Inteligența emoțională în educația copiilor

Despre inteligenţa emoţională şi inteligenţa socială am scris pe larg în articolul Inteligența socială și emoțională. În acest articol, mi-am propus să scot în evidenţă rolul şi importanţa inteligenţei emoţionale în educaţia copiilor.

S-a constat că, de foarte multe ori, un IQ ridicat nu garantează succesul în viață. Elevii care au obținut rezultate foarte bune la examenele școlare  nu sunt întotdeauna cei care au cele mai de succes cariere. Pe de altă parte, elevi cu un IQ ridicat sau chiar peste medie, obțin rezultate slabe din cauza unui slab control al impulsurilor, comportamente agresive, slabă gestionare a emoțiilor ș.a.m.d. Tocmai de aceea, se pune din ce în ce mai mare accent pe importanța dezvoltării emoționale și sociale încă din copilărie, numeroase studii și cercetări aducând dovezi în acest sens.

Inteligența emoțională și  cea socială sunt legate de succesul copiilor în relații. Încă din primii ani de viață, este important ca un copil să învețe să trimită și să primească mesaje emoționale, folosind cunoștințe despre emoțiile și abilitățile lor de a regla emoțiile, astfel încât să poată negocia cu succes schimburi interpersonale, să stabilească și să mențină relații satisfăcătoare cu cei din jur.

Totodată, inteligența emoțională este corelată cu succesul școlar. Emoțiile sunt omniprezente în școli și grădinițe iar pentru ca un elev să colaboreze cu pedagogii și cu colegii și să faciliteze procesul de învățare, este nevoie ca el să înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile,  să-și dezvolte autocontrolul, să-i înțeleagă pe ceilalți și să-și sporească empatia, să rezolve conflicte și să-și dezvolte asertivitatea.

În ultimul deceniu un număr foarte mare de instituții de învățământ din întreaga lume au dezvoltat și implementat programe de educație socială și emoțională. În multe țări (S.U.A., Singapore, Malaezia, Japonia, Corea, Noua zeelandă, Marea Britanie etc.) educația socială și emoțională se referă la o serie de programe de educare a caracterului, prevenirea violenței, a consumului de droguri, disciplina școlară și au obiective precum: reducerea sau eliminarea anumitor probleme de comportament ale elevilor, sporirea performanțelor academice ale acestora, îmbunătățirea relațiilor, rezolvarea conflictelor, gestionarea emoțiilor, prevenirea sau reducerea anumitor probleme de sănătate, de relaționare și îmbunătățirea climatul școlar.

În România curriculum sistemului de învățământ se axează aproape integral pe dezvoltarea intelectuală a copiilor, punându-se prea puțin accent sau chiar deloc pe dezvoltarea emoțională și socială. Totuși, în ultima perioadă, tot mai multe instituții private și câteva din cele publice oferă copiilor programe de dezvoltare personală sau dezvoltare emoțională și socială, de cele mai multe ori sub forma unui curs opțional.

hand-in-hand-13069371

Încurajez pe această cale, părinții, cadrele didactice și pe toți cei care lucrează cu copiii să acorde o mai mare atenție şi dezvoltării emoționale și sociale ale copiilor.

Iată câteva recomandări pentru a contribui la dezvoltarea emoțională și socială a copilului:

  • stabilirea unei relații de încredere reciprocă prin evitarea criticii, pedepsirii copilului și deschidere către comunicare și rezolvare împreună a conflictelor sau situațiilor dificile;
  • identificarea, numirea și exprimarea emoțiilor ori de câte ori este posibil astfel încât copilul să deprindă un vocabular al emoțiilor (fericire, furie, tristețe, frică etc.), ajutându-l să-și identifice propriile sentimente și pe cele ale celorlalți;
  • înțelegerea și acceptarea emoțiilor copiilor, diferențiind între emoții și comportament (exemplu – acceptarea sentimentului de furie fără a încuraja sau aproba un comportament agresiv);
  • conversații cu copilul despre emoțiile fiecăruia, încurajarea copilului să-și exprime sentimentele fără a se răni pe sine sau pe alții;
  • abordarea emoțiilor prin joc, povești, desen și alte activități plăcute copilului;
  • învățarea unor modalități de relaxare/liniștire/detensionare (precum exerciții de respirat, tehnici de relaxare, colorat etc.);
  • învățarea copilului modalități de a pune limite și a se proteja în fața unor potențiali agresori (copii sau adulți), dezvoltarea asertivităţii;
  • punerea în scenă sau în joc a situațiilor conflictuale/dificile pentru copil, ajutându-l într-o manieră ludică de a găsi soluții, rezolvări;
  • încurajarea copilului să interacționeze și să stabilească relații cu alți copii.

După cum scria Daniel Goleman (2008, p.13), ”inteligența emoțională trece înaintea IQ-ului în special în acele domenii ”umane”, in care intelectul este relativ mai puțin relevant pentru obținerea succesului – de exemplu, în acelea în care empatia și autocontrolul ar putea reprezenta abilități mai remarcabile decât cele pur cognitive. […] Cei care reușesc să-și administreze viața emoțională cu mai mult calm și conștiință de sine par să aibă un avantaj clar și cuantificabil în ce privește menținerea sănătății după cum confirmă acum numeroase studii”.

Recomandare vizionare: Linda Lantieri ‘Culitivating emotional intelligence in children’ at Happiness & Its Causes 2013

Referințe bibliografice:

Denham SA, McKinley M, Couchoud EA, Holt R. Emotional and behavioral predictors of preschool peer ratings. Child Development. 1990;61(4):1145-1152.

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Inteligența socială și emoțională

emotional-memory

Repere istorice

Încă din cele mai vechi timpuri, a apărut un interes legat de emoții și influența acestora asupra gândurilor, acțiunilor și relațiilor oamenilor. De-a lungul timpului, găsim referiri la emoții  în operele lui Platon, Aristotel, Kant, Darwin și mulți alții.

În lucrarea lui Charles Darwin ”The Expression of Emotions in Man and Animals”, publicată în 1872, autorul a ridicat problema studiului emoțiilor considerate esențiale pentru adaptarea și supraviețuirea speciei, în contradicție cu perspectiva conform căreia acestea erau ceva ce trebuia stăpânit, ținut sub control și care întunecă gândirea.

Ulterior, în 1920, Edward Thorndike, psiholog american, folosește termenul de inteligență socială ca fiind abilitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interumane.

În 1940, David Wechsler, psiholog american născut în România și cel care a elaborat setul de teste standardizate pentru inteligență Scalele de Inteligență Wechsler, afirma că modelul de inteligență dezvoltat la acea vreme era incomplet deoarece nu includea ”aspectele non-intelectuale ale inteligenței generale”. Acesta a constatat că ”adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează atât prin elemente cognitive cât și prin cele non-cognitive” (Fodor, 2009, p.61)

În 1983, Howard Gardner, folosește conceptul de ”Inteligențe Multiple” susținând că nu există un singur tip de inteligență, ci mai multe. Studiind modul în care învață adulții și copiii, el ”și-a dat seama că ei păreau să învețe și să își demonstreze inteligența într-o mulțime de moduri” (Armstrong, 2012, p.8). Pornind de la aceste observații, Gardner a identificat 7 tipuri de inteligență printre care inteligența interpersonală cu referire la abilitățile de a evalua stările celorlalți, de a-i înțelege, de a cunoaște ceea ce îi motivează pe oameni și îi face să coopereze și inteligența intrapersonală, constând în capacitatea de a avea o reprezentare corectă despre propria persoană, o bună autoevaluare, autocunoaștere și reglare emoțională.

Termenul de inteligență emoțională a fost folosit prima dată în 1985 de către Wayne Leon Payne în lucrarea sa ”A Study of Emotion: Developing Emotional Intelligence; Self-Integration; Relating to Fear, Pain and Desire”, care afirma că inteligența emoțională reprezintă o abilitate care presupune o ”relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință”.

Definiţii

În anii ’90, s-au conturat 3 mari direcții în definirea inteligenței emoționale. Una dintre acestea este cea a psihologilor J. Mayer și P. Salovey care defineau inteligența emoțională ca fiind capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile, a le exprima, cunoaște, înțelege și regulariza cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale.

Cea de-a doua direcție de definire a inteligenței emoționale este dată de psihologul israelian Reuven Bar-On care, în urma a 25 de ani de studii, a definit conceptul printr-un set de aptitudini personale, emoționale și sociale care influențează capacitatea individului de a face față dificultăților și solicitărilor cotidiene. Autorul a evidențiat o serie de componente ale inteligenței emoționale grupate în: aspectul intrapersonal (conștientizarea propriilor emoții, optimism, asertivitate, autorealizare, independență), aspectul interpersonal (empatie, relații interpersonale, responsabilitate socială), adaptabilitate (rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate), controlul stresului (toleranța la stres, controlul impulsurilor), dispoziția generală (fericire, optimism).

O vizibilă diferențiere între cele două concepte, apare la H. Gardner și la Reuven Bar-on care au făcut distincția între inteligența interpersonală (relațiile cu ceilalți) și cea intrapersonală (corelată cu inteligența emoțională).

Cea de-a treia direcție de definire a inteligenței emoționale este cea a lui Daniel Goleman în cartea sa Inteligența Emoțională, publicată pentru prima dată în 1995. Plecând de la teoria lui Mayer și Salovey, Goleman a folosit termenul de inteligență emoțională pentru a ”sintetiza o gamă largă de descoperiri științifice, reunind direcții de cercetare care până atunci fuseseră separate” și ”o largă varietate de inovații științifice interesante, cum ar fi primele roade ale domeniului, pe atunci în fază incipientă, al neurologiei afectelor, care explorează felul în care creierul controlează emoțiile.” (Goleman, 2008, p.7).

Modelul lui Goleman scoate în evidență o serie de trăsături personale și sociale:

  • componentele personale: conștiința de sine (autocunoașterea emoțională, autocunoașterea realistă și corectă, încrederea în sine), autocontrolul (autocontrolul emoțional, transparența și menținerea integrității, adaptabilitatea la schimbare, orientarea spre rezultate, inițiativa, optimismul și perseverența);
  • componentele sociale: conștiința socială (conștiința de grup, empatia, orientarea spre sarcină) și capacitatea de administrare a relațiilor (managementul relațiilor interpersonale, leadership inspirațional, inițierea și managementul schimbării, influența, managementul conflictelor, lucrul în echipă și colaborarea).

Cartea lui Goleman a fost bestseller internațional și a făcut cunoscut conceptul de Inteligență Emoțională (IE) în toată lumea. Ulterior, ca o continuare a acestei cărți, autorul a publicat Inteligența socială în care pune accentul pe analizarea individului ca entitate individuală până la relațiile lui cu cei din jur. În această lucrare, el trece în revistă descoperiri recente care arată că însăși structura creierului îl face sociabil iar noi toți suntem interconectați, accentul punându-se pe ”acele clipe efemere care prin viață atunci când interacționăm. Acestea capătă consecințe profunde pe măsură ce ne dăm seama cum, toate la un loc, ne ajută să ne modelăm unii pe alții”. (Goleman, 2007, p.12)

Conform lui Goleman, inteligența socială reprezintă atât capacitatea noastră de a-i percepe pe cei din jur într-un anumit fel, cât și acțiunile voite pe care le facem ulterior pentru a-i influența pe ceilalți într-un sens dorit de noi. Astfel, el diferențiază două elemente constitutive ale inteligenței sociale: conștiința socială – ceea ce sesizăm despre ceilalți (emoții, gânduri etc.) și dezinvoltura socială – modul în care acționăm și reacționăm atunci când am pus un anumit diagnostic celui din fața noastră.

În Inteligența socială. Noua știință a succesului, Karl Albrecht a făcut o diferențiere clară între inteligența emoțională și cea socială, elaborând un model pentru descrierea, evaluarea și definirea inteligenței sociale prin cinci dimensiuni:

  1. Conștiința situațională sau simțul situației – abilitatea de a studia situațiile și de a interpreta comportamentul oamenilor;
  2. Prezența – o serie întreagă de semnale pe care ceilalti le procesează într-o impresie evaluatoare a unei persoane);
  3. Autenticitatea – radarele sociale ale altora asupra comportamentului nostru;
  4. Claritatea – capacitatea noastră de a-i determina pe ceilalți să coopereze cu noi;
  5. Empatia – ca legătură dintre două persoane care sa creeze bazele pentru o interacțiune pozitivă și cooperare.

De-a lungul timpului, conceptele de inteligență emoțională și inteligență socială au fost definite în diferite moduri, diferențele dintre ele fiind evidențiate mai mult sau mai puțin de diverși autori. În ultimii ani, cei doi termeni s-au răspândit la nivel mondial, fiind adoptați în numeroase domenii, precum educație, afaceri  și nu numai.

Mai multe despre inteligenţa emoţională în educaţie în articolul Inteligența emoțională în educația copiilor

Referințe bibliografice:

Albrecht, K., Inteligența socială. Noua știință a succesului, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Armstrong, Th., Esti mai inteligent decât crezi. Un ghid al inteligentelor multiple, pentru copii, Ed. Curtea Veche, București, 2012;

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Goleman, D., Inteligența socială, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.shutterstock.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved