Tipuri de atașament în relația părinte-copil

Ce este atașamentul?

mother-and-baby-1549912

Atașamentul reprezintă legătura afectivă reciprocă și durabilă dintre un bebeluș și îngrijitorul lui (de obicei părintele). Atașamentul este temelia relației copilului cu lumea, cu mediul înconjurător. Un atașament sigur constituie o bază sigură pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Omul este, prin excelență, o ființă socială. Creierul uman este structurat pentru a fi în relații cu alții, iar dezvoltarea sa depinde de aceste interacțiuni. De aceea, atașamentul joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea creierului încă de la începutul vieții având scopul de a menține copilul în singuranță.

Cercetările în domeniul atașamentului scot în evidență importanța relației părinte-copil pentru sentimentul de securitate pentru explorarea lumii, modelarea interacțiunilor cu alți copii, toleranța la frustrare (rezistența la stres), capacitatea de control și gestionare a emoțiilor și de a crea relații semnificative în viitor. Prin atașament copilul poate să caute proximitatea părintelui, să se îndrepte către acesta în momente de suferință pentru a primi alinare și un refugiu sigur și să internalizeze relația cu părintele ca model intern al unei baze sigure.

Conform teoriei etologice, atașamentul dintre bebeluș și părinți este o predispoziție biologică care susține supraviețuirea celui mic.

Din perspectivă evoluționistă, atașamentul are o valoare adaptativă pentru copilul mic, oferind siguranța și încrederea că nevoile lui fizice și psihosociale vor fi satisfăcute.

Puiul de om este una dintre cele mai imature progenituri prin faptul că se naște cu un creier destul de slab dezvoltat comparativ cu complexitatea pe care urmează să o atingă pe măsură ce crește. Odată cu venirea sa pe lume, bebelușul este total dependent de părinții sau îngrijitorii săi primari pentru a supraviețui. Adultul care oferă îngrijire, atenție, care percepe, înțelege și răspunde la nevoile bebelușului este pentru acesta o bază de siguranță. Satisfacerea nevoilor și senzația de bunăstare ce provine din această experiență repetată de îngrijire reprezintă acea „bază sigură”, după cum a numit-o John Bowlby (pionier în studiul teoriei atașamentului), care permite bebelușului dezvoltarea optimă și explorarea lumii înconjurătoare.

În urma studiilor sale pe animale și observațiilor asupra copiilor cu tulburări, psihanalistul și psihiatrul englez  John Bowlby a căpătat convingerea deosebitei importanțe a legăturii dintre mamă și bebeluș și s-a declarat vehement împotriva despărțirii mamei de bebeluș în lipsa oferirii acestuia unei bune îngrijiri de substituție.

O fostă elevă a lui Bowlby, Mary Ainsworth, a efectuat studii asupra atașamentului bebelușilor africani din Uganda prin observația naturalistă în casele lor. Ulterior, ea a elaborat o tehnică de laborator devenită clasică, numită situația străină. Această tehnică avea ca scop evaluarea tiparelor de atașament dintre sugar și adult (de obicei, mama) și constă dintr-o serie de episoade cu durata mai mică de jumătate de oră în care mama lasă copilul de două ori într-o încăpere nouă (nefamiliară) cu o persoană străină. A doua oară mama lasă copilul singur și persoana străină se întoarce înaintea mamei. Apoi mama încurajează bebelușul să reînceapă explorarea și joaca și îl liniștește în cazul în care acesta pare să aibă nevoie. În toate aceste episoade, Ainsworth era interesată în mod deosebit de reacția copilului la fiecare revenire a mamei în cameră.

Tipuri de atașament

Prin observarea copiilor în mediul de acasă și în situația străină, Ainsworth și colegii săi au scos în evidență trei tipare principale de atașament:

  1. Atașamentul sigur – categoria cea mai obișnuită. Copiii cu atașament de acest tip plâng sau protestează când mama pleacă și sunt fericiți când ea revine. Mama este astfel o bază sigură pentru bebelușul care pleacă de lângă ea ca să exploreze și se întoarce din când în când pentru a primi asigurări din partea ei. Copiii cu atașament sigur sunt, de obicei, cooperanți și relativ lipsiți de furie. Ei au parte de experiențe repetate în care se simt înțeleși, conectați și protejați printr-o comunicare substanțială, aliniată emoțional cu părintele.
  1. Atașamentul anxios (nesigur) evitant. Copiii cu atașament evitant plâng rareori la plecarea mamei și o evită la întoarcere. Ei au tendința să fie furioși și nu se duc spre mamă când au o nevoie. Nu le place să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos.
  1. Atașamentul anxios (nesigur)-rezistent sau ambivalent. Copiii cu acest tip de atașament devin anxioși dinainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. Ei explorează foarte puțin. La revenirea mamei, ei își manifestă ambivalența prin căutarea contactului cu ea și, în același timp, prin a i se împotrivi cu lovituri cu picioarele, agitație. Acești copii sunt greu de alinat.

Atașamentele nesigure apar în urma unor episoade repetate când părintele nu este disponibil emoțional și respinge mai mult sau mai puțin conștient copilul. Deseori, părinții înșiși au crescut, la rândul lor, lipsiți de afecțiune și disponibilitate din partea propriilor părinți. Astfel, copilul care are parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură, neconjugată, dezvoltă o tendință spre anxietate și sentimente de nesiguranță deoarece nu știu dacă pot conta pe părinți, nu știu la ce se pot aștepta.

Pe lângă cele trei tipare anterioare, alți cercetători au identificat și un al patrulea  tipar de atașament.

  1. Atașamentul dezorganizat-dezorientat. Copiii cu acest tipar de atașament par a duce lipsă de o strategie organizată cu ajutorul căreia să facă față stresului situației străine, fiind temători și dezorientați. Ei prezintă diferite comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate (exemplu, caută apropierea de străin și nu de mamă). Acești copiii își pot întâmpina mama veseli, iar apoi să îi întoarcă spatele sau să se apropie fără contact vizual. Atașamentul dezorganizat-dezorientat poate fi tiparul cel mai puțin sigur de atașament și foarte probabil apare la copiii cu mamă de o sensibilitate redusă, abuzivă, intruzivă sau care a suferit o pierdere ce nu a fost rezolvată. Copiii cu astfel de atașament au parte de repetate experiențe în care părintele are un comportament haotic, înspăimântător, devenind o sursă de îngrijorare. Astfel, copiii se află într-un paradox biologic deoarece sistemul biologic de atașament are rolul de a motiva copilul să caute apropierea de părinte în momentele de suferință, iar în această situație el este nedumerit din cauza instinctului de a se întoarce tocmai către acea sursă de disconfort și chiar teroare, de care el încearcă să scape. În acest mod, copilul nu are posibilitatea de a înțelege situația și de a dezvolta o adaptare coerentă, el devenind, la rândul lui, dezorganizat și haotic. Experiențele repetate cu părinți care manifestă accese de furie față de copii, au un comportament îngrijorător sau consumă excesiv alcool sau droguri, afectează capacitatea copilului de a integra funcții mentale care permit gestionarea emoțiilor și a stresului. Studiile au demonstrat că părinții care au avut parte de astfel de comportamente în copilărie sau au pierderi sau traume nerezolvate, vor avea probabil același tip de comportament față de copiii lor.

Deși situația străină a fost folosită în multe cercetări, unii investigatori au pus la îndoială validitatea sa prin faptul că situația străină este și artificială și mamele sunt solicitate să nu inițieze interacțiunea, expunând copiii la repetate apariții și dispariții ale adulților și așteptându-se ca aceștia să le acorde atenție.

Deoarece atașamentul influențează o gamă mai largă de comportamente decât cea observată în situația străină, unii cercetători au conceput metode de a-i studia pe copii în contexte firești. Un exemplu în acest sens este Setul Q al atașamentului (AQS) elaborat de Waters și Deane (1985), prin care li se cere mamelor sau altor membri ai familiei să sorteze o serie de cuvinte și expresii descriptive în categorii de la ”cel mai caracteristic pentru copil” la ”cel mai puțin caracteristic pentru copil”. Apoi se compară aceste descrieri cu cele elaborate de experți în ceea ce privește prototipul copilului care se simte în siguranță.

Conform studiilor autorilor Fox, Kimmerly și Schafer (1991), copiii par a-și forma cam în același timp atașamentul față de ambii părinți și, în general,  securitatea atașamentului față de tată și a celui față de mamă sunt foarte asemănătoare, contrar constatărilor inițiale ale lui Mary Ainsworth.

Formarea atașamentului

Ainsworth și Bowlby au lansat ipoteza conform căreia, pe baza interacțiunilor dintre mamă (îngrijitor primar) și bebeluș, acesta din urmă își creează un ”model funcțional” cu privire la ceea ce poate aștepta din partea ei. Modelul rămâne valabil atâta timp cât comportamentul mamei rămâne același. Dacă acest comportament se schimbă, în mod consecvent, copilul își va revizui modelul și gradul de siguranță al atașamentului său se poate modifica.

Modelul funcțional de atașament al bebelușului este strâns legat de conceptul de încredere fundamentală, formulat de Erikson. (vezi Teoria dezvoltării psihosociale)

Conform teoriei dezvoltării psihosociale a lui Erikson, bebelușul de la naștere până la vârsta de aproximativ 12-18 luni se află în stadiul încredere fundamentală versus neîncredere fundamentală. În această perioadă, sugarul își dezvoltă un sentiment al măsurii în care lumea din jur este sigură sau nu și persoanele sunt sau nu demne de încredere. Rezolvarea conflictului specific acestui stadiu presupune crearea unui echilibru între încredere – prin care își poate forma relații intime – și neîncredere – prin care se poate proteja. Depășirea cu succes a crizei încredere versus neîncredere înseamnă predominarea încrederii și apariția virtuții speranței: credința că nevoile le pot fi împlinite și că pot obține ceea ce își doresc (Erikson, 1982). În cazul în care va predomina neîncrederea, copilul va vedea lumea ca nesigură, imprevizibilă și neprietenoasă și va avea dificultăți în a stabili relații.

Cu alte cuvinte, un atașament sigur reflectă încredere deoarece sugarii au învățat că se pot încrede nu doar în părinții sau îngrijitorii lor, ci și în propria capacitate de a obține ceea ce au nevoie, de a-și satisface nevoile. Părinții care reacționează cu sensibilitate, căldură, atitudine pozitivă, oferă sprijin afectiv și au o atitudine liniștitoare atunci când copilul plânge, vor pune bazele unui atașament sigur.

Deși cercetările legate de atașament arată că primii ani de viață își pun amprenta asupra viitorului, ele evidențiază totodată că relațiile cu părinții se pot schimba de-a lungul timpului și, odată cu ele, atașamentul se modifică și el. Astfel, nu este niciodată prea târziu ca un părinte să facă schimbări pozitive în viața copilului.

Pe lângă părinți, pot exista alte persoane cu care un copil să dezvolte o relație sănătoasă, care să îl facă să se simtă înțeles și să îi ofere un sentiment de siguranță, încredere și optimism. De reținut este că, deși aceste persoane (rude, educatori, profesori, consilieri, psihologi, asistenți maternali, doctori etc.) nu țin locul unui atașament sigur cu un părinte sau îngrijitor primar, ele pot fi o sursă de putere și reziliență pentru copil.

Caracteristicile atașamentului

Conform lui Bowlby, atașamentul are trei caracteristici definitorii:

  1. Menținerea proximității, a unei apropieri fizice de persoana de atașament. Această apropiere este căutată, mai ales, în momente de frică, stres, anxietate. (Proximity Maintenance)
  2. Reîntoarcerea la persoana de atașament pentru a primi consolare și a se simți în siguranță. Părintele (îngrijitorul) are rolul de a oferi confort și reasigurări copilului în momentele de nesiguranță, frică, stres. (Safe Heaven)
  3. Încurajarea explorării prin asigurarea unei surse de siguranță. Părintele sau îngrijitorul reprezintă o bază sigură de la care copilul poate iniția activități de explorare (non-atașament). (Secure Base)

Procesul formării atașamentului durează, potrivit lui Bowlby (1979), aproximativ 2-3 ani. Punctul final (endpoint) în procesul de formare al atașamentului îl reprezintă transformarea relației părinte-copil într-un parteneriat (goal-corrected partnership) prin care scopul menținerii proximității este acela de a-l ajuta pe copil să își poată amâna treptat obținerea satisfacției (gratification) și să poată internaliza modul de interacțiune cu îngrijitorul (disponibilitatea emoțională, confortul și siguranța pe care acesta i le oferă), astfel încât să poată face față singur momentelor de absență ale acestuia.

caracteristicile-atasamentului

Surse bibliografice:

Hazan, C., Shaver, Ph. R., Attachment as an Organizational Framework for Research on Close Relationships, Psychological Inquiry, 1994, Vol. 5, No. 1, 1-22

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Siegel, D.J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014.

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Teoria dezvoltării psihosociale

Erikson si cele opt stadii de dezvoltare psihosocială

Erik Erikson (1902 – 1994) a fost un psihanalist german care, făcând parte inițial din cercul lui Freud, a schimbat și a extins teoria freudiană, subliniind influența societății asupra personalității aflate în dezvoltare. Astfel, Erikson afirma că dezvoltarea Eului continuă toată viața, comparativ cu Freud care susținea că personalitatea este definită de experiențele din prima copilărie.

Teoria privind dezvoltarea psihosocială elaborată de Erik Erikson cuprinde opt stadii ce acoperă întreaga durată a vieții. Fiecare dintre cele opt stadii implică o temă psihosocială principală foarte importantă pentru momentul respectiv. Conform lui Erikson, fiecare stadiu corespunde unei anumite probleme care apare conform unui program de maturizare și care trebuie să rezolvată într-un mod satisfăcător pentru dezvoltarea sănătoasă a Eului. Astfel, este necesară găsirea unui echilibru între o tendință pozitivă și alta negativă, corespondentă pentru a rezolva criza specifică fiecărei perioade. Rezolvarea cu succes a unei crize constă în dezvoltarea unei anumite virtuți (punct forte). Cele opt stadii ale dezvoltării psihosociale sunt:

  1. Încredere fundamentală versus neîncredere – de la naștere până la 12-18 luni. În acest stadiu, sugarul își formează o impresie dacă lumea din jur este un loc sigur sau nu, iar virtutea specifică este speranța.
  2. Autonomie versus rușine și îndoială – de la 12-18 luni la 3 ani – copilul ajunge la un echilibru între autonomie, independență și rușine și îndoială. Virtutea corespunzătoare acestui stadiu este voința.
  3. Inițiativă versus vinovăție – de la 3 la 6 ani – copilul își dezvoltă inițiativa încercând activități noi și nu este copleșit de vinovăție. Orientarea spre scop este virtutea specific acestui stadiu.
  4. Hărnicie versus inferioritate – de la 6 ani la pubertate – copilul trebuie să învețe aptitudinile tipice culturii sale sau se va confrunta cu sentimentul de incompetență. Virtute corespunzătoare acestui stadiu este abilitatea.
  5. Identitatea versus confuzia identității – de la pubertate la începutul vârstei adulte – adolescentul trebuie să-și clarifice concepția despre sine (”Cine sunt?”), în caz contrar se lovește de confuzia privind rolurile. Fidelitatea reprezintă virtutea specifică acestui stadiu.
  6. Intimitate versus izolare – începutul vârstei adulte. În acest stadiu persoana încearcă să își ia angajamente față de alții, iar dacă nu reușește poate să sufere din cauza izolării și a egocentrismului. Virtutea corespunzătoare este iubirea.
  7. Generativitate versus stagnare – vârsta mijlocie. În perioada aceasta, adultul matur este preocupat de crearea și îndrumarea generației următoare; altfel, se simte sărăcit. Virtutea este îngrijirea.
  8. Integritate versus disperare – vârsta a treia. În această etapă, adultul vârstnic ajunge să-și accepte propria viață, acest lucru permițând acceptarea morții. În caz contrar, el disperă din cauza incapacității de a retrăi viața. Virtute: înțelepciunea.

 

Papalia, D.E., Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Autor: Adelina Rotaru

Inteligența socială și emoțională

emotional-memory

Repere istorice

Încă din cele mai vechi timpuri, a apărut un interes legat de emoții și influența acestora asupra gândurilor, acțiunilor și relațiilor oamenilor. De-a lungul timpului, găsim referiri la emoții  în operele lui Platon, Aristotel, Kant, Darwin și mulți alții.

În lucrarea lui Charles Darwin ”The Expression of Emotions in Man and Animals”, publicată în 1872, autorul a ridicat problema studiului emoțiilor considerate esențiale pentru adaptarea și supraviețuirea speciei, în contradicție cu perspectiva conform căreia acestea erau ceva ce trebuia stăpânit, ținut sub control și care întunecă gândirea.

Ulterior, în 1920, Edward Thorndike, psiholog american, folosește termenul de inteligență socială ca fiind abilitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interumane.

În 1940, David Wechsler, psiholog american născut în România și cel care a elaborat setul de teste standardizate pentru inteligență Scalele de Inteligență Wechsler, afirma că modelul de inteligență dezvoltat la acea vreme era incomplet deoarece nu includea ”aspectele non-intelectuale ale inteligenței generale”. Acesta a constatat că ”adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează atât prin elemente cognitive cât și prin cele non-cognitive” (Fodor, 2009, p.61)

În 1983, Howard Gardner, folosește conceptul de ”Inteligențe Multiple” susținând că nu există un singur tip de inteligență, ci mai multe. Studiind modul în care învață adulții și copiii, el ”și-a dat seama că ei păreau să învețe și să își demonstreze inteligența într-o mulțime de moduri” (Armstrong, 2012, p.8). Pornind de la aceste observații, Gardner a identificat 7 tipuri de inteligență printre care inteligența interpersonală cu referire la abilitățile de a evalua stările celorlalți, de a-i înțelege, de a cunoaște ceea ce îi motivează pe oameni și îi face să coopereze și inteligența intrapersonală, constând în capacitatea de a avea o reprezentare corectă despre propria persoană, o bună autoevaluare, autocunoaștere și reglare emoțională.

Termenul de inteligență emoțională a fost folosit prima dată în 1985 de către Wayne Leon Payne în lucrarea sa ”A Study of Emotion: Developing Emotional Intelligence; Self-Integration; Relating to Fear, Pain and Desire”, care afirma că inteligența emoțională reprezintă o abilitate care presupune o ”relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință”.

Definiţii

În anii ’90, s-au conturat 3 mari direcții în definirea inteligenței emoționale. Una dintre acestea este cea a psihologilor J. Mayer și P. Salovey care defineau inteligența emoțională ca fiind capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile, a le exprima, cunoaște, înțelege și regulariza cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale.

Cea de-a doua direcție de definire a inteligenței emoționale este dată de psihologul israelian Reuven Bar-On care, în urma a 25 de ani de studii, a definit conceptul printr-un set de aptitudini personale, emoționale și sociale care influențează capacitatea individului de a face față dificultăților și solicitărilor cotidiene. Autorul a evidențiat o serie de componente ale inteligenței emoționale grupate în: aspectul intrapersonal (conștientizarea propriilor emoții, optimism, asertivitate, autorealizare, independență), aspectul interpersonal (empatie, relații interpersonale, responsabilitate socială), adaptabilitate (rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate), controlul stresului (toleranța la stres, controlul impulsurilor), dispoziția generală (fericire, optimism).

O vizibilă diferențiere între cele două concepte, apare la H. Gardner și la Reuven Bar-on care au făcut distincția între inteligența interpersonală (relațiile cu ceilalți) și cea intrapersonală (corelată cu inteligența emoțională).

Cea de-a treia direcție de definire a inteligenței emoționale este cea a lui Daniel Goleman în cartea sa Inteligența Emoțională, publicată pentru prima dată în 1995. Plecând de la teoria lui Mayer și Salovey, Goleman a folosit termenul de inteligență emoțională pentru a ”sintetiza o gamă largă de descoperiri științifice, reunind direcții de cercetare care până atunci fuseseră separate” și ”o largă varietate de inovații științifice interesante, cum ar fi primele roade ale domeniului, pe atunci în fază incipientă, al neurologiei afectelor, care explorează felul în care creierul controlează emoțiile.” (Goleman, 2008, p.7).

Modelul lui Goleman scoate în evidență o serie de trăsături personale și sociale:

  • componentele personale: conștiința de sine (autocunoașterea emoțională, autocunoașterea realistă și corectă, încrederea în sine), autocontrolul (autocontrolul emoțional, transparența și menținerea integrității, adaptabilitatea la schimbare, orientarea spre rezultate, inițiativa, optimismul și perseverența);
  • componentele sociale: conștiința socială (conștiința de grup, empatia, orientarea spre sarcină) și capacitatea de administrare a relațiilor (managementul relațiilor interpersonale, leadership inspirațional, inițierea și managementul schimbării, influența, managementul conflictelor, lucrul în echipă și colaborarea).

Cartea lui Goleman a fost bestseller internațional și a făcut cunoscut conceptul de Inteligență Emoțională (IE) în toată lumea. Ulterior, ca o continuare a acestei cărți, autorul a publicat Inteligența socială în care pune accentul pe analizarea individului ca entitate individuală până la relațiile lui cu cei din jur. În această lucrare, el trece în revistă descoperiri recente care arată că însăși structura creierului îl face sociabil iar noi toți suntem interconectați, accentul punându-se pe ”acele clipe efemere care prin viață atunci când interacționăm. Acestea capătă consecințe profunde pe măsură ce ne dăm seama cum, toate la un loc, ne ajută să ne modelăm unii pe alții”. (Goleman, 2007, p.12)

Conform lui Goleman, inteligența socială reprezintă atât capacitatea noastră de a-i percepe pe cei din jur într-un anumit fel, cât și acțiunile voite pe care le facem ulterior pentru a-i influența pe ceilalți într-un sens dorit de noi. Astfel, el diferențiază două elemente constitutive ale inteligenței sociale: conștiința socială – ceea ce sesizăm despre ceilalți (emoții, gânduri etc.) și dezinvoltura socială – modul în care acționăm și reacționăm atunci când am pus un anumit diagnostic celui din fața noastră.

În Inteligența socială. Noua știință a succesului, Karl Albrecht a făcut o diferențiere clară între inteligența emoțională și cea socială, elaborând un model pentru descrierea, evaluarea și definirea inteligenței sociale prin cinci dimensiuni:

  1. Conștiința situațională sau simțul situației – abilitatea de a studia situațiile și de a interpreta comportamentul oamenilor;
  2. Prezența – o serie întreagă de semnale pe care ceilalti le procesează într-o impresie evaluatoare a unei persoane);
  3. Autenticitatea – radarele sociale ale altora asupra comportamentului nostru;
  4. Claritatea – capacitatea noastră de a-i determina pe ceilalți să coopereze cu noi;
  5. Empatia – ca legătură dintre două persoane care sa creeze bazele pentru o interacțiune pozitivă și cooperare.

De-a lungul timpului, conceptele de inteligență emoțională și inteligență socială au fost definite în diferite moduri, diferențele dintre ele fiind evidențiate mai mult sau mai puțin de diverși autori. În ultimii ani, cei doi termeni s-au răspândit la nivel mondial, fiind adoptați în numeroase domenii, precum educație, afaceri  și nu numai.

Mai multe despre inteligenţa emoţională în educaţie în articolul Inteligența emoțională în educația copiilor

Referințe bibliografice:

Albrecht, K., Inteligența socială. Noua știință a succesului, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Armstrong, Th., Esti mai inteligent decât crezi. Un ghid al inteligentelor multiple, pentru copii, Ed. Curtea Veche, București, 2012;

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Goleman, D., Inteligența socială, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.shutterstock.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Ateliere pentru părinți și copii

logo 1 art & play parenting f1

ATELIERE PĂRINTE-COPIL

Art & Play Parenting este un program de ateliere, destinat părinților și copiilor. Programul este conceput astfel încât să îmbine teoria cu practica, adaptându-se nevoilor participanților și nivelului de dezvoltare al copiilor, vârsta minimă pentru participare fiind de 3 ani. Participarea la ateliere se face în diadă (un singur părinte cu un singur copil). Prin intermediul jocului creativ, activităților artistico-plastice (desen, pictură, modelaj ș.a.m.d.),  jocuri de mișcare și de dans, poveștilor și jocurilor de rol, aceste ateliere au ca scopuri:

  • optimizarea și consolidarea relației părinte-copil;
  • antrenarea și stimularea creativității și spiritului ludic la copii și părinți;
  • identificarea, exprimarea  și  înțelegerea nevoilor, sentimentelor copilului și părintelui;
  • dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului și părintelui;
  • dezvoltarea abilităților de comunicare;
  • dezvoltarea capacităților de empatie, înțelegere, acceptare și respect pentru sentimentele celorlalți;
  • antrenarea asertivității;
  • rezolvarea unor probleme, dificultăți și gestionarea conflictelor dintre părinți și copii;
  • prevenirea apariției unor probleme emoționale și de comportament și reducerea comportamentelor dificile ale copiilor.

Structura programului:

1. Adulți în lumea copiilor – (re)conectarea autentică părinte-copil, libertatea de exprimare prin joc și artă

A fi conectat cu copilul înseamnă mai mult decât a fi în preajma copilului, de a petrece timp cu el. O conectare autentică părinte-copil presupune o prezență conștientă, atât fizică, cât și mentală și o disponibilitate emoțională din partea părintelui.

În cadrul acestui atelier, vom explora și antrena împreună, în diada părinte-copil, abilitatea de a fi conștient de sine și prezent în relația cu copilul și  modalități de a îmbunătăți această relație. Sunteți invitați, cu mic, cu mare, la a dedica două ore relației părinte-copil prin intermediul jocurilor și a tehnicilor creative (desen, modelaj, pictură și nu numai).

2. A fost odată ca niciodată… – autocunoaștere, intercunoaștere și vindecare prin intermediul poveștilor și a jocului

Jocurile și poveștile reprezintă căi esențiale de acces în universul interior al copilului. Uneori, părinții se confruntă cu dificultăți în a aborda, a înțelege și a comunica cu copilul, așteptându-se ca acesta să îi răspundă direct și concret la diferite întrebări, curiozități, solicitări și rugăminți.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi împreună cu copilul un altfel de limbaj, un alt mod de a comunica și de a rezolva conflictele, acela al jocului și al poveștii.

3. Curcubeul interior – exprimarea, înțelegerea și acceptarea sentimentelor,  alfabetizarea emoțională

Emoțiile joacă un rol central în relația dintre părinte și copil, iar conștientizarea, înțelegerea emoțiilor și abilitatea de a comunica despre ceea ce simțim ajută la dezvoltarea empatiei și la cultivarea unor relații profunde și sănătoase.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi, înțelege și contura repertoriul emoțiilor sub forma unui curcubeu interior, prin intermediul jocului și creativității.

4. Părinți și copii inteligenți emoțional – rolul și aplicabilitatea inteligenței emoționale în relația părinte-copil

Ce înseamnă și cum ajungem să fim inteligenți emoțional? De ce anume avem nevoie și ce presupune? La ce ne folosește? De ce e importantă dezvoltarea inteligenței emoționale la copil?

Vă invit la acest atelier în care vom găsi răspunsuri la toate aceste întrebări și la multe altele și vom învăța metode practice de a comunica emoțional, empatic în relația cu copilul, prin intermediul jocului de rol, al improvizației și punerii în scenă.

5. Monstrulețul prietenos – identificarea, înțelegerea și gestionarea fricilor, îngrijorării și anxietății părinților și copiilor

Frica și îngrijorările fac parte din viața celor mai mulți părinți și copii. Deși utile, acestea pot ajunge să afecteze persoana, să pună piedici în dezvoltarea sa și să dăuneze relației părinte-copil și nu numai.

În cadrul acestui atelier, vom explora prin intermediul tehnicilor creative și a jocului fricile cu care ne confrutăm, la ce ne folosesc, cum ne afectează și cum le putem face față într-un mod sănătos.

Vă invit, cu mic și mare, să facem cunoștință și să ne împrietenim cu ”monstruleții” din viețile noastre.

6. Vulcanul interior – înțelegerea sentimentelor de furie și gestionarea comportamentelor agresive ale copiilor

De foarte multe ori, părinții supuși unui stres continuu, aflați în criză de timp, epuizați fizic și la limita răbdării, întâmpină dificultăți în a-și exprima și controla furia în relație cu copilul. Pe de altă parte, mulți părinți se confruntă cu dificultăți în a înțelege comportamentele agresive ale copilului și nu știu cum îl pot ajuta pe acesta în momentele în care se simte furios.

În cadrul acestui atelier, folosindu-ne de tehnici creative și de joc, vom porni împreună în explorarea ”vulcanului interior”, prin a recunoaște și înțelege sentimentele de furie proprii și ale celuilalt, de a descoperi noi moduri de exprimare și gestionare a acestora, îmbunătățind relația părinte-copil.

7. (Dez)Echilibru – decoperirea unor modalități optime de comunicare între părinți și copii, comunicarea asertivă

În relația cu copilul, părintele are rolul de a satisface nevoile acestuia și de a veni în întâmpinarea lor. De multe ori, adultul renunță la propriile nevoi pentru a-l mulțumi pe copil sau, la polul opus, ignoră nevoile copilului, axându-se pe cele proprii. În astfel de cazuri se creează un dezechilibru în relația părinte-copil, ajungându-se deseori la conflicte.

Vă invit la acest atelier pentru a intra în contact și a înțelege nevoile proprii și pe ale celuilalt, a descoperi și experimenta modalități de a păstra relația în echilibru, ținând cont de nevoile fiecăruia. Astfel, prin intermediul jocului, a improvizației și a tehnicilor creative, vom învăța, cu mic și mare, să ne exprimăm nevoile și să comunicăm asertiv.

8. Cursa cu obstacole – comunicarea asertivă și rezolvarea conflictelor dintre părinți și copii

Deseori, părinții, dar și copiii, privesc relația dintre ei ca o luptă pentru putere și control, prin care, fiecare caută și apelează la diverse strategii pentru a ”câștiga” această luptă care duce la epuizare, disconfort, conflicte și vătămarea relației părinte-copil.

Vă invit să abordăm împreună aceste situații, prin joc de rol, improvizație și punere în scenă și să învățăm noi moduri de a rezolva conflictele, comunicând asertiv.

 

Art & Play 3

Facilitator: Psiholog, Consilier Psihologic, Psihoterapeut Adelina Rotaru

Data și durata: Atelierele se organizează periodic, data fiind comunicată ulterior, în funcție de numărul de solicitări de participare. Durata unui atelier este de 1h 30.

Loc: Gradinite și școli din București sau Ploiești sau cabinet privat (detalii vor fi comunicate telefonic sau prin e-mail).

Cost: Costul diferă în funcție de locul desfășurării atelierelor (grădinițe, școli sau cabinet privat) şi  se va comunica telefonic sau prin e-mail.

Detalii și înscrieri: 0735012606 sau adelinarotaru@gmail.com