme cu care se confruntă.

Este foarte important să oferim un mediu sigur și protejat, în care copilul să se poată juca și explora liber. Pe lângă activitățile coordonate și organizate (activități educative, jocuri, povești etc.) de părinte sau pedagog – acasă, la grădiniță, școală sau în alte locuri – copilul are nevoie de un timp de joacă liberă, supravegheat de la distanță, fără coordonare și cu intervenție minimă din partea adultului.

Unii cercetători au clasificat jocul în funcție de complexitatea sa cognitivă, ca fiind:

– joc funcțional (locomotor) – care apare încă din perioada de sugar și constă în exersarea unor mișcări musculare ample, în mod repetitiv (exemplu, rostogolirea unei mingi);

– joc de construcție (cu obiecte) – care implică folosirea obiectelor sau a materialelor pentru a construi (elabora) ceva (exemplu, joc cu cuburi, desenat);

– joc de rol (joc imaginativ) – implică obiecte, oameni, acțiuni sau situații imaginare și se bazează pe funcția simbolică (capacitatea de a folosi simboluri care să reprezinte oameni, lucruri etc.). Jocul de rol atinge apogeul la vârsta preșcolarității, crescând ca frecvență și complexitate și intră în declin odată cu anii școlari în care sunt tot mai frecvente jocurile organizate, formale, cu reguli. Jocul de rol stimulează dezvoltarea creierului (conexiuni dense la nivelul creierului) și capacitatea de gândire abstractă. Studiile arată o corelație între calitatea jocului de rol și compentențele sociale și lingvistice ale copilului. Jocul de rol poate fi solitar sau împreună cu cineva. În general, copiii se implică mai mult în jocul de rol atunci când îl practică împreună cu altcineva decât singuri. Jocul de rol oferă oportunitatea de a exersa abilitățile sociale, interpersonale și lingvistice, copilul având posibilitatea de a experimenta roluri diverse, de a învăța despre lume și despre sine. Joaca liberă, imaginativă, dezvoltă abilitățile de rezvoltare de probleme, de negociere, de urmarirea a scopurilor, planificare și organizare. Totodată, prin joc de rol copilul are posibilitatea de a se pune în locul altcuiva, de a fi altcineva, de a înțelege perspectiva altuia și a deveni mai empatic.

Beneficiile jocului

Jocul are beneficii în toate aspectele dezvoltării – fizic, cognitiv, social și emoțional:

– stimulează dezvoltarea motorie (antrenarea musculaturii, coordonarea oculo-motorie, dezvoltarea echilibrului etc.);

– dezvoltă simțurile;

– stimulează dezvoltarea creierului;

– stimulează procesele psihice și abilitățile cognitive (atenție, memorie, gândire);

– dezvoltă vocabularul, limbajul și abilitățile de comunicare;

– stimulează creativitatea și imaginația;

– dezvoltă abilitățile de rezolvare de probleme;

– reduce tensiunile, nivelul de anxietate, îmbunătățește starea emoțională;

– dezvotă abilitățile socio-emoționale (identificarea și exprimarea emoțiilor, reglarea emoțională, autocontrolul, empatia, cooperarea, gestionarea conflictelor, negocierea, asertivitatea);

– ajută copilul să descopere lumea înconjurătoare și modul în care aceasta funcționează, obiectele și proprietățile acestora;

– ajută copilul să își testeze limitele, să învețe despre sine și cei din jur.

Deseori, adulții consideră că, pentru a se putea juca, copilul are nevoie de multe jucării și investesc  mulți bani în a cumpăra tot felul de jocuri și jucării pentru a-l ”ține ocupat”. În schimb, copilul este, de cele mai multe ori, atras de cu totul altceva, dorind să exploreze și să descopere lucruri aparent banale, dar deosebit de importante pentru a cunoaște și înțelege lumea din jur: joaca cu apa de la robinet, cu spuma săpunului sau șamponului,  cu mâncarea, desfacerea și dezmembrarea unor obiecte pentru a le studia părțile componente și modul de a funcționa etc. Toate aceste curiozități și jocuri sunt normale și esențiale în dezvoltarea copilului.

Recomandări pentru părinți și cadre didactice

Acordați timp de joacă liberă copilului și asigurați mediul, astfel încât copilul să fie în siguranță fără ca adultul să stea în permanență cu grijă că se va lovi, se va accidenta , se va murdări! Frica, grija excesivă și comentariile constante (”Ai grijă!”, ”Nu acolo!”, ”Nu te murdări!”, ”Nu sări sau alerga ca o să te lovești!”, ”O sa cazi!” etc.) îl pot anxieta pe copil și îi inhibă dorința naturală de a explora, de a experimenta și învăța singur, îl frustrează, îi scad încrederea în propria persoană și independența.

Folosiți jocul pentru a-l învăța pe copil noi comportamente, reguli și bune maniere (joc de rol, joc cu păpuși/marionete, inventarea de povești)! Învățarea prin joc, prin a ”se preface că”, este mult mai eficientă decât cea în care adultul îi spune/predă (în mod repetitiv) copilului cum să se comporte, cum să rezolve probleme, cum să gestioneze conflicte, cum să își facă și să mențină prietenii etc.

Bucurați-vă de natură! Jocul în natură, în aer liber este renumit pentru beneficiile sale asupra dezvoltării copilului. Alocați timp zilnic sau cât mai des posibil pentru joacă în aer liber, chiar dacă e soare, înnorat, plouă sau ninge! De asemenea, natura ne pune la dispoziție o mulțime de materiale care pot fi folosite pentru joc, activități artistice și educative: apă, pietriș (de diferite texturi și dimensiuni), pământ, argilă, nisip, lemn (scoarță, rumeguș, crenguțe), noroi, flori, frunze, semințe etc. Joaca cu diferite materiale naturale stimulează dezvoltarea senzorială, creativitatea, imaginația și îl ajută pe copil să învețe despre diferite stări de agregare și proprietăți ale obiectelor, ajută la detensionare, relaxare, având efecte terapeutice.

Încurajați copilul să se joace singur și alocați timp și pentru joaca împreună!

Evitați să oferiți instrucțiuni excesiv și încurajați copilul să facă singur, să se joace în maniera lui proprie!

Supravegheați copilul și interveniți doar dacă e chiar necesar (copilul este în pericol, este agresat sau are un comportament agresiv)!

Jucați-vă, jucați-vă, jucați-vă! Chiar dacă viața de adult impune multă seriozitate, dați-vă voie să vă jucați, să vă strâmbați și să redescoperiți lucrurile aparent mărunte care aduc bucurie copilului ascuns sub veștimentele de ”om mare”!

Referințe și recomandări

Palmer, Sue, Copilărie curată. Un ghid pentru părinți responsabili: cum să crești copii inteligenți și echilibrați, ed. Elena Francisc, București, 2007

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

http://www.pentagonplay.co.uk/news-and-info/the-benefits-of-sand-and-water-play

http://pediatrics.aappublications.org/content/119/1/182

sursa foto: http://www.freeimages.com

 

Autor: ADELINA ROTARU – Psihoterapeut, Consilier psihologic

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

 

Inteligența emoțională în educația copiilor

Despre inteligenţa emoţională şi inteligenţa socială am scris pe larg în articolul Inteligența socială și emoțională. În acest articol, mi-am propus să scot în evidenţă rolul şi importanţa inteligenţei emoţionale în educaţia copiilor.

S-a constat că, de foarte multe ori, un IQ ridicat nu garantează succesul în viață. Elevii care au obținut rezultate foarte bune la examenele școlare  nu sunt întotdeauna cei care au cele mai de succes cariere. Pe de altă parte, elevi cu un IQ ridicat sau chiar peste medie, obțin rezultate slabe din cauza unui slab control al impulsurilor, comportamente agresive, slabă gestionare a emoțiilor ș.a.m.d. Tocmai de aceea, se pune din ce în ce mai mare accent pe importanța dezvoltării emoționale și sociale încă din copilărie, numeroase studii și cercetări aducând dovezi în acest sens.

Inteligența emoțională și  cea socială sunt legate de succesul copiilor în relații. Încă din primii ani de viață, este important ca un copil să învețe să trimită și să primească mesaje emoționale, folosind cunoștințe despre emoțiile și abilitățile lor de a regla emoțiile, astfel încât să poată negocia cu succes schimburi interpersonale, să stabilească și să mențină relații satisfăcătoare cu cei din jur.

Totodată, inteligența emoțională este corelată cu succesul școlar. Emoțiile sunt omniprezente în școli și grădinițe iar pentru ca un elev să colaboreze cu pedagogii și cu colegii și să faciliteze procesul de învățare, este nevoie ca el să înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile,  să-și dezvolte autocontrolul, să-i înțeleagă pe ceilalți și să-și sporească empatia, să rezolve conflicte și să-și dezvolte asertivitatea.

În ultimul deceniu un număr foarte mare de instituții de învățământ din întreaga lume au dezvoltat și implementat programe de educație socială și emoțională. În multe țări (S.U.A., Singapore, Malaezia, Japonia, Corea, Noua zeelandă, Marea Britanie etc.) educația socială și emoțională se referă la o serie de programe de educare a caracterului, prevenirea violenței, a consumului de droguri, disciplina școlară și au obiective precum: reducerea sau eliminarea anumitor probleme de comportament ale elevilor, sporirea performanțelor academice ale acestora, îmbunătățirea relațiilor, rezolvarea conflictelor, gestionarea emoțiilor, prevenirea sau reducerea anumitor probleme de sănătate, de relaționare și îmbunătățirea climatul școlar.

În România curriculum sistemului de învățământ se axează aproape integral pe dezvoltarea intelectuală a copiilor, punându-se prea puțin accent sau chiar deloc pe dezvoltarea emoțională și socială. Totuși, în ultima perioadă, tot mai multe instituții private și câteva din cele publice oferă copiilor programe de dezvoltare personală sau dezvoltare emoțională și socială, de cele mai multe ori sub forma unui curs opțional.

hand-in-hand-13069371

Încurajez pe această cale, părinții, cadrele didactice și pe toți cei care lucrează cu copiii să acorde o mai mare atenție şi dezvoltării emoționale și sociale ale copiilor.

Iată câteva recomandări pentru a contribui la dezvoltarea emoțională și socială a copilului:

  • stabilirea unei relații de încredere reciprocă prin evitarea criticii, pedepsirii copilului și deschidere către comunicare și rezolvare împreună a conflictelor sau situațiilor dificile;
  • identificarea, numirea și exprimarea emoțiilor ori de câte ori este posibil astfel încât copilul să deprindă un vocabular al emoțiilor (fericire, furie, tristețe, frică etc.), ajutându-l să-și identifice propriile sentimente și pe cele ale celorlalți;
  • înțelegerea și acceptarea emoțiilor copiilor, diferențiind între emoții și comportament (exemplu – acceptarea sentimentului de furie fără a încuraja sau aproba un comportament agresiv);
  • conversații cu copilul despre emoțiile fiecăruia, încurajarea copilului să-și exprime sentimentele fără a se răni pe sine sau pe alții;
  • abordarea emoțiilor prin joc, povești, desen și alte activități plăcute copilului;
  • învățarea unor modalități de relaxare/liniștire/detensionare (precum exerciții de respirat, tehnici de relaxare, colorat etc.);
  • învățarea copilului modalități de a pune limite și a se proteja în fața unor potențiali agresori (copii sau adulți), dezvoltarea asertivităţii;
  • punerea în scenă sau în joc a situațiilor conflictuale/dificile pentru copil, ajutându-l într-o manieră ludică de a găsi soluții, rezolvări;
  • încurajarea copilului să interacționeze și să stabilească relații cu alți copii.

După cum scria Daniel Goleman (2008, p.13), ”inteligența emoțională trece înaintea IQ-ului în special în acele domenii ”umane”, in care intelectul este relativ mai puțin relevant pentru obținerea succesului – de exemplu, în acelea în care empatia și autocontrolul ar putea reprezenta abilități mai remarcabile decât cele pur cognitive. […] Cei care reușesc să-și administreze viața emoțională cu mai mult calm și conștiință de sine par să aibă un avantaj clar și cuantificabil în ce privește menținerea sănătății după cum confirmă acum numeroase studii”.

Recomandare vizionare: Linda Lantieri ‘Culitivating emotional intelligence in children’ at Happiness & Its Causes 2013

Referințe bibliografice:

Denham SA, McKinley M, Couchoud EA, Holt R. Emotional and behavioral predictors of preschool peer ratings. Child Development. 1990;61(4):1145-1152.

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Inteligența socială și emoțională

emotional-memory

Repere istorice

Încă din cele mai vechi timpuri, a apărut un interes legat de emoții și influența acestora asupra gândurilor, acțiunilor și relațiilor oamenilor. De-a lungul timpului, găsim referiri la emoții  în operele lui Platon, Aristotel, Kant, Darwin și mulți alții.

În lucrarea lui Charles Darwin ”The Expression of Emotions in Man and Animals”, publicată în 1872, autorul a ridicat problema studiului emoțiilor considerate esențiale pentru adaptarea și supraviețuirea speciei, în contradicție cu perspectiva conform căreia acestea erau ceva ce trebuia stăpânit, ținut sub control și care întunecă gândirea.

Ulterior, în 1920, Edward Thorndike, psiholog american, folosește termenul de inteligență socială ca fiind abilitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interumane.

În 1940, David Wechsler, psiholog american născut în România și cel care a elaborat setul de teste standardizate pentru inteligență Scalele de Inteligență Wechsler, afirma că modelul de inteligență dezvoltat la acea vreme era incomplet deoarece nu includea ”aspectele non-intelectuale ale inteligenței generale”. Acesta a constatat că ”adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează atât prin elemente cognitive cât și prin cele non-cognitive” (Fodor, 2009, p.61)

În 1983, Howard Gardner, folosește conceptul de ”Inteligențe Multiple” susținând că nu există un singur tip de inteligență, ci mai multe. Studiind modul în care învață adulții și copiii, el ”și-a dat seama că ei păreau să învețe și să își demonstreze inteligența într-o mulțime de moduri” (Armstrong, 2012, p.8). Pornind de la aceste observații, Gardner a identificat 7 tipuri de inteligență printre care inteligența interpersonală cu referire la abilitățile de a evalua stările celorlalți, de a-i înțelege, de a cunoaște ceea ce îi motivează pe oameni și îi face să coopereze și inteligența intrapersonală, constând în capacitatea de a avea o reprezentare corectă despre propria persoană, o bună autoevaluare, autocunoaștere și reglare emoțională.

Termenul de inteligență emoțională a fost folosit prima dată în 1985 de către Wayne Leon Payne în lucrarea sa ”A Study of Emotion: Developing Emotional Intelligence; Self-Integration; Relating to Fear, Pain and Desire”, care afirma că inteligența emoțională reprezintă o abilitate care presupune o ”relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință”.

Definiţii

În anii ’90, s-au conturat 3 mari direcții în definirea inteligenței emoționale. Una dintre acestea este cea a psihologilor J. Mayer și P. Salovey care defineau inteligența emoțională ca fiind capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile, a le exprima, cunoaște, înțelege și regulariza cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale.

Cea de-a doua direcție de definire a inteligenței emoționale este dată de psihologul israelian Reuven Bar-On care, în urma a 25 de ani de studii, a definit conceptul printr-un set de aptitudini personale, emoționale și sociale care influențează capacitatea individului de a face față dificultăților și solicitărilor cotidiene. Autorul a evidențiat o serie de componente ale inteligenței emoționale grupate în: aspectul intrapersonal (conștientizarea propriilor emoții, optimism, asertivitate, autorealizare, independență), aspectul interpersonal (empatie, relații interpersonale, responsabilitate socială), adaptabilitate (rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate), controlul stresului (toleranța la stres, controlul impulsurilor), dispoziția generală (fericire, optimism).

O vizibilă diferențiere între cele două concepte, apare la H. Gardner și la Reuven Bar-on care au făcut distincția între inteligența interpersonală (relațiile cu ceilalți) și cea intrapersonală (corelată cu inteligența emoțională).

Cea de-a treia direcție de definire a inteligenței emoționale este cea a lui Daniel Goleman în cartea sa Inteligența Emoțională, publicată pentru prima dată în 1995. Plecând de la teoria lui Mayer și Salovey, Goleman a folosit termenul de inteligență emoțională pentru a ”sintetiza o gamă largă de descoperiri științifice, reunind direcții de cercetare care până atunci fuseseră separate” și ”o largă varietate de inovații științifice interesante, cum ar fi primele roade ale domeniului, pe atunci în fază incipientă, al neurologiei afectelor, care explorează felul în care creierul controlează emoțiile.” (Goleman, 2008, p.7).

Modelul lui Goleman scoate în evidență o serie de trăsături personale și sociale:

  • componentele personale: conștiința de sine (autocunoașterea emoțională, autocunoașterea realistă și corectă, încrederea în sine), autocontrolul (autocontrolul emoțional, transparența și menținerea integrității, adaptabilitatea la schimbare, orientarea spre rezultate, inițiativa, optimismul și perseverența);
  • componentele sociale: conștiința socială (conștiința de grup, empatia, orientarea spre sarcină) și capacitatea de administrare a relațiilor (managementul relațiilor interpersonale, leadership inspirațional, inițierea și managementul schimbării, influența, managementul conflictelor, lucrul în echipă și colaborarea).

Cartea lui Goleman a fost bestseller internațional și a făcut cunoscut conceptul de Inteligență Emoțională (IE) în toată lumea. Ulterior, ca o continuare a acestei cărți, autorul a publicat Inteligența socială în care pune accentul pe analizarea individului ca entitate individuală până la relațiile lui cu cei din jur. În această lucrare, el trece în revistă descoperiri recente care arată că însăși structura creierului îl face sociabil iar noi toți suntem interconectați, accentul punându-se pe ”acele clipe efemere care prin viață atunci când interacționăm. Acestea capătă consecințe profunde pe măsură ce ne dăm seama cum, toate la un loc, ne ajută să ne modelăm unii pe alții”. (Goleman, 2007, p.12)

Conform lui Goleman, inteligența socială reprezintă atât capacitatea noastră de a-i percepe pe cei din jur într-un anumit fel, cât și acțiunile voite pe care le facem ulterior pentru a-i influența pe ceilalți într-un sens dorit de noi. Astfel, el diferențiază două elemente constitutive ale inteligenței sociale: conștiința socială – ceea ce sesizăm despre ceilalți (emoții, gânduri etc.) și dezinvoltura socială – modul în care acționăm și reacționăm atunci când am pus un anumit diagnostic celui din fața noastră.

În Inteligența socială. Noua știință a succesului, Karl Albrecht a făcut o diferențiere clară între inteligența emoțională și cea socială, elaborând un model pentru descrierea, evaluarea și definirea inteligenței sociale prin cinci dimensiuni:

  1. Conștiința situațională sau simțul situației – abilitatea de a studia situațiile și de a interpreta comportamentul oamenilor;
  2. Prezența – o serie întreagă de semnale pe care ceilalti le procesează într-o impresie evaluatoare a unei persoane);
  3. Autenticitatea – radarele sociale ale altora asupra comportamentului nostru;
  4. Claritatea – capacitatea noastră de a-i determina pe ceilalți să coopereze cu noi;
  5. Empatia – ca legătură dintre două persoane care sa creeze bazele pentru o interacțiune pozitivă și cooperare.

De-a lungul timpului, conceptele de inteligență emoțională și inteligență socială au fost definite în diferite moduri, diferențele dintre ele fiind evidențiate mai mult sau mai puțin de diverși autori. În ultimii ani, cei doi termeni s-au răspândit la nivel mondial, fiind adoptați în numeroase domenii, precum educație, afaceri  și nu numai.

Mai multe despre inteligenţa emoţională în educaţie în articolul Inteligența emoțională în educația copiilor

Referințe bibliografice:

Albrecht, K., Inteligența socială. Noua știință a succesului, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Armstrong, Th., Esti mai inteligent decât crezi. Un ghid al inteligentelor multiple, pentru copii, Ed. Curtea Veche, București, 2012;

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Goleman, D., Inteligența socială, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.shutterstock.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Ateliere pentru părinți și copii

logo 1 art & play parenting f1

ATELIERE PĂRINTE-COPIL

Art & Play Parenting este un program de ateliere, destinat părinților și copiilor. Programul este conceput astfel încât să îmbine teoria cu practica, adaptându-se nevoilor participanților și nivelului de dezvoltare al copiilor, vârsta minimă pentru participare fiind de 3 ani. Participarea la ateliere se face în diadă (un singur părinte cu un singur copil). Prin intermediul jocului creativ, activităților artistico-plastice (desen, pictură, modelaj ș.a.m.d.),  jocuri de mișcare și de dans, poveștilor și jocurilor de rol, aceste ateliere au ca scopuri:

  • optimizarea și consolidarea relației părinte-copil;
  • antrenarea și stimularea creativității și spiritului ludic la copii și părinți;
  • identificarea, exprimarea  și  înțelegerea nevoilor, sentimentelor copilului și părintelui;
  • dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului și părintelui;
  • dezvoltarea abilităților de comunicare;
  • dezvoltarea capacităților de empatie, înțelegere, acceptare și respect pentru sentimentele celorlalți;
  • antrenarea asertivității;
  • rezolvarea unor probleme, dificultăți și gestionarea conflictelor dintre părinți și copii;
  • prevenirea apariției unor probleme emoționale și de comportament și reducerea comportamentelor dificile ale copiilor.

Structura programului:

1. Adulți în lumea copiilor – (re)conectarea autentică părinte-copil, libertatea de exprimare prin joc și artă

A fi conectat cu copilul înseamnă mai mult decât a fi în preajma copilului, de a petrece timp cu el. O conectare autentică părinte-copil presupune o prezență conștientă, atât fizică, cât și mentală și o disponibilitate emoțională din partea părintelui.

În cadrul acestui atelier, vom explora și antrena împreună, în diada părinte-copil, abilitatea de a fi conștient de sine și prezent în relația cu copilul și  modalități de a îmbunătăți această relație. Sunteți invitați, cu mic, cu mare, la a dedica două ore relației părinte-copil prin intermediul jocurilor și a tehnicilor creative (desen, modelaj, pictură și nu numai).

2. A fost odată ca niciodată… – autocunoaștere, intercunoaștere și vindecare prin intermediul poveștilor și a jocului

Jocurile și poveștile reprezintă căi esențiale de acces în universul interior al copilului. Uneori, părinții se confruntă cu dificultăți în a aborda, a înțelege și a comunica cu copilul, așteptându-se ca acesta să îi răspundă direct și concret la diferite întrebări, curiozități, solicitări și rugăminți.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi împreună cu copilul un altfel de limbaj, un alt mod de a comunica și de a rezolva conflictele, acela al jocului și al poveștii.

3. Curcubeul interior – exprimarea, înțelegerea și acceptarea sentimentelor,  alfabetizarea emoțională

Emoțiile joacă un rol central în relația dintre părinte și copil, iar conștientizarea, înțelegerea emoțiilor și abilitatea de a comunica despre ceea ce simțim ajută la dezvoltarea empatiei și la cultivarea unor relații profunde și sănătoase.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi, înțelege și contura repertoriul emoțiilor sub forma unui curcubeu interior, prin intermediul jocului și creativității.

4. Părinți și copii inteligenți emoțional – rolul și aplicabilitatea inteligenței emoționale în relația părinte-copil

Ce înseamnă și cum ajungem să fim inteligenți emoțional? De ce anume avem nevoie și ce presupune? La ce ne folosește? De ce e importantă dezvoltarea inteligenței emoționale la copil?

Vă invit la acest atelier în care vom găsi răspunsuri la toate aceste întrebări și la multe altele și vom învăța metode practice de a comunica emoțional, empatic în relația cu copilul, prin intermediul jocului de rol, al improvizației și punerii în scenă.

5. Monstrulețul prietenos – identificarea, înțelegerea și gestionarea fricilor, îngrijorării și anxietății părinților și copiilor

Frica și îngrijorările fac parte din viața celor mai mulți părinți și copii. Deși utile, acestea pot ajunge să afecteze persoana, să pună piedici în dezvoltarea sa și să dăuneze relației părinte-copil și nu numai.

În cadrul acestui atelier, vom explora prin intermediul tehnicilor creative și a jocului fricile cu care ne confrutăm, la ce ne folosesc, cum ne afectează și cum le putem face față într-un mod sănătos.

Vă invit, cu mic și mare, să facem cunoștință și să ne împrietenim cu ”monstruleții” din viețile noastre.

6. Vulcanul interior – înțelegerea sentimentelor de furie și gestionarea comportamentelor agresive ale copiilor

De foarte multe ori, părinții supuși unui stres continuu, aflați în criză de timp, epuizați fizic și la limita răbdării, întâmpină dificultăți în a-și exprima și controla furia în relație cu copilul. Pe de altă parte, mulți părinți se confruntă cu dificultăți în a înțelege comportamentele agresive ale copilului și nu știu cum îl pot ajuta pe acesta în momentele în care se simte furios.

În cadrul acestui atelier, folosindu-ne de tehnici creative și de joc, vom porni împreună în explorarea ”vulcanului interior”, prin a recunoaște și înțelege sentimentele de furie proprii și ale celuilalt, de a descoperi noi moduri de exprimare și gestionare a acestora, îmbunătățind relația părinte-copil.

7. (Dez)Echilibru – decoperirea unor modalități optime de comunicare între părinți și copii, comunicarea asertivă

În relația cu copilul, părintele are rolul de a satisface nevoile acestuia și de a veni în întâmpinarea lor. De multe ori, adultul renunță la propriile nevoi pentru a-l mulțumi pe copil sau, la polul opus, ignoră nevoile copilului, axându-se pe cele proprii. În astfel de cazuri se creează un dezechilibru în relația părinte-copil, ajungându-se deseori la conflicte.

Vă invit la acest atelier pentru a intra în contact și a înțelege nevoile proprii și pe ale celuilalt, a descoperi și experimenta modalități de a păstra relația în echilibru, ținând cont de nevoile fiecăruia. Astfel, prin intermediul jocului, a improvizației și a tehnicilor creative, vom învăța, cu mic și mare, să ne exprimăm nevoile și să comunicăm asertiv.

8. Cursa cu obstacole – comunicarea asertivă și rezolvarea conflictelor dintre părinți și copii

Deseori, părinții, dar și copiii, privesc relația dintre ei ca o luptă pentru putere și control, prin care, fiecare caută și apelează la diverse strategii pentru a ”câștiga” această luptă care duce la epuizare, disconfort, conflicte și vătămarea relației părinte-copil.

Vă invit să abordăm împreună aceste situații, prin joc de rol, improvizație și punere în scenă și să învățăm noi moduri de a rezolva conflictele, comunicând asertiv.

 

Art & Play 3

Facilitator: Psiholog, Consilier Psihologic, Psihoterapeut Adelina Rotaru

Data și durata: Atelierele se organizează periodic, data fiind comunicată ulterior, în funcție de numărul de solicitări de participare. Durata unui atelier este de 1h 30.

Loc: Gradinite și școli din București sau Ploiești sau cabinet privat (detalii vor fi comunicate telefonic sau prin e-mail).

Cost: Costul diferă în funcție de locul desfășurării atelierelor (grădinițe, școli sau cabinet privat) şi  se va comunica telefonic sau prin e-mail.

Detalii și înscrieri: 0735012606 sau adelinarotaru@gmail.com

 

 

Curs de dezvoltare personală pentru copii

COPII ÎNȚELEPȚI

Curs de dezvoltare personală pentru copii școlari și preșcolari

Copii intelepti 1

Copii înțelepți este un program opţional de educaţie complementară, axat pe dezvoltarea socio-emoțională şi optimizarea comportamentului copiilor cu vârsta între 3 și 9 ani.

Obiectivele acestui program sunt:

  • stimularea creativității;
  • stimularea autocunoașterii, cunoașterii celorlalți și a mediului înconjurător;
  • dezvoltarea inteligenței emoționale (exprimarea, identificarea, înţelegerea și gestionarea emoţiilor, dezvoltarea capacităților de empatie, înțelegere și respect, sporirea autocontrolului emoțional);
  • sporirea încrederii în propria persoană și a stimei de sine;
  • dezvoltarea abilităților sociale;
  • stimularea cooperării și a spiritului de echipă;
  • dezvoltarea abilităților de comunicare, antrenarea asertivităţii;
  • prevenirea apariției unor probleme emoționale și de comportament;
  • reducerea sau eliminarea comportamentelor dificile ale copiilor;
  • antrenarea comportamentelor prosociale.

Structura programului:

Modulul I – Simt, exprim, creez – Arta de a fi eu însumi

În cadrul sesiunilor din acest modul, copilul este încurajat să experimenteze diferite părţi ale sale, să înveţe despre propria persoană şi să devină mai încrezător în sine. Prin intermediul tehnicilor specifice (art-terapie, terapie prin joc, dans, mişcare, muzică, dramaterapie) se urmăreşte dezvoltarea competenţelor emoţionale ale copilului (exprimarea, identificarea, recunoaşterea şi înţelegerea emoţiilor, descoperirea unor strategii de a face faţă dificultăţilor şi reglarea emoţională).

Modulul II – Comunic asertiv şi întreţin relaţii sănătoase

În acest modul sesiunile au ca scop principal dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionale ale copilului. În cadrul grupului, fiecare copil are ocazia de a explora diferite moduri de interacţiune cu ceilalţi, de a învăţa să iniţieze şi să menţină o relaţie, să coopereze, să negocieze, să pună şi să respecte limite, să rezolve conflicte comunicând asertiv. Cu ajutorul tehnicilor specifice (joc de rol, art-terapie, terapie prin joc, dans, mişcare, muzică, dramaterapie), coordonatorul asigură un mediu securizant, de încredere, încurajând comunicarea, coeziunea grupului şi descoperirea de noi comportamente şi soluţii adaptative.

Condiții de participare:
Participarea la acest program se face exclusiv în urma unei ședințe cu părinții și cu copilul. Această ședință are ca scop o cunoaşterea copilului şi a comportamentului lui, fiind esenţială pentru realizarea planului de lucru în cadrul şedinţelor de grup.La sfârșitul modulului/programului se programează o ședință cu părinții pentru surprinderea efectelor pozitive apărute în dezvoltarea copilului pe parcursul sesiunilor de grup, cât şi a eventualelor aspecte ce ar mai trebui abordate în continuare, în intervenţia individuală sau de grup sau acasă, în familie.

Programul este destinat copiilor cu vârste între 3 și 9 ani, grupele fiind constituite diferențiat pe categorii de vârstă. Activitățile sunt organizate și adaptate la vârsta și caracteristicile psiho-comportamentale ale copiilor.

Desfășurare, durată și frecvență:
Copii înțelepți se desfăşoară săptămânal, pe parcursul anului şcolar, în incinta grădiniţelor și a școlilor. Durata unei sesiuni de grup diferă în funcție de vârsta participanților, între 40 și 60 de minute.

În cadrul cabinetului privat cursul se desfășoară periodic, în funcție de numărul de solicitări și înscrieri.

Metode și tehnici:
Prin intermediul tehnicilor de art-terapie (desen, pictură, modelaj, colaj), improvizaţiei, punerii în scenă, exercițiilor de mişcare şi de dans, jocului de rol, tehnicilor de relaxare, tehnicilor de terapie prin râs, muzicii, poveștilor, experimentelor, jocului cu marionete (teatru de păpuși) și jocului tematic, copilului i se va oferi un mediu cald, de încredere, în care este încurajat  să îşi exprime și să învețe despre propriile sentimente și să îşi dezvolte inteligența emoțională.

Feedback:
Newsletter (raport) lunar cu temele abordate, obiective, tehnici folosite și fotografii din timpul ședințelor de grup.

Costuri: Costurile diferă în funcție de locul desfășurării (cabinet privat, grădiniță sau școală) și se vor comunica telefonic.

Coordonator:
Adelina-Gabriela Rotaru – Consilier Psihologic, Psihoterapeut copil-adult-cuplu-familie
Telefon: 0735 012606 – Adelina Rotaru
E-mail: adelinarotaru@gmail.com

Copii intelepti 2

Rolul părinților în dezvoltarea adolescentului

Structura şi funcţiile familiei s-au modificat enorm în societatea actuală, în urma revoluţiei industriale, a urbanizării, a emancipării femeii şi a „revoluţiei sexuale” (Mitrofan şi Ciupercă, 2009). Totuşi, familia rămâne matricea primordială a definirii individului. Ea constituie cadrul în care copilul învaţă despre reguli, despre cum să se comporte, cum să rezolve problemele şi să căpete competenţele sociale de bază. Acestea îi vor facilita adaptarea la rolurile familiale, sociale şi profesionale aşteptate de la el şi a modelelor de socializare, fiind un factor determinant în procesul de dezvoltare a identităţii.

Părinţii joacă un rol foarte însemnat în dezvoltarea identităţii de sine a adolescentului. Ei îl influenţează începând cu alegerea rolului sexual, orientarea profesională şi până la îmbrăţişarea unei anumite ideologii politice sau religioase. De asemenea, influenţa lor  se exercită şi pe planul educaţiei, a oferiri unor modele de comportament şi a unor valori. Un model pozitiv de conduită a părinţilor creşte şansele copilului de reuşită în viaţă iar în absenţa unui astfel de model acesta va avea dificultăţi în procesul de dezvoltare psihosocială.

Perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru adolescentul supus multitudinii de schimbări, cât şi pentru parinţii săi. Aceştia pot experimenta stări diferite de bucurie, satisfacţie şi mândrie sau pot experimenta sentimente de tristeţe, teamă, pierdere sau chiar abandon asistând la maturizarea intensă şi în ritm alert a tânărului. De foarte multe ori, părinţii nu conştientizează sau refuză să înţeleagă nevoile de independenţă şi autonomie ale adolescenţilor, având dificultăţi în a accepta faptul că propriul copil se maturizează şi devine adult. Este foarte important ca familia să înţeleagă nevoile adolescentului şi să îi dea voie să crească, să experimenteze, să se exprime şi să se afirme, călăuzindu-l într-o manieră echilibrată şi sănătoasă. Un mediu familial echilibrat, bazat pe încredere, susţinere, dragoste şi înţelegere reciprocă este extrem de important pentru ca adolescentul să depăşească dificultăţile şi solicitările specifice acestei perioade.

Adolescentul se confruntă cu puternice tensiuni interioare legate de dependenţa faţă de părinţi versus nevoia de a deveni independent şi a se detaşa de familie. El are încă nevoie de dragostea şi suportul părinţilor, chiar dacă nu recunoaşte acest lucru faţă de sine sau faţă de ceilalţi.

În ceea ce priveşte nevoia de independeţă a adolescentului, U. Şchiopu şi E. Verza (1995) menţionează existenţa a trei feluri de dependenţă şi anume, dependenţa „material economică”, „emoţională” şi cea „de mentalitate”. Autorii susţin că independenţa de mentalitate se dobândeşte prima atunci când adolescentul nu mai apreciază anumite idei şi obiceiuri din copilărie, considerate acum vechi. El caută şi selectează noi modele la care să se raporteze, pe care să le urmeze, în detrimentul celor din perioada copilăriei. Din punct de vedere al nevoii de independenţă emoţională, deseori apar conflicte între adolescent şi familie, acesta oscilează între a simţi lipsă de afecţiune  şi neglijenţă din partea părinţilor sau a-i simţi mult prea preocupaţi şi intruzivi. De asemenea, el este încă dependent material-economic de părinţi, lucru care frustrează dar îl şi provoacă să-şi facă planuri şi proiecte de viitor prin care să obţină independenţă din acest punct de vedere.

Dinamica familială reprezintă un punct de start pentru formarea identităţii de sine a adolescentului, în procesul lui de a deveni adult. El duce o luptă între a rămâne la stadiul de copil şi a se maturiza, devenind independent şi desprinzându-se de familie. El are nevoie de la familie să îi recunoască acest nou statut, nemafiind copil dar încă nici adult. Prin recunoaşterea familiei el reuşeşte să treacă mai uşor prin această perioadă, să se accepte pe sine aşa cum e şi să se adapteze bine la mediu. Schimbarea rolului de copil şi pretinderea unuia de adult în devenire, generează dezechilibru în interiorul familiei, ameninţând homeostazia acesteia. Drept urmare, este nevoie de o schimbare la nivel de sistem familial ceea ce presupune ca părinţi să accepte adolescentul ca adult şi să îşi restructureze gândurile, emoţiile şi aşteptările în ceea ce îl privesc.

În procesul de maturizare a adolescentului apar modificări la nivelul graniţelor interpersonale. El caută acum să-şi descopere limitele şi să-şi definească identitatea. În această perioadă el tinde să îşi delimiteze foarte bine spaţiul personal şi graniţele. El poate adopta o atitudine rebelă, rupându-se de părinţi în urma nevoii sale sporite de indenpendenţă şi autonomie. Astfel, părinţii, puşi în faţa acestor schimbări comportamentale ale lui simt că nu îşi mai recunosc copilul. Separarea de părinţi se constată de multe ori printr-o retragere şi izolare faţă de aceştia, prin lipsa interesului pentru activităţi comune care înainte îi făceau plăcere şi prin lipsa de comunicare. El nu mai vorbeşte despre ceea ce simte, ce face, îşi construieşte o lume a lui, separată de cea de acasă, la care părinţii nu mai au acces. Acest lucru îi afectează foarte mult pe părinţi, ei nu mai înţeleg ce se întâmplă, de ce copilul lor nu mai petrece timp cu ei, de ce vine târziu acasă şi îşi petrece timpul în compania unor persoane pe care, de foarte multe ori, ei nu le acceptă şi le consideră a fi o influenţă negativă. De aici apar discuţii, tensiuni şi uneori reacţii puternice între părinţi şi adolescent, ceea ce duce la suferinţă de ambele părţi.

Nevoia de independenţă a adolescentului duce de foarte multe ori la încălcarea unor reguli stabilite de către sau împreună cu părinţii. De multe ori, conflictele au la bază nevoia adolescentului de slăbire a controlului părinţilor şi încălcarea regulilor de către acesta. Pe de altă parte, această nevoie de independenţă şi de recunoaştere din partea familiei a rolului său de adult în devenire se asociază atât cu obţinerea unor noi drepturi cât şi noi responsabilităţi şi asumarea consecinţelor propriilor acţiuni şi decizii.

Climatul familial are un rol semnificativ prin modalitatea de relaţionare dintre părinţi şi copil dar şi prin tipul de relaţie dintre cei doi părinţi. O familie funcţională este bazată pe relaţii de iubire, încredere, respect şi comunicare între cei doi soţi care oferă copilului un model de relaţie sănătoasă.

Pe de altă parte, nu toţi adolescenţii sunt atât de norocoşi să aibă parte de o familie echilibrată şi funcţională. Numeroşi adolescenţi cresc în familii în care există tensiuni şi conflicte între partenerii conjugali. Aceştia au probleme de comunicare, se ceartă frecvent sau se ignoră, nu ştiu să se asculte şi nu empatizează unul cu celălalt, dau vina unul pe altul şi nu-şi asumă responsabilitatea, intrând într-un adevărat război. Această relaţie disfuncţională dintre soţi are consecinţe grave asupra adolescentului care devine victimă colaterală în acest război conjugal. El se află pus în postura de a se alia cu unul dintre părinţi în defavoarea celuilalt. Acest lucru duce la intense conflicte interioare şi sentimente de vinovăţie, responsabilizându-se pentru această problemă care nu îi aparţine dar pe care el o consideră un eşec personal. În acestă situaţie adolescentul suferă enorm atunci când este pus să aleagă un părinte sau altul şi să strice relaţia cu celălalt. El experimentează acum sentimente de neputinţă, anxietate, culpabilitate, respingere ce pot duce la apariţia a numeroase probleme ca simptom al relaţiei disfuncţionale a părinţilor.

Astfel, comportamentul celor doi părinţi constituie sursa primară de imitaţie pentru copii. De aceea, un comportament adecvat al părinţilor  care îl ghidează pe adolescent într-o direcţie optimă ajută la o bună socializare şi şanse mari de a reuşi în viaţă. În cazul unor modele deviante de comportament ale părinţilor, adolescentul se va confrunta cu dificultăţi de socializare cu repercursiuni în dezvoltarea identităţii de sine.

În concluzie, adolescenţa este un proces dificil atât pentru copilul aflat în tranziţia spre maturitate cât şi pentru cei din jurul său, în special părinţii. În această etapă este nevoie de o restructurare a dinamicii familiale pentru păstrarea echilibrului şi de găsirea de noi soluţii pentru a face faţă numeroaselor schimbări care au loc.

Bibliografie:

Adams, G.R.., Berzonsky, M.D. (coord.) (2009). Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell. Editura Polirom, Bucureşti.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

Satir, V. (2010). Arta de a făuri oameni. Psihologia familiei. Editura Trei, Bucureşti.

Şchiopu, U., Verza, E. (1995). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2014 psycreation.wordpress.com All Rights Reserved

Furia şi agresivitatea copilului

ID-100384591Nu de puţine ori auzim părinţi, bunici sau educatori care nu știu ce să facă în legătură cu comportamentul copiilor, cu faptul ca aceştia muşcă, lovesc, se îmbrâncesc, ciupesc, zgârie sau jignesc, de cele mai multe ori fără vreun motiv aparent (dar de foarte multe ori cu un motiv întemeiat). În foarte multe situaţii, un astfel de  copil primeşte eticheta de “obraznic”, “neascultător”, “violent”, “agresiv”, “rebel” fiind mustrat sau pedepsit de către adulţii din jur pentru acest tip de comportament. Toate acestea se rotesc în jurul unui cerc vicios în care copilul îşi exprimă furia, nemulţumirea aşa cum poate el mai bine iar adultul în loc să încerce să înţeleagă cauza comportamentului şi să ofere copilului un model pozitiv de a-şi exprima sentimentele, îl pedepseşte, critică sau chiar agresează, la rândul său, pe cel mic.

Cum putem ajuta un copil cu comportament agresiv

Copilului mic îi lipseşte abilitatea de a face faţă mediului care îi provoacă sentimente puternice de furie, neştiind cum să gestioneze aceste sentimente. Drept urmare, el are nevoie de înţelegere şi de un model de comportament din partea adultului. Este nevoie ca adultul să înţeleagă că în spatele furiei se află de cele mai multe ori îngropate sentimente de teamă, frică, durere şi suferinţă. El poate încerca să afle ce anume  determină acest comportament al copilului, îl înfurie pe copil și l-a determinat să fie agresiv, prin calm, răbdare şi disponibilitate.

Copilul are nevoie de ajutorul și sprijinul adultului pentru a putea înțelege și face faţă sentimentelor care îl copleşesc. Dacă copilului îi este greu să se exprime verbal, să vorbească despre ceea ce se întamplă în sufletul lui, i se pot oferi alternative practice pentru a-şi exprima sentimentele şi pentru a se detensiona şi relaxa.

Recomandări pentru părinți 

Câteva metode practice de a incuraja copilul să se exprime și să își gestioneze emoțiile pot fi:

  • încurajarea copilului de a comunica ceea ce simte, ajutându-l să deprindă limbajul emoțiilor prin numirea acestora ori de câte ori este posibil (fericire, furie, frică, tristețe, rușine etc.);
  • oferirea de către adult a unor explicații clare în legătură cu ce anume se așteaptă de la copil (reguli/limite/convenții) în anumite situații;
  • evitarea criticii, a pedepsirii copilului sau a izolării acestuia. Este important ca pe durata unei crize de furie/tantrum părintele să rămână în apropierea copilului, să îl oprească din a se lovi pe sine sau pe alții și să îl ajute să se liniștească, să îl asigure că e lângă el fără a fi intruziv, lăsând spațiu copilului dacă acesta are nevoie.
  • acceptarea sentimentelor copilului, descurajarea comportamentelor nedezirabile, agresive, distructive prin diferențierea emoției/sentimentului de comportament/acțiune (furia este o emoție naturală, normală, pe când a se lovi pe sine, pe altcineva, a jigni și a distruge sunt acțiuni descurajate, dezaprobate);
  • desenul (desenarea stării din acel moment, a sentimentelor), modelajul, colajul, pictura sau orice l-ar ajuta pe copil să exprime într-o manieră creativă ceea ce simte;
  • dansul şi mișcarea;
  • jocuri de rol, jocuri cu păpuși sau alte jucării pe tematica furiei/povestea unui personaj care se înfuria des etc.
  • tehnici de relaxare și/sau meditație;
  • povești terapeutice și lecturi tematice despre emoții;
  • exerciții de respirație.

Pentru exprimarea furiei, copilului i se pot oferi diferite modalitati precum: să lovească o pernă/minge, să rupă o hartie în bucăţi, să mototolească hârtia, activități sportive (să alerge, să sară în aer mișcând brațele și picioarele etc.) și nu numai. Acestea sunt doar câteva alternative prin care copilul se poate exterioriza şi detensiona  într-o manieră nonviolentă, în care nu se poate răni pe sine sau pe ceilalți.

După ce copilul s-a liniștit, este important ca adultul să abordeze ceea ce s-a întâmplat, să discute cu copilul despre emoțiile sale, ce a declanșat starea respectivă, cum s-a simțit fiecare, ce altceva ar putea face copilul pe viitor într-o situație similară și consecințele anumitor comportamente (descurajarea comportamentelor agresive). De asemenea, adultul poate încuraja copilul la un joc de rol având ca subiect situaţia în care copilul a avut un comportament agresiv, astfel încât acesta să înțeleagă emoțiile și gândurile care au dus la acel comportament și să descopere şi alte modalităţi de acţiune într-o asemenea situaţie, să experimenteze noi roluri şi să găsească o soluţie benefică de a face faţă.

De foarte multe ori, plânsul are un efect de descărcare şi de vindecare şi, în astfel de momente, este important ca părintele să fie aproape de copil, să îl asigure de prezenţa sa, evitând separarea sau izolarea lui. Uneori, părinţii folosesc distragerea atenţiei copilului când acesta este supărat sau furios. Distrăgându-i frecvent atenţia în astfel de momente, emoţiile copilului nu vor fi exprimate şi descărcate, existând riscul ca, la un moment dat, aparent fără motiv să izbucnească într-o criză de plâns sau tantrum.

Este important să se înțeleagă și să se accepte faptul că furia face parte din noi, fiind un sentiment normal, natural şi sincer. Este sănătos ca un copil să îşi poată exprima furia în mod constructiv şi să ajungă să o gestioneze, dobândind astfel un mai mare autocontrol şi încredere în sine.

sursa foto: http://www.freedigitalphotos.net/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved