Inteligența emoțională în educația copiilor

Despre inteligenţa emoţională şi inteligenţa socială am scris pe larg în articolul Inteligența socială și emoțională. În acest articol, mi-am propus să scot în evidenţă rolul şi importanţa inteligenţei emoţionale în educaţia copiilor.

S-a constat că, de foarte multe ori, un IQ ridicat nu garantează succesul în viață. Elevii care au obținut rezultate foarte bune la examenele școlare  nu sunt întotdeauna cei care au cele mai de succes cariere. Pe de altă parte, elevi cu un IQ ridicat sau chiar peste medie, obțin rezultate slabe din cauza unui slab control al impulsurilor, comportamente agresive, slabă gestionare a emoțiilor ș.a.m.d. Tocmai de aceea, se pune din ce în ce mai mare accent pe importanța dezvoltării emoționale și sociale încă din copilărie, numeroase studii și cercetări aducând dovezi în acest sens.

Inteligența emoțională și  cea socială sunt legate de succesul copiilor în relații. Încă din primii ani de viață, este important ca un copil să învețe să trimită și să primească mesaje emoționale, folosind cunoștințe despre emoțiile și abilitățile lor de a regla emoțiile, astfel încât să poată negocia cu succes schimburi interpersonale, să stabilească și să mențină relații satisfăcătoare cu cei din jur.

Totodată, inteligența emoțională este corelată cu succesul școlar. Emoțiile sunt omniprezente în școli și grădinițe iar pentru ca un elev să colaboreze cu pedagogii și cu colegii și să faciliteze procesul de învățare, este nevoie ca el să înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile,  să-și dezvolte autocontrolul, să-i înțeleagă pe ceilalți și să-și sporească empatia, să rezolve conflicte și să-și dezvolte asertivitatea.

În ultimul deceniu un număr foarte mare de instituții de învățământ din întreaga lume au dezvoltat și implementat programe de educație socială și emoțională. În multe țări (S.U.A., Singapore, Malaezia, Japonia, Corea, Noua zeelandă, Marea Britanie etc.) educația socială și emoțională se referă la o serie de programe de educare a caracterului, prevenirea violenței, a consumului de droguri, disciplina școlară și au obiective precum: reducerea sau eliminarea anumitor probleme de comportament ale elevilor, sporirea performanțelor academice ale acestora, îmbunătățirea relațiilor, rezolvarea conflictelor, gestionarea emoțiilor, prevenirea sau reducerea anumitor probleme de sănătate, de relaționare și îmbunătățirea climatul școlar.

În România curriculum sistemului de învățământ se axează aproape integral pe dezvoltarea intelectuală a copiilor, punându-se prea puțin accent sau chiar deloc pe dezvoltarea emoțională și socială. Totuși, în ultima perioadă, tot mai multe instituții private și câteva din cele publice oferă copiilor programe de dezvoltare personală sau dezvoltare emoțională și socială, de cele mai multe ori sub forma unui curs opțional.

hand-in-hand-13069371

Încurajez pe această cale, părinții, cadrele didactice și pe toți cei care lucrează cu copiii să acorde o mai mare atenție şi dezvoltării emoționale și sociale ale copiilor.

Iată câteva recomandări pentru a contribui la dezvoltarea emoțională și socială a copilului:

  • stabilirea unei relații de încredere reciprocă prin evitarea criticii, pedepsirii copilului și deschidere către comunicare și rezolvare împreună a conflictelor sau situațiilor dificile;
  • identificarea, numirea și exprimarea emoțiilor ori de câte ori este posibil astfel încât copilul să deprindă un vocabular al emoțiilor (fericire, furie, tristețe, frică etc.), ajutându-l să-și identifice propriile sentimente și pe cele ale celorlalți;
  • înțelegerea și acceptarea emoțiilor copiilor, diferențiind între emoții și comportament (exemplu – acceptarea sentimentului de furie fără a încuraja sau aproba un comportament agresiv);
  • conversații cu copilul despre emoțiile fiecăruia, încurajarea copilului să-și exprime sentimentele fără a se răni pe sine sau pe alții;
  • abordarea emoțiilor prin joc, povești, desen și alte activități plăcute copilului;
  • învățarea unor modalități de relaxare/liniștire/detensionare (precum exerciții de respirat, tehnici de relaxare, colorat etc.);
  • învățarea copilului modalități de a pune limite și a se proteja în fața unor potențiali agresori (copii sau adulți), dezvoltarea asertivităţii;
  • punerea în scenă sau în joc a situațiilor conflictuale/dificile pentru copil, ajutându-l într-o manieră ludică de a găsi soluții, rezolvări;
  • încurajarea copilului să interacționeze și să stabilească relații cu alți copii.

După cum scria Daniel Goleman (2008, p.13), ”inteligența emoțională trece înaintea IQ-ului în special în acele domenii ”umane”, in care intelectul este relativ mai puțin relevant pentru obținerea succesului – de exemplu, în acelea în care empatia și autocontrolul ar putea reprezenta abilități mai remarcabile decât cele pur cognitive. […] Cei care reușesc să-și administreze viața emoțională cu mai mult calm și conștiință de sine par să aibă un avantaj clar și cuantificabil în ce privește menținerea sănătății după cum confirmă acum numeroase studii”.

Recomandare vizionare: Linda Lantieri ‘Culitivating emotional intelligence in children’ at Happiness & Its Causes 2013

Referințe bibliografice:

Denham SA, McKinley M, Couchoud EA, Holt R. Emotional and behavioral predictors of preschool peer ratings. Child Development. 1990;61(4):1145-1152.

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Rolul părinților în dezvoltarea adolescentului

Structura şi funcţiile familiei s-au modificat enorm în societatea actuală, în urma revoluţiei industriale, a urbanizării, a emancipării femeii şi a „revoluţiei sexuale” (Mitrofan şi Ciupercă, 2009). Totuşi, familia rămâne matricea primordială a definirii individului. Ea constituie cadrul în care copilul învaţă despre reguli, despre cum să se comporte, cum să rezolve problemele şi să căpete competenţele sociale de bază. Acestea îi vor facilita adaptarea la rolurile familiale, sociale şi profesionale aşteptate de la el şi a modelelor de socializare, fiind un factor determinant în procesul de dezvoltare a identităţii.

Părinţii joacă un rol foarte însemnat în dezvoltarea identităţii de sine a adolescentului. Ei îl influenţează începând cu alegerea rolului sexual, orientarea profesională şi până la îmbrăţişarea unei anumite ideologii politice sau religioase. De asemenea, influenţa lor  se exercită şi pe planul educaţiei, a oferiri unor modele de comportament şi a unor valori. Un model pozitiv de conduită a părinţilor creşte şansele copilului de reuşită în viaţă iar în absenţa unui astfel de model acesta va avea dificultăţi în procesul de dezvoltare psihosocială.

Perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru adolescentul supus multitudinii de schimbări, cât şi pentru parinţii săi. Aceştia pot experimenta stări diferite de bucurie, satisfacţie şi mândrie sau pot experimenta sentimente de tristeţe, teamă, pierdere sau chiar abandon asistând la maturizarea intensă şi în ritm alert a tânărului. De foarte multe ori, părinţii nu conştientizează sau refuză să înţeleagă nevoile de independenţă şi autonomie ale adolescenţilor, având dificultăţi în a accepta faptul că propriul copil se maturizează şi devine adult. Este foarte important ca familia să înţeleagă nevoile adolescentului şi să îi dea voie să crească, să experimenteze, să se exprime şi să se afirme, călăuzindu-l într-o manieră echilibrată şi sănătoasă. Un mediu familial echilibrat, bazat pe încredere, susţinere, dragoste şi înţelegere reciprocă este extrem de important pentru ca adolescentul să depăşească dificultăţile şi solicitările specifice acestei perioade.

Adolescentul se confruntă cu puternice tensiuni interioare legate de dependenţa faţă de părinţi versus nevoia de a deveni independent şi a se detaşa de familie. El are încă nevoie de dragostea şi suportul părinţilor, chiar dacă nu recunoaşte acest lucru faţă de sine sau faţă de ceilalţi.

În ceea ce priveşte nevoia de independeţă a adolescentului, U. Şchiopu şi E. Verza (1995) menţionează existenţa a trei feluri de dependenţă şi anume, dependenţa „material economică”, „emoţională” şi cea „de mentalitate”. Autorii susţin că independenţa de mentalitate se dobândeşte prima atunci când adolescentul nu mai apreciază anumite idei şi obiceiuri din copilărie, considerate acum vechi. El caută şi selectează noi modele la care să se raporteze, pe care să le urmeze, în detrimentul celor din perioada copilăriei. Din punct de vedere al nevoii de independenţă emoţională, deseori apar conflicte între adolescent şi familie, acesta oscilează între a simţi lipsă de afecţiune  şi neglijenţă din partea părinţilor sau a-i simţi mult prea preocupaţi şi intruzivi. De asemenea, el este încă dependent material-economic de părinţi, lucru care frustrează dar îl şi provoacă să-şi facă planuri şi proiecte de viitor prin care să obţină independenţă din acest punct de vedere.

Dinamica familială reprezintă un punct de start pentru formarea identităţii de sine a adolescentului, în procesul lui de a deveni adult. El duce o luptă între a rămâne la stadiul de copil şi a se maturiza, devenind independent şi desprinzându-se de familie. El are nevoie de la familie să îi recunoască acest nou statut, nemafiind copil dar încă nici adult. Prin recunoaşterea familiei el reuşeşte să treacă mai uşor prin această perioadă, să se accepte pe sine aşa cum e şi să se adapteze bine la mediu. Schimbarea rolului de copil şi pretinderea unuia de adult în devenire, generează dezechilibru în interiorul familiei, ameninţând homeostazia acesteia. Drept urmare, este nevoie de o schimbare la nivel de sistem familial ceea ce presupune ca părinţi să accepte adolescentul ca adult şi să îşi restructureze gândurile, emoţiile şi aşteptările în ceea ce îl privesc.

În procesul de maturizare a adolescentului apar modificări la nivelul graniţelor interpersonale. El caută acum să-şi descopere limitele şi să-şi definească identitatea. În această perioadă el tinde să îşi delimiteze foarte bine spaţiul personal şi graniţele. El poate adopta o atitudine rebelă, rupându-se de părinţi în urma nevoii sale sporite de indenpendenţă şi autonomie. Astfel, părinţii, puşi în faţa acestor schimbări comportamentale ale lui simt că nu îşi mai recunosc copilul. Separarea de părinţi se constată de multe ori printr-o retragere şi izolare faţă de aceştia, prin lipsa interesului pentru activităţi comune care înainte îi făceau plăcere şi prin lipsa de comunicare. El nu mai vorbeşte despre ceea ce simte, ce face, îşi construieşte o lume a lui, separată de cea de acasă, la care părinţii nu mai au acces. Acest lucru îi afectează foarte mult pe părinţi, ei nu mai înţeleg ce se întâmplă, de ce copilul lor nu mai petrece timp cu ei, de ce vine târziu acasă şi îşi petrece timpul în compania unor persoane pe care, de foarte multe ori, ei nu le acceptă şi le consideră a fi o influenţă negativă. De aici apar discuţii, tensiuni şi uneori reacţii puternice între părinţi şi adolescent, ceea ce duce la suferinţă de ambele părţi.

Nevoia de independenţă a adolescentului duce de foarte multe ori la încălcarea unor reguli stabilite de către sau împreună cu părinţii. De multe ori, conflictele au la bază nevoia adolescentului de slăbire a controlului părinţilor şi încălcarea regulilor de către acesta. Pe de altă parte, această nevoie de independenţă şi de recunoaştere din partea familiei a rolului său de adult în devenire se asociază atât cu obţinerea unor noi drepturi cât şi noi responsabilităţi şi asumarea consecinţelor propriilor acţiuni şi decizii.

Climatul familial are un rol semnificativ prin modalitatea de relaţionare dintre părinţi şi copil dar şi prin tipul de relaţie dintre cei doi părinţi. O familie funcţională este bazată pe relaţii de iubire, încredere, respect şi comunicare între cei doi soţi care oferă copilului un model de relaţie sănătoasă.

Pe de altă parte, nu toţi adolescenţii sunt atât de norocoşi să aibă parte de o familie echilibrată şi funcţională. Numeroşi adolescenţi cresc în familii în care există tensiuni şi conflicte între partenerii conjugali. Aceştia au probleme de comunicare, se ceartă frecvent sau se ignoră, nu ştiu să se asculte şi nu empatizează unul cu celălalt, dau vina unul pe altul şi nu-şi asumă responsabilitatea, intrând într-un adevărat război. Această relaţie disfuncţională dintre soţi are consecinţe grave asupra adolescentului care devine victimă colaterală în acest război conjugal. El se află pus în postura de a se alia cu unul dintre părinţi în defavoarea celuilalt. Acest lucru duce la intense conflicte interioare şi sentimente de vinovăţie, responsabilizându-se pentru această problemă care nu îi aparţine dar pe care el o consideră un eşec personal. În acestă situaţie adolescentul suferă enorm atunci când este pus să aleagă un părinte sau altul şi să strice relaţia cu celălalt. El experimentează acum sentimente de neputinţă, anxietate, culpabilitate, respingere ce pot duce la apariţia a numeroase probleme ca simptom al relaţiei disfuncţionale a părinţilor.

Astfel, comportamentul celor doi părinţi constituie sursa primară de imitaţie pentru copii. De aceea, un comportament adecvat al părinţilor  care îl ghidează pe adolescent într-o direcţie optimă ajută la o bună socializare şi şanse mari de a reuşi în viaţă. În cazul unor modele deviante de comportament ale părinţilor, adolescentul se va confrunta cu dificultăţi de socializare cu repercursiuni în dezvoltarea identităţii de sine.

În concluzie, adolescenţa este un proces dificil atât pentru copilul aflat în tranziţia spre maturitate cât şi pentru cei din jurul său, în special părinţii. În această etapă este nevoie de o restructurare a dinamicii familiale pentru păstrarea echilibrului şi de găsirea de noi soluţii pentru a face faţă numeroaselor schimbări care au loc.

Bibliografie:

Adams, G.R.., Berzonsky, M.D. (coord.) (2009). Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell. Editura Polirom, Bucureşti.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

Satir, V. (2010). Arta de a făuri oameni. Psihologia familiei. Editura Trei, Bucureşti.

Şchiopu, U., Verza, E. (1995). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2014 psycreation.wordpress.com All Rights Reserved