Teoria dezvoltării psihosociale

Erikson si cele opt stadii de dezvoltare psihosocială

Erik Erikson (1902 – 1994) a fost un psihanalist german care, făcând parte inițial din cercul lui Freud, a schimbat și a extins teoria freudiană, subliniind influența societății asupra personalității aflate în dezvoltare. Astfel, Erikson afirma că dezvoltarea Eului continuă toată viața, comparativ cu Freud care susținea că personalitatea este definită de experiențele din prima copilărie.

Teoria privind dezvoltarea psihosocială elaborată de Erik Erikson cuprinde opt stadii ce acoperă întreaga durată a vieții. Fiecare dintre cele opt stadii implică o temă psihosocială principală foarte importantă pentru momentul respectiv. Conform lui Erikson, fiecare stadiu corespunde unei anumite probleme care apare conform unui program de maturizare și care trebuie să rezolvată într-un mod satisfăcător pentru dezvoltarea sănătoasă a Eului. Astfel, este necesară găsirea unui echilibru între o tendință pozitivă și alta negativă, corespondentă pentru a rezolva criza specifică fiecărei perioade. Rezolvarea cu succes a unei crize constă în dezvoltarea unei anumite virtuți (punct forte). Cele opt stadii ale dezvoltării psihosociale sunt:

  1. Încredere fundamentală versus neîncredere – de la naștere până la 12-18 luni. În acest stadiu, sugarul își formează o impresie dacă lumea din jur este un loc sigur sau nu, iar virtutea specifică este speranța.
  2. Autonomie versus rușine și îndoială – de la 12-18 luni la 3 ani – copilul ajunge la un echilibru între autonomie, independență și rușine și îndoială. Virtutea corespunzătoare acestui stadiu este voința.
  3. Inițiativă versus vinovăție – de la 3 la 6 ani – copilul își dezvoltă inițiativa încercând activități noi și nu este copleșit de vinovăție. Orientarea spre scop este virtutea specific acestui stadiu.
  4. Hărnicie versus inferioritate – de la 6 ani la pubertate – copilul trebuie să învețe aptitudinile tipice culturii sale sau se va confrunta cu sentimentul de incompetență. Virtute corespunzătoare acestui stadiu este abilitatea.
  5. Identitatea versus confuzia identității – de la pubertate la începutul vârstei adulte – adolescentul trebuie să-și clarifice concepția despre sine (”Cine sunt?”), în caz contrar se lovește de confuzia privind rolurile. Fidelitatea reprezintă virtutea specifică acestui stadiu.
  6. Intimitate versus izolare – începutul vârstei adulte. În acest stadiu persoana încearcă să își ia angajamente față de alții, iar dacă nu reușește poate să sufere din cauza izolării și a egocentrismului. Virtutea corespunzătoare este iubirea.
  7. Generativitate versus stagnare – vârsta mijlocie. În perioada aceasta, adultul matur este preocupat de crearea și îndrumarea generației următoare; altfel, se simte sărăcit. Virtutea este îngrijirea.
  8. Integritate versus disperare – vârsta a treia. În această etapă, adultul vârstnic ajunge să-și accepte propria viață, acest lucru permițând acceptarea morții. În caz contrar, el disperă din cauza incapacității de a retrăi viața. Virtute: înțelepciunea.

 

Papalia, D.E., Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Autor: Adelina Rotaru

Inteligența emoțională în educația copiilor

Despre inteligenţa emoţională şi inteligenţa socială am scris pe larg în articolul Inteligența socială și emoțională. În acest articol, mi-am propus să scot în evidenţă rolul şi importanţa inteligenţei emoţionale în educaţia copiilor.

S-a constat că, de foarte multe ori, un IQ ridicat nu garantează succesul în viață. Elevii care au obținut rezultate foarte bune la examenele școlare  nu sunt întotdeauna cei care au cele mai de succes cariere. Pe de altă parte, elevi cu un IQ ridicat sau chiar peste medie, obțin rezultate slabe din cauza unui slab control al impulsurilor, comportamente agresive, slabă gestionare a emoțiilor ș.a.m.d. Tocmai de aceea, se pune din ce în ce mai mare accent pe importanța dezvoltării emoționale și sociale încă din copilărie, numeroase studii și cercetări aducând dovezi în acest sens.

Inteligența emoțională și  cea socială sunt legate de succesul copiilor în relații. Încă din primii ani de viață, este important ca un copil să învețe să trimită și să primească mesaje emoționale, folosind cunoștințe despre emoțiile și abilitățile lor de a regla emoțiile, astfel încât să poată negocia cu succes schimburi interpersonale, să stabilească și să mențină relații satisfăcătoare cu cei din jur.

Totodată, inteligența emoțională este corelată cu succesul școlar. Emoțiile sunt omniprezente în școli și grădinițe iar pentru ca un elev să colaboreze cu pedagogii și cu colegii și să faciliteze procesul de învățare, este nevoie ca el să înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile,  să-și dezvolte autocontrolul, să-i înțeleagă pe ceilalți și să-și sporească empatia, să rezolve conflicte și să-și dezvolte asertivitatea.

În ultimul deceniu un număr foarte mare de instituții de învățământ din întreaga lume au dezvoltat și implementat programe de educație socială și emoțională. În multe țări (S.U.A., Singapore, Malaezia, Japonia, Corea, Noua zeelandă, Marea Britanie etc.) educația socială și emoțională se referă la o serie de programe de educare a caracterului, prevenirea violenței, a consumului de droguri, disciplina școlară și au obiective precum: reducerea sau eliminarea anumitor probleme de comportament ale elevilor, sporirea performanțelor academice ale acestora, îmbunătățirea relațiilor, rezolvarea conflictelor, gestionarea emoțiilor, prevenirea sau reducerea anumitor probleme de sănătate, de relaționare și îmbunătățirea climatul școlar.

În România curriculum sistemului de învățământ se axează aproape integral pe dezvoltarea intelectuală a copiilor, punându-se prea puțin accent sau chiar deloc pe dezvoltarea emoțională și socială. Totuși, în ultima perioadă, tot mai multe instituții private și câteva din cele publice oferă copiilor programe de dezvoltare personală sau dezvoltare emoțională și socială, de cele mai multe ori sub forma unui curs opțional.

hand-in-hand-13069371

Încurajez pe această cale, părinții, cadrele didactice și pe toți cei care lucrează cu copiii să acorde o mai mare atenție şi dezvoltării emoționale și sociale ale copiilor.

Iată câteva recomandări pentru a contribui la dezvoltarea emoțională și socială a copilului:

  • stabilirea unei relații de încredere reciprocă prin evitarea criticii, pedepsirii copilului și deschidere către comunicare și rezolvare împreună a conflictelor sau situațiilor dificile;
  • identificarea, numirea și exprimarea emoțiilor ori de câte ori este posibil astfel încât copilul să deprindă un vocabular al emoțiilor (fericire, furie, tristețe, frică etc.), ajutându-l să-și identifice propriile sentimente și pe cele ale celorlalți;
  • înțelegerea și acceptarea emoțiilor copiilor, diferențiind între emoții și comportament (exemplu – acceptarea sentimentului de furie fără a încuraja sau aproba un comportament agresiv);
  • conversații cu copilul despre emoțiile fiecăruia, încurajarea copilului să-și exprime sentimentele fără a se răni pe sine sau pe alții;
  • abordarea emoțiilor prin joc, povești, desen și alte activități plăcute copilului;
  • învățarea unor modalități de relaxare/liniștire/detensionare (precum exerciții de respirat, tehnici de relaxare, colorat etc.);
  • învățarea copilului modalități de a pune limite și a se proteja în fața unor potențiali agresori (copii sau adulți), dezvoltarea asertivităţii;
  • punerea în scenă sau în joc a situațiilor conflictuale/dificile pentru copil, ajutându-l într-o manieră ludică de a găsi soluții, rezolvări;
  • încurajarea copilului să interacționeze și să stabilească relații cu alți copii.

După cum scria Daniel Goleman (2008, p.13), ”inteligența emoțională trece înaintea IQ-ului în special în acele domenii ”umane”, in care intelectul este relativ mai puțin relevant pentru obținerea succesului – de exemplu, în acelea în care empatia și autocontrolul ar putea reprezenta abilități mai remarcabile decât cele pur cognitive. […] Cei care reușesc să-și administreze viața emoțională cu mai mult calm și conștiință de sine par să aibă un avantaj clar și cuantificabil în ce privește menținerea sănătății după cum confirmă acum numeroase studii”.

Recomandare vizionare: Linda Lantieri ‘Culitivating emotional intelligence in children’ at Happiness & Its Causes 2013

Referințe bibliografice:

Denham SA, McKinley M, Couchoud EA, Holt R. Emotional and behavioral predictors of preschool peer ratings. Child Development. 1990;61(4):1145-1152.

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Inteligența socială și emoțională

emotional-memory

Repere istorice

Încă din cele mai vechi timpuri, a apărut un interes legat de emoții și influența acestora asupra gândurilor, acțiunilor și relațiilor oamenilor. De-a lungul timpului, găsim referiri la emoții  în operele lui Platon, Aristotel, Kant, Darwin și mulți alții.

În lucrarea lui Charles Darwin ”The Expression of Emotions in Man and Animals”, publicată în 1872, autorul a ridicat problema studiului emoțiilor considerate esențiale pentru adaptarea și supraviețuirea speciei, în contradicție cu perspectiva conform căreia acestea erau ceva ce trebuia stăpânit, ținut sub control și care întunecă gândirea.

Ulterior, în 1920, Edward Thorndike, psiholog american, folosește termenul de inteligență socială ca fiind abilitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interumane.

În 1940, David Wechsler, psiholog american născut în România și cel care a elaborat setul de teste standardizate pentru inteligență Scalele de Inteligență Wechsler, afirma că modelul de inteligență dezvoltat la acea vreme era incomplet deoarece nu includea ”aspectele non-intelectuale ale inteligenței generale”. Acesta a constatat că ”adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează atât prin elemente cognitive cât și prin cele non-cognitive” (Fodor, 2009, p.61)

În 1983, Howard Gardner, folosește conceptul de ”Inteligențe Multiple” susținând că nu există un singur tip de inteligență, ci mai multe. Studiind modul în care învață adulții și copiii, el ”și-a dat seama că ei păreau să învețe și să își demonstreze inteligența într-o mulțime de moduri” (Armstrong, 2012, p.8). Pornind de la aceste observații, Gardner a identificat 7 tipuri de inteligență printre care inteligența interpersonală cu referire la abilitățile de a evalua stările celorlalți, de a-i înțelege, de a cunoaște ceea ce îi motivează pe oameni și îi face să coopereze și inteligența intrapersonală, constând în capacitatea de a avea o reprezentare corectă despre propria persoană, o bună autoevaluare, autocunoaștere și reglare emoțională.

Termenul de inteligență emoțională a fost folosit prima dată în 1985 de către Wayne Leon Payne în lucrarea sa ”A Study of Emotion: Developing Emotional Intelligence; Self-Integration; Relating to Fear, Pain and Desire”, care afirma că inteligența emoțională reprezintă o abilitate care presupune o ”relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință”.

Definiţii

În anii ’90, s-au conturat 3 mari direcții în definirea inteligenței emoționale. Una dintre acestea este cea a psihologilor J. Mayer și P. Salovey care defineau inteligența emoțională ca fiind capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile, a le exprima, cunoaște, înțelege și regulariza cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale.

Cea de-a doua direcție de definire a inteligenței emoționale este dată de psihologul israelian Reuven Bar-On care, în urma a 25 de ani de studii, a definit conceptul printr-un set de aptitudini personale, emoționale și sociale care influențează capacitatea individului de a face față dificultăților și solicitărilor cotidiene. Autorul a evidențiat o serie de componente ale inteligenței emoționale grupate în: aspectul intrapersonal (conștientizarea propriilor emoții, optimism, asertivitate, autorealizare, independență), aspectul interpersonal (empatie, relații interpersonale, responsabilitate socială), adaptabilitate (rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate), controlul stresului (toleranța la stres, controlul impulsurilor), dispoziția generală (fericire, optimism).

O vizibilă diferențiere între cele două concepte, apare la H. Gardner și la Reuven Bar-on care au făcut distincția între inteligența interpersonală (relațiile cu ceilalți) și cea intrapersonală (corelată cu inteligența emoțională).

Cea de-a treia direcție de definire a inteligenței emoționale este cea a lui Daniel Goleman în cartea sa Inteligența Emoțională, publicată pentru prima dată în 1995. Plecând de la teoria lui Mayer și Salovey, Goleman a folosit termenul de inteligență emoțională pentru a ”sintetiza o gamă largă de descoperiri științifice, reunind direcții de cercetare care până atunci fuseseră separate” și ”o largă varietate de inovații științifice interesante, cum ar fi primele roade ale domeniului, pe atunci în fază incipientă, al neurologiei afectelor, care explorează felul în care creierul controlează emoțiile.” (Goleman, 2008, p.7).

Modelul lui Goleman scoate în evidență o serie de trăsături personale și sociale:

  • componentele personale: conștiința de sine (autocunoașterea emoțională, autocunoașterea realistă și corectă, încrederea în sine), autocontrolul (autocontrolul emoțional, transparența și menținerea integrității, adaptabilitatea la schimbare, orientarea spre rezultate, inițiativa, optimismul și perseverența);
  • componentele sociale: conștiința socială (conștiința de grup, empatia, orientarea spre sarcină) și capacitatea de administrare a relațiilor (managementul relațiilor interpersonale, leadership inspirațional, inițierea și managementul schimbării, influența, managementul conflictelor, lucrul în echipă și colaborarea).

Cartea lui Goleman a fost bestseller internațional și a făcut cunoscut conceptul de Inteligență Emoțională (IE) în toată lumea. Ulterior, ca o continuare a acestei cărți, autorul a publicat Inteligența socială în care pune accentul pe analizarea individului ca entitate individuală până la relațiile lui cu cei din jur. În această lucrare, el trece în revistă descoperiri recente care arată că însăși structura creierului îl face sociabil iar noi toți suntem interconectați, accentul punându-se pe ”acele clipe efemere care prin viață atunci când interacționăm. Acestea capătă consecințe profunde pe măsură ce ne dăm seama cum, toate la un loc, ne ajută să ne modelăm unii pe alții”. (Goleman, 2007, p.12)

Conform lui Goleman, inteligența socială reprezintă atât capacitatea noastră de a-i percepe pe cei din jur într-un anumit fel, cât și acțiunile voite pe care le facem ulterior pentru a-i influența pe ceilalți într-un sens dorit de noi. Astfel, el diferențiază două elemente constitutive ale inteligenței sociale: conștiința socială – ceea ce sesizăm despre ceilalți (emoții, gânduri etc.) și dezinvoltura socială – modul în care acționăm și reacționăm atunci când am pus un anumit diagnostic celui din fața noastră.

În Inteligența socială. Noua știință a succesului, Karl Albrecht a făcut o diferențiere clară între inteligența emoțională și cea socială, elaborând un model pentru descrierea, evaluarea și definirea inteligenței sociale prin cinci dimensiuni:

  1. Conștiința situațională sau simțul situației – abilitatea de a studia situațiile și de a interpreta comportamentul oamenilor;
  2. Prezența – o serie întreagă de semnale pe care ceilalti le procesează într-o impresie evaluatoare a unei persoane);
  3. Autenticitatea – radarele sociale ale altora asupra comportamentului nostru;
  4. Claritatea – capacitatea noastră de a-i determina pe ceilalți să coopereze cu noi;
  5. Empatia – ca legătură dintre două persoane care sa creeze bazele pentru o interacțiune pozitivă și cooperare.

De-a lungul timpului, conceptele de inteligență emoțională și inteligență socială au fost definite în diferite moduri, diferențele dintre ele fiind evidențiate mai mult sau mai puțin de diverși autori. În ultimii ani, cei doi termeni s-au răspândit la nivel mondial, fiind adoptați în numeroase domenii, precum educație, afaceri  și nu numai.

Mai multe despre inteligenţa emoţională în educaţie în articolul Inteligența emoțională în educația copiilor

Referințe bibliografice:

Albrecht, K., Inteligența socială. Noua știință a succesului, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Armstrong, Th., Esti mai inteligent decât crezi. Un ghid al inteligentelor multiple, pentru copii, Ed. Curtea Veche, București, 2012;

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Goleman, D., Inteligența socială, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.shutterstock.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Ateliere de comunicare și dezvoltare personală pentru adulți

ARTA DE A COMUNICA EFICIENT 

Vorbim nu doar ca să le spunem oamenilor ce gândim, ci și ca să ne spunem nouă ce gândim. Discursul este parte din gândire. 

(Oliver Sacks)

Comunicarea este liantul fiecărei relații și stă la baza dezvoltării personale. Dezvoltarea personală presupune o bună înțelegere a propriilor emoții, gânduri, nevoi, așteptări dar și a celor din jur, capacitate de autocontrol și reglare emoțională, auto-acceptare, încredere în sine, și o bună adaptare la mediu. Te invit la acest atelier să descoperim împreună modalități eficiente de a ne exprima, înțelege și gestiona emoțiile, de a rezolva situațiile conflictuale și de a ne dezvolta inteligența emoțională, astfel încât să cultivăm o relație sănătoasă cu propria persoană, dar și cu ceilalți. Vom face asta prin diferite jocuri, tehnici creative (desen, pictură, modelaj) și alte tehnici specifice.

În cadrul acestor ateliere, te invit să descoperim împreună:
• cum ne exprimăm nevoile, gândurile, sentimentele, dorințele, așteptările;
• cum interpretăm mesajele celorlalți și cum le răspundem;
• cum dezvoltăm și menținem relațiile cu cei din jur;
• care sunt problemele de comunicare și ce facem pentru a le rezolva;
• cum facem față conflictelor.

Prin intermediul unor jocuri de grup, exerciții de comunicare, jocuri de rol și alte tehnici terapeutice, vom învăța despre:
• tipurile de comunicare;
• comunicarea nonverbală;
• cum să comunicăm eficient (strategii și tehnici de comunicare);
• cum să oferim feedback;
• cum să gestionăm conflictele și să stabilim relații sănătoase;
• inteligența emoțională (conștientizarea, gestionarea emoțiilor, dezvoltarea abilităților sociale).

Facilitator: Adelina-Gabriela Rotaru – Psiholog, Consilier Psihologic, Psihoterapeut

Dată și durată: Data va fi anunțată odată cu formarea grupei (număr minim de 8 participanți, maxim 14). Durata unui atelier este de 3 ore.

Loc: Atelierele se desfășoară în incinta  cabinetului privat din București (detalii la înscriere).

Investiție: 30 RON/persoană/atelier

Pentru detalii și înscrieri:  0735012606 (Adelina Rotaru)

Nevoile și dorințele copiilor

Nevoi versus dorințe

Cum putem face diferența dintre nevoie și dorință? De ce are nevoie cu adevărat copilul?

Pentru a răspunde acestor întrebări este important să facem o delimitare clară între nevoi și dorințe, astfel încât să nu cădem în capcana de a le confunda.

Nevoia este o necesitate, o trebuință ce se cere a fi satisfăcută pentru a asigura sănătatea fizică și psihică și supraviețuirea.  Prin lipsa satisfacerii unei nevoi,  se poate pune în pericol viața, sănătatea individului, consecința finală fiind chiar moartea (nevoia de hrană, aer, apă, odihnă, adăpost etc.)

Pentru a înțelege mai bine importanța nevoilor și deosebirea acestora față de dorințe, se poate lua ca referință ierarhizarea nevoilor umane propusă de Abraham Maslow. Acesta a alcătuit Piramida nevoilor/trebuințelor umane, având la bază nevoile cele mai puternice (fără de care supraviețuirea nu este posibilă) și urcând progresiv către vârf, pe măsură ce sunt îndeplinite nevoile anterioare.

Piramida lui Maslow

Maslow

  1. Nevoile fiziologice se referă la nevoile elementare, fără de care organismul nu poate funcționa în parametri normali: aer, apă, hrană, somn, temperatură optimă etc.
  2. Nevoile de securitate urmează celor fiziologice și se referă la nevoia de protecție, stabilitate și de a se simți în siguranță (ordine, limite, lege, protecție).
  3. Nevoile de apartenență reprezintă nevoile sociale, de afiliere, afecțiune, iubire, relații familiale, de prietenie, a face parte dintr-un grup.
  4. Nevoile de stimă înglobează nevoile individului de (auto)respect, recunoaștere, reputație, statut, valorizare și apreciere din partea celorlalți, dar și a propriei persoane.
  5. Nevoile de (auto)cunoaștere reprezintă nevoile de cogniție, de a da sens lucrurilor, de a înțelege lumea înconjurătoare, dar și pe sine.
  6. Nevoile estetice se referă la nevoia de frumusețe, de formă, ordine, simetrie, echilibru în mediul înconjurător și la propria persoană.
  7. Nevoile de (auto)dezvoltare sau de autoactualizare reprezintă nevoile de împlinire, (auto)realizare, fericire, sentimentul de identitate și sens, găsirea și explorarea potențialului propriu.
  8. Nevoile de sens suprem și transcendeță sunt cele care dau o semnificație vieții, interesul de a-i asista, susține și ajuta pe alții în dezoltarea lor, de a contribui la reușita altora.

Deși teoria lui Maslow susținea inițial că oamenii au nevoie de a-și îndeplini mai întâi nevoile de la baza piramidei pentru a ajunge treptat la cele din vârf, realitatea poate fi uneori diferită în funcție de individ și de context. Totuși, piramida lui Maslow poate fi un bun instrument de autocunoaștere și  de a identifica și înțelege nevoile proprii și ale celorlalți.

Pe de altă parte, dorința este o stare sufletească, o aspirație, o tendință interioară spre obținerea, realizarea unui lucru. Dorința este ceva la care persoana râvnește dar fără de care poate trăi, poate supraviețui (dorința de a merge într-un anumit loc, de a cumpăra un anumit lucru etc.). Neîmplinirea unei dorințe poate duce la sentimente de frustare, tristețe, furie, dezamăgire însă nu reprezintă un pericol asupra vieții persoanei deși, de cele mai multe ori, așa se poate interpreta.

În cazul copiilor, este important ca persoanele de îngrijire să înțeleagă  diferența dintre nevoi și dorințe și să ofere cadrul necesar dezvoltării și satisfacerea nevoilor, însă să nu încerce să împlinească toate dorințele acestora. Mulți părinți pot gândi că sunt niște părinți ”răi” sau se tem de reacția copilului dacă le refuză satisfacerea anumitor dorințe. De aceea, trebuie scoase în evidență riscurile ca, pe termen lung, acel copil care se obișnuiește să primească tot ceea ce își dorește, să își stăpânească cu greu tendințele, sentimentele, să aibă un slab autocontrol, o toleranță scăzută la frustrare, să aibă reacții negative și chiar violente atunci când i se refuză ceva, să facă orice pentru a obține ceea ce vrea, să devină un consumator  pretențios, să cheltuie mult timp și resurse în această direcție.

Dorințele au rolul de a hrăni nevoia de a visa și imaginația și este important și necesar să fie ascultate, luate în seamă, valorizate și realizate doar în măsura în care devin foarte însemnate pentru persoana în cauză, ajutând la dezvoltarea acesteia. Deși copiii au foarte multe dorințe (diverse jucării, obiecte, îmbrăcăminte/încălțăminte de la o anumită fimă, electronice ș.a.m.d.) și uneori ar face orice să le fie împlinite, părinții trebuie să evalueze cât de util și necesar este să le și împlinească. A nu satisface toate dorințele copilului nu este o tragedie, dar este tragic ca unui copil să nu îi fie îndeplinite nevoile fundamentale.

Nevoile esențiale ale copilului

Conform pediatrului T.B. Brazelton și a psihiatrului de copii S.I. Greenspan, există 7 nevoi esențiale ale copiilor.

  1. Nevoia de relații de îngrijire permanente

Copilul are nevoie încă de la naștere de relații afectuoase, de un schimb de gesturi afective care îl ajută să recunoască și să răspundă la indiciile emoționale ce duc la formarea sentimentului sinelui. Prin intermediul relațiilor cu ceilalți, copilul învață să gândească, să treacă de la ”punerea în act” a dorințelor, la a și le reprezenta în minte și a le asocia un cuvânt, a le eticheta. Astfel, copilul începe să utilizeze simbolurile, să își dezvolte capacitatea de autoobservare și gândirea. Relațiile și interacțiunile afective reprezintă o nevoie fundamentală în dezvoltarea capacităților intelectuale, a simțului moral, a capacității de a înțelege sentimentele, de a empatiza și a creativității și a abilităților de gândire abstractă ale copilului. Plecând de la primele modele de interacțiune și comunicare dintre copil și părinți (persoanele de îngrijire), se formează tiparele pentru toate relațiile următoare.

  1. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine

Pentru a i se asigura această nevoie, copilul trebuie protejat încă din timpul sarcinii împotriva pericolelor, a substanțelor toxice (alcool, tutun, droguri, poluanți, alimente nesănătoase) și trebuie să i se ofere îngrijire și supraveghere medicală de-a lungul întregii sale dezvoltări. Expunerea copilului la substanțe toxice și la un mediu haotic, dezordonat, suprasolicitant afectează dezvoltarea sistemului nervos central al acestuia.

  1. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale

Încă din anii 1950 au început să se efectueze diferite cercetări care au scos în evidență diferențele dintre copii și faptul că nu există un mod universal valabil de îngrijire a acestora. În îngrijirea și educarea copilului trebuie să se țină cont de particularitățile acestuia și să se creeze intervenții specifice, adaptate fiecărui individ (caracteristici fiziologice și trăsături de personalitate). Adaptarea experiențelor la diferențele individuale este esențială în educația timpurie.

  1. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării

Dezvoltarea copilului are loc în etape, iar fiecărei etape îi corespund anumite componente fundamentale. În fiecare etapă, capacitățile cognitive, motorii, de limbaj, emoționale și sociale conlucrează pentru a ajuta copilul să se descurce în lume, acesta având nevoie de experiențe care să îl stimuleze și pe care să le poată achiziționa pentru a evolua.  Astfel, se descriu 6 etape principale, plus 3 etape adiționale (caracteristice perioadei școlare):

  • Securitatea și capacitatea de a privi, a asculta și a fi liniștiți;
  • Relaționarea: capacitatea de a se simți afectuos și apropiat față de alții;
  • Comunicarea bidirecțională și intenționată, fără cuvinte (comunicare nonverbală, comportament, expresii faciale, postura corpului);
  • Rezolvarea de probleme și formarea unui sentiment al sinelui (înțelegerea modului de funcționare a lumii, recunoașterea tiparelor);
  • Ideile emoționale (formarea de idei despre dorințele, emoțiile, nevoile proprii, trecând de la punerea în act, la exprimarea în cuvinte, identificarea și etichetarea sentimentelor);
  • Gândirea emoțională (trecerea de la identificarea și etichetarea emoțiilor la a face legături între diferite categorii de idei și sentimente, controlarea impulsurilor , distincția între „eu” și ”non-eu”);
  • Gândirea triangulară, vârsta fantasmelor și omnipotenței (dezvoltarea abilităților de relaționare, comunicare, dezvoltarea imaginației și a gândirii; curiozitate față de viață și un sentiment profund de uimire față de lume);
  • Vârsta prietenilor de-o seamă cu ei și a intrigilor (apartenența la grup cu cei de-o vârstă, potrivirea, compararea și clasarea propriei persoane în raport cu ceilalți);
  • Sentimentul interior al sinelui (dobândirea unei imagini interioare mai clare în ceea ce privește țelurile și valorile în formare; ambivalență între ”a crește” și a rămâne copil, oscilație între două realități: realitatea grupului celor de-o seamă și realitatea interioară în dezvoltare, formată din valori și atitudini).
  1. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări

Învățarea limitelor se realizează prin internalizarea acestora, din dorința de a-i mulțumi pe cei din jur, de a fi aprobați și respectați de către cei apropiați sau din teamă, frică de dezaprobare, respingere, pedeapsă. Internalizarea standardelor de comportament pornește de la sentimentul copilului că este îngrijit și educat, concomitent cu sentimentul că este respectat.

Încă de la naștere, bebelușului i se stabilesc niște limite prin intermediul gesturilor, a limbajului nonverbal al persoanelor de îngrijire. Ulterior, copilul îl preia pe „nu”, urmând să învețe să lege idei și să anticipeze ceea ce s-ar întâmpla dacă încalcă o regulă, dând un sens consecințelor și gândindu-se la alternative. La baza internalizării limitelor și a standardelor de comportament acceptate stă dorința copiilor de a face pe plac, de a obține aprecierea, valorizarea, respectul persoanelor de îngrijire, în strânsă legătură cu abilitățile lor de a internaliza aceste sentimente de admirație și respect într-un set de țeluri și principii generale interne. Prin formarea acestui set, copiii vor putea să aibă grijă de ei constant, tocmai din încercarea de a atinge aceste țeluri.

  1. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală

Apartenența la o comunitate stabilă și o anumită cultură reprezintă cadrul pentru celelalte nevoi esențiale, asigurând un sentiment de stabilitate, siguranță și de reglemetare internă. O comunitate oferă sentimentul de coerență și legătură între membrii săi care trebuie să găsească împreună modalități de a realiza anumite scopuri și de a își înțelege așteptările reciproce și tiparele culturale.

  1. Protejarea viitorului

Această nevoie se referă la nevoia de supraviețuire, de continuitate și de apariție a unor noi generații prin asigurarea unui mediu sigur, sănătos, ce face posibilă dezvoltarea umană.

O altă clasificare a nevoilor este cea făcută de autoarele Botiș-Matanie și Axente, trecând în revistă nevoile emoționale ale copilului:

  1. Nevoia de dragoste (atenție, gesturi de afecțiune)
  2. Nevoia de onestitate (copilul învață de la adult despre adevăr și onestitate, luând ca model comportamentul acestuia)
  3. Nevoia de respect
  4. Nevoia de înțelegere (de a fi ascultat și înțeles)
  5. Nevoia de acceptare
  6. Nevoia de răbdare din partea părinelui
  7. Nevoia de flexibilitate (stabilirea așteptărilor în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copilului)
  8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor
  9. Nevoia de constanță (consecvență)
  10. Nevoia de timp petrecut cu părintele

În concluzie, pentru o dezvoltare sănătoasă și echilibrată este necesară îndeplinirea unor nevoi fundamentale ale copilului. Pe lângă nevoile primare, de supraviețuire, copilul trebuie să fie iubit, să primească afecțiune, atenție, respect, să fie ascultat, să se simtă înțeles, apreciat, valorizat de către cei din jur, să i se ofere un mediu stabil, sprijin, protecție, limite, ordine și reguli care să îl ghideze și să îl ajute să se definească pe sine, să îi fie recunoscută unicitatea și, totodată, să simtă că are o plasă de siguranță, un grup de care aparține sau cel puțin o persoană de atașament. Cât despre dorințe, ele pot fi împlinite uneori, dar este important ca unele dintre ele să rămână la stadiul de vis, înțelegând că fiecare individ este responsabil pentru propriile dorințe.

Referințe:

Brazelton, T. B., Greenspan, S. I., Nevoile estențiale ale copiilor, ed. Trei, București, 2013

Botiș Matanie, A., Axente, A., Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2011

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved