Atașamentul adultului în relația cu propriul copil și în relația de cuplu

Cum influențează atașamentul din copilăria părintelui relația cu propriul copil?

couple-1557551

Plecând de la teoria atașamentului, unii cercetători au investigat modul în care tiparul de atașament format în copilărie influențează viața de adult. S-a observat că modelul de relație pe care copiii le-au avut cu persoanele primare de referință (de obicei părintele) are o influență puternică asupra tiparelor de relație pe care oamenii le dezvoltă în relațiile lor intime de mai târziu. Conform teoriei atașamentului, nivelul de siguranță al atașamentului pare să influențeze atât componenta afectivă și socială, cât și pe ceea cognitivă. Așadar, cu cât atașamentul copilului față de persoana de îngrijire a fost mai sigur, cu atât probabilitatea ca el să formeze relații pozitive cu alții este mai mare (vezi: Tipuri de atasament in relatia parinte-copil)

Nenumărate studii au urmărit efectele atașamentului infantil asupra personalității și a modului de a relaționa cu ceilalți la vârsta adultă. Inspirați de munca cercetătoarei Mary Ainsworth, Philip Shaver și Cindy Hazan au condus mai multe studii pentru a măsura atașamentul în relațiile romantice ale adultului și au evidențiat trei stiluri de atașament la adulți: atașamentul adult sigur, dezangajat (evitant) și anxios-ambivalent.

Mary Main (cercetătoare în domeniul atașamentului) și colegii săi credeau că unele experiențe pe care părinții le-au avut în propria copilărie sunt relevante în determinarea comportamentului acestora față de proprii copii. Main și colaboratorii ei au conceput Interviul de atașament pentru adulți (IAA), un instrument de cercetare  prin care li se cere adulților să își aducă aminte de copilărie și să își interpreteze sentimentele și experiențele legate de atașamentele lor de atunci.

În urma utilizării acestui interviu, cercetătorii au dovedit că felul în care adulții își amintesc de experiențele lor timpurii cu persoanele de îngrijire le influențează starea emoțională și modul în care reacționează față de proprii copii, fiind un factor de predicție a nivelului de siguranță a relației de atașament părinte-copil. Astfel, părintele care a avut un atașament sigur în relația cu propria mamă (persoană de îngrijire) sau care are capacitatea de a înțelege și a explica de ce a avut un atașament nesigur, va putea recunoaște în mod corect comportamentele de atașament ale propriului copil și va putea reacționa încurajator față de acesta pentru a-l ajuta să-și formeze un atașament sigur. Pe de altă parte, părintele preocupat de propriile relații de atașament din copilărie are tendința de a-și manifesta furia și de a fi intruziv în interacțiunile cu propriul copil. Părintele deprimat care respinge amintirile legate de persoanele de atașament și care, deseori, a suferit din cauza unei lipse de disponibilitate emoțională sau a respingerii, tinde să fie rece și să aibă o atitudine dezangajată, nereactivă față de propriul copil.

Felul în care adulții deveniți părinți își amintesc de experiențele lor timpurii de atașament și le povestesc, dezvăluie caracteristicile tiparului de atașament. Legăturile pozitive din copilărie servesc drept nucleu de reziliență în confruntarea cu dificultățile și suferințele. Chiar dacă nu toți adulții au avut parte de astfel de legături și au avut copilării mai dificile, acest lucru nu înseamnă că ei sunt predestinați să repete tiparele de comportament ale părinților sau îngrijitorilor primari. Ciclul unui atașament nesigur poate fi întrerupt. Prin reflectarea asupra propriei vieți și înțelegerea trecutului, adultul va da coerență vieții sale și va putea obține o siguranță matură în atașamentul lui, devenind astfel capabil să aibă un atașament sigur cu propriul copil prin creșterea sensibilității față de nevoile acestuia.

Este important de reținut că modelul de atașament al unei persoane nu poate fi încadrat rigid într-o singură categorie. Deseori, apar elemente din mai multe categorii deoarece pot avea tipare diferite față de diferiți adulți din viața lor.

Tiparele de atașament la adult

Atașamentul adult sigur (securizant) – Adulții cu atașament sigur sunt aceia care au reușit să își înțeleagă și integreze trecutul cu prezentul și viitorul anticipat. Ei povestesc într-un mod coerent despre experiențele lor chiar dacă au avut parte și de experiențe dificile. Ei integrează atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative, într-o poveste coerentă și sunt conștienți de influența acestor experiențe asupra personalității lor adulte. Deseori, acești adulți se simt confortabil să depindă de alții și alții de ei, să intre în relații apropiate cu ceilalți, să aibă încredere în oameni și să conteze pe ei. Atașamentul sigur facilitează interacțiunile cu ceilalți și ajută la dezvoltarea unor relații intime relativ stabile, fără teamă de singurătate sau de o apropiere prea mare de cineva. Adulții cu atașament sigur simt că merită dragoste și respect și se simt valoroși fără a fi preocupați excesiv de tema abandonului sau a dependenței de celălalt.

Atașamentul adult evitant (dezangajat) – Adulții care au suferit pierderi sau respingeri în copilărie, care au dus lipsă de disponibilitate emoțională din partea părinților, au o atitudine evitantă (dezangajată) față de atașament. Poveștile lor despre experiențele timpurii pot fi sărace deoarece refuză să-și amintească sau insistă că nu își pot aminti. Modul de gândire și comportamentul lor poate reflecta izolare, adaptându-se unui mediu familial steril emoțional printr-o atitudine de evitare și lipsă de angajament. Ei au tendința de a se izola, de a respinge apropierea emoțională și intimitatea, țin foarte mult la independență și li se pare dificil să aibă încredere în alții sau să depindă de ei. Acești adulți pot avea parte de mai multe separări, dar să sufere mai puțin în urma unei despărțiri.

Atașamentul adult anxios-ambivalent (angoasat) – Adulții crescuți de persoane care au dat dovadă de instabilitate în ceea ce privește sensibilitatea, disponibilitatea emoțională și atenția față de copil, prezintă stări de nesiguranță, anxietate și ambivalență. În poveștile lor despre experiențele din copilărie apar deseori probleme nerezolvate care sunt încă vii și le invadează prezentul, abătându-se de la subiect. Așadar, intruziunile problemelor rămase nerezolvate duc la o lipsă de coerență a firului narativ.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent tind să îi vadă pe ceilalți ca evitanți, să creadă că nu sunt iubiți și valorizați în mod real și că nu pot avea încredere în celălalt. Ei au o stimă scăzută, se simt nesiguri și se tem de posibilitatea de a fi abandonați.

Atașamentul adult nerezolvat 

Deseori, pierderile și traumele nerezolvate suferite de părinți sunt asociate cu cel mai puțin sigur tip de atașament al copilului – atașamentul dezorganizat. Acest tip de atașament include comportamente haotice, de distanțare și respingere când copilul se află în suferință sau reacții puternice de furie și comportamente agresive față de copil.

Problemele nerezolvate duc deseori la labilitate emoțională prin întreruperea fluxului de informații din minte și incapacitatea de control al emoțiilor și de a menține legături cu ceilalți. Astfel, dipoziția psihică poate deveni una deprimată, cu schimbări bruște de dispoziție și de atitudine.

Cum influențează atașamentul relațiile intime ale adultului?

Atașamentul influențează puternic tiparul de relaționare pe care adultul îl dezvoltă de-a lungul vieții sale, cât și modul în care abordează sexualitatea.

Adulții cu atașament securizant stabilesc ușor relații și devin apropiați emoțional, fără teama de intimitate. Deseori, aceste persoane caută să experimenteze sexualitatea în contextul unei relații stabile și găsesc plăcere în contactul fizic și sexual fără a se angaja în relații extramaritale sau în aventuri ocazionale (sex de o noapte).

Adulții cu atașament evitant se simt incomod în relații care implică apropiere și intimitate. Tind să devină nervoși când cineva devine prea apropiat de ei și să fie indifeli, preferând sexul extramarital, sexul fără implicare emoțională și aventurile de o noapte.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent se simt nesiguri în relație și au tendința de a investi foarte mult căutând un nivel de apropiere și angajament care poate fi considerat sufocant de către parteneri. Ei manifestă gelozie și au tendința de a se separa și a reveni iarăși în relație, temându-se de abandon și de lipsa dragostei reciproce. Ei pun accent pe aspectele fizice, hrănitoare ale relației, dar tind să se bucure de sex mai puțin.

Unele studii privind influența atașamentului în relația de cuplu arată că acele cupluri formate din doi parteneri cu atașament nesigur prezintă un grad mai ridicat de negativitate și conflict, tipare de comunicare mai puțin constructive și o mai mare dificultate în adaptarea afectului, având o potrivire conjugală mai redusă comparativ cu cuplurile în care cel puțin unul dintre parteneri are atașament sigur care oferă un plus de echilibru și flexibilitate relației. (Fisher, Crandall, 2001)

James Fisher și Lisa Crandall au introdus conceptul de atașament complex și susțin că în relația de cuplu fiecare partener funcționează ca o figură de atașament pentru celălalt. Într-o formă ideală, fiecare partener poate oscila între a fi dependent de celălalt (a fi în rol de copil sau bebeluș dependent emoțional), și a fi figura de atașament pentru  de celălalt – a fi dependent pentru celălalt (celălalt se află în rol/poziție de copil sau bebeluș dependent). Așadar, există două direcții în sistemul de atașament din cuplu. Cei doi autori emit ipoteza conform căreia atașamentul complex al unui cuplu este puternic influențat de tiparele de atașament reprezentative ale fiecărui partener. Ei consideră că se pot identifica următoarele modele de atașament în cuplu:

  • Atașamentul cuplului securizant (sigur). Acest tip de atașament presupune flexibilitate din partea partenerilor pentru a jongla cu cele două direcții ale sistemului de atașament din cuplu: a fi dependent de celălalt versus a depinde celălalt de el. În ambele poziții, cei doi manifestă empatie și tolerează anxietatea. Acești parteneri își exprimă în mod deschis nevoile de contact și de confort și sunt disponibili pentru a și le satisface reciproc.
  • Atașamentul cuplului insecurizant are ca trăsături definitorii lipsa flexibilității, a abilității de a schimba pozițiile (specifice atașamentului cuplului securizant) și a reciprocității. Acest tip de atașament se caracterizează prin rigiditate și asimetrie, partenerii fiind mai puțin conștienți de experiențele partenerului și de efectele acestora asupra propriei persoane sau asupra celuilalt.
  • Atașamentul cuplului retras/retras (dismissing/dismissing couple attachment). Modelul de atașament părinte-copil care a implicat respingere, comportamente de retragere/îndepărtare din partea părintelui atunci când copilul suferea și își manifesta dependența, face ca, mai târziu, copilul devenit adult să se prezinte ca fiind foarte independent și auto-suficient. De fapt, această independență este mai mult o fugă de dependență, un mecanism de apărare în fața vulnerabilității deoarece experiențele legate de nevoile și sentimentele de dependență ajung să fie percepute ca fiind amenințătoare și sunt reprimate, negate. Așadar, pentru a fugi de sentimentele de dependență, adultul ajunge să se retragă și să intre în conflict cu celălalt dacă acesta și le exprimă. În cadrul acestui cuplu, dependența este respinsă, interzisă și cei doi parteneri funcționează pe baza unui ”contract” inconștient de tipul ”Eu nu sunt dependent de tine și tu nu ești dependent de mine.” Dacă amândoi partenerii sunt capabili să se conformeze acestui ”contract”, cuplul pare să funcționeze normal și să nu existe conflicte sau acestea sunt evitate. Atâta timp cât nu intervine nimic care să afecteze termenii ”contractuali”, cuplul pare să funcționeze bine. Însă, atunci când intervine un eveniment de genul lipsei unui loc de muncă, îmbolnăvire sau nașsterea unui copil, ”contractul” cuplului este încheiat.
  • Atașamentul cuplului preocupat/preocupat (preoccupied/preoccupied couple attachment). Persoanele preocupate sunt cele care au fost implicate în relații părinte-copil în care rolurile erau inversate și/sau inconsistente. În acest fel, nevoile lor de dependență au fost satisfăcute, însă într-o manieră inversată sau lipsită de continuitate. În cazul în care rolurile sunt inversate, părintele ar putea să accepte dependența copilului deoarece el se simte neputincios și vulnerabil. Astfel, copilul devine o extensie a părintelui, dar și un obiect de alinare a propriilor suferințe. Pe de altă parte, atunci când receptivitatea părintelui este una inconsistentă, copilul experimentează stări diferite deoarece uneori nevoile sale sunt satisfăcute, iar alteori sunt ignorate sau respinse. Copilul învață să amplifice și să exagereze cererea de ajutor și poate deveni foarte vigilent în legătură cu prezența figurii de atașament și să îi simtă puternic lipsa.Acest tipar de relaționare este transferabil în cadrul relației de cuplu. Într-un astfel de cuplu, partenerii au sentimente de privare și credința că celălalt nu îi poate satisface niciodată nevoia de confort. Copilul ambivalent devenit adult va fi permanent preocupat să caute și să ceară contact emoțional în relația de cuplu. El este totodată nemulțumit și nesatisfăcut de partener și se împotrivește unei apropieri emoționale. Acest cuplu este puternic conflictual deoarece cei doi parteneri au multe neînțelegeri și sunt ambivalenți prin faptul că cer celuilalt satisfacerea nevoilor de dependență, iar pe de altă opun rezistență și resping orice răspuns de la celălalt.
  • Atașamentul cuplului retras/preocupat (dismissing/preoccupied couple attachment). Cuplul cu acest tip de atșament este unul foarte conflictual în care partenerul preocupat își exprimă, de obicei, nemulțumirea, iar cel retras consideră că singura problemă a relației este tocmai acea nemulțumirea a celuilalt. Partenerul retras combate orice exprimare a nevoilor de dependență ale partenerului preocupat și amândoi sunt de acord că primul evită să devină dependent. Așadar, conflictul acestui tip de cuplu are la bază sentimentele de abandon și respingere ale partenerului preocupat și disprețul celui retras față de nevoile de dependență. Cu cât partenerul preocupat escaladează și intensifică dorința de satisfacere a nevoilor de dependență, cu atât partenerul retras devine mai defensiv.
  • Atașamentul cuplului securizant/insecurizant (secure/insecure couple attachment). Acest tip de atașament apare în cuplurile în care o persoană cu atașament sigur (securizant) intră în relație cu un partener cu atașament nesigur (anxios) evitant sau preocupat. Într-un astfel de cuplu este posibil ca prezența partenerului cu atașament sigur, care este flexibil și capabil să își asume ambele poziții de dependență (a fi dependent de versus a se depinde de el), să îl determine pe partenerul preocupat să își asume poziția de dependență sau pe partenerul retras să nu își asume nici o poziție. Se poate ca partenerul insecurizant aflat în relație cu partenerul securizant să devină mai flexibil și echilibrat. Pe de altă parte, există și varianta în care partenerul cu atașament sigur să devină mai inflexibil și cuplul să evolueze în direcția opusă.

Chiar dacă există foarte multe cupluri cu tipare de atașament insecurizante (preocupate, retrase sau combinate), nu înseamnă că relația este predestinată eșecului și că lucrurile nu se pot schimba în bine. Nu este niciodată prea târziu pentru a reflecta asupra propriei persoane și a relațiilor cu ceilalți, a depune eforturi de a înțelege și a face schimbări în propria viață. În acest sens, multe persoane sau cupluri pot beneficia de ajutor din partea unui specialist (consilier, psihoterapeut).

Surse bibliografice:

Acriș, C., Cuplul în impas – repere teoretice și aplicative, ed. SPER, București 2013

Fisher, J., Crandall, L., Adult Attachment and Couple Psychotherapy. The ‘secure base’ in practice and research, Brunner-Routledge, 2001

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București 2010

Siegel, D. J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Tipuri de atașament în relația părinte-copil

Ce este atașamentul?

mother-and-baby-1549912

Atașamentul reprezintă legătura afectivă reciprocă și durabilă dintre un bebeluș și îngrijitorul lui (de obicei părintele). Atașamentul este temelia relației copilului cu lumea, cu mediul înconjurător. Un atașament sigur constituie o bază sigură pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Omul este, prin excelență, o ființă socială. Creierul uman este structurat pentru a fi în relații cu alții, iar dezvoltarea sa depinde de aceste interacțiuni. De aceea, atașamentul joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea creierului încă de la începutul vieții având scopul de a menține copilul în singuranță.

Cercetările în domeniul atașamentului scot în evidență importanța relației părinte-copil pentru sentimentul de securitate pentru explorarea lumii, modelarea interacțiunilor cu alți copii, toleranța la frustrare (rezistența la stres), capacitatea de control și gestionare a emoțiilor și de a crea relații semnificative în viitor. Prin atașament copilul poate să caute proximitatea părintelui, să se îndrepte către acesta în momente de suferință pentru a primi alinare și un refugiu sigur și să internalizeze relația cu părintele ca model intern al unei baze sigure.

Conform teoriei etologice, atașamentul dintre bebeluș și părinți este o predispoziție biologică care susține supraviețuirea celui mic.

Din perspectivă evoluționistă, atașamentul are o valoare adaptativă pentru copilul mic, oferind siguranța și încrederea că nevoile lui fizice și psihosociale vor fi satisfăcute.

Puiul de om este una dintre cele mai imature progenituri prin faptul că se naște cu un creier destul de slab dezvoltat comparativ cu complexitatea pe care urmează să o atingă pe măsură ce crește. Odată cu venirea sa pe lume, bebelușul este total dependent de părinții sau îngrijitorii săi primari pentru a supraviețui. Adultul care oferă îngrijire, atenție, care percepe, înțelege și răspunde la nevoile bebelușului este pentru acesta o bază de siguranță. Satisfacerea nevoilor și senzația de bunăstare ce provine din această experiență repetată de îngrijire reprezintă acea „bază sigură”, după cum a numit-o John Bowlby (pionier în studiul teoriei atașamentului), care permite bebelușului dezvoltarea optimă și explorarea lumii înconjurătoare.

În urma studiilor sale pe animale și observațiilor asupra copiilor cu tulburări, psihanalistul și psihiatrul englez  John Bowlby a căpătat convingerea deosebitei importanțe a legăturii dintre mamă și bebeluș și s-a declarat vehement împotriva despărțirii mamei de bebeluș în lipsa oferirii acestuia unei bune îngrijiri de substituție.

O fostă elevă a lui Bowlby, Mary Ainsworth, a efectuat studii asupra atașamentului bebelușilor africani din Uganda prin observația naturalistă în casele lor. Ulterior, ea a elaborat o tehnică de laborator devenită clasică, numită situația străină. Această tehnică avea ca scop evaluarea tiparelor de atașament dintre sugar și adult (de obicei, mama) și constă dintr-o serie de episoade cu durata mai mică de jumătate de oră în care mama lasă copilul de două ori într-o încăpere nouă (nefamiliară) cu o persoană străină. A doua oară mama lasă copilul singur și persoana străină se întoarce înaintea mamei. Apoi mama încurajează bebelușul să reînceapă explorarea și joaca și îl liniștește în cazul în care acesta pare să aibă nevoie. În toate aceste episoade, Ainsworth era interesată în mod deosebit de reacția copilului la fiecare revenire a mamei în cameră.

Tipuri de atașament

Prin observarea copiilor în mediul de acasă și în situația străină, Ainsworth și colegii săi au scos în evidență trei tipare principale de atașament:

  1. Atașamentul sigur – categoria cea mai obișnuită. Copiii cu atașament de acest tip plâng sau protestează când mama pleacă și sunt fericiți când ea revine. Mama este astfel o bază sigură pentru bebelușul care pleacă de lângă ea ca să exploreze și se întoarce din când în când pentru a primi asigurări din partea ei. Copiii cu atașament sigur sunt, de obicei, cooperanți și relativ lipsiți de furie. Ei au parte de experiențe repetate în care se simt înțeleși, conectați și protejați printr-o comunicare substanțială, aliniată emoțional cu părintele.
  1. Atașamentul anxios (nesigur) evitant. Copiii cu atașament evitant plâng rareori la plecarea mamei și o evită la întoarcere. Ei au tendința să fie furioși și nu se duc spre mamă când au o nevoie. Nu le place să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos.
  1. Atașamentul anxios (nesigur)-rezistent sau ambivalent. Copiii cu acest tip de atașament devin anxioși dinainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. Ei explorează foarte puțin. La revenirea mamei, ei își manifestă ambivalența prin căutarea contactului cu ea și, în același timp, prin a i se împotrivi cu lovituri cu picioarele, agitație. Acești copii sunt greu de alinat.

Atașamentele nesigure apar în urma unor episoade repetate când părintele nu este disponibil emoțional și respinge mai mult sau mai puțin conștient copilul. Deseori, părinții înșiși au crescut, la rândul lor, lipsiți de afecțiune și disponibilitate din partea propriilor părinți. Astfel, copilul care are parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură, neconjugată, dezvoltă o tendință spre anxietate și sentimente de nesiguranță deoarece nu știu dacă pot conta pe părinți, nu știu la ce se pot aștepta.

Pe lângă cele trei tipare anterioare, alți cercetători au identificat și un al patrulea  tipar de atașament.

  1. Atașamentul dezorganizat-dezorientat. Copiii cu acest tipar de atașament par a duce lipsă de o strategie organizată cu ajutorul căreia să facă față stresului situației străine, fiind temători și dezorientați. Ei prezintă diferite comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate (exemplu, caută apropierea de străin și nu de mamă). Acești copiii își pot întâmpina mama veseli, iar apoi să îi întoarcă spatele sau să se apropie fără contact vizual. Atașamentul dezorganizat-dezorientat poate fi tiparul cel mai puțin sigur de atașament și foarte probabil apare la copiii cu mamă de o sensibilitate redusă, abuzivă, intruzivă sau care a suferit o pierdere ce nu a fost rezolvată. Copiii cu astfel de atașament au parte de repetate experiențe în care părintele are un comportament haotic, înspăimântător, devenind o sursă de îngrijorare. Astfel, copiii se află într-un paradox biologic deoarece sistemul biologic de atașament are rolul de a motiva copilul să caute apropierea de părinte în momentele de suferință, iar în această situație el este nedumerit din cauza instinctului de a se întoarce tocmai către acea sursă de disconfort și chiar teroare, de care el încearcă să scape. În acest mod, copilul nu are posibilitatea de a înțelege situația și de a dezvolta o adaptare coerentă, el devenind, la rândul lui, dezorganizat și haotic. Experiențele repetate cu părinți care manifestă accese de furie față de copii, au un comportament îngrijorător sau consumă excesiv alcool sau droguri, afectează capacitatea copilului de a integra funcții mentale care permit gestionarea emoțiilor și a stresului. Studiile au demonstrat că părinții care au avut parte de astfel de comportamente în copilărie sau au pierderi sau traume nerezolvate, vor avea probabil același tip de comportament față de copiii lor.

Deși situația străină a fost folosită în multe cercetări, unii investigatori au pus la îndoială validitatea sa prin faptul că situația străină este și artificială și mamele sunt solicitate să nu inițieze interacțiunea, expunând copiii la repetate apariții și dispariții ale adulților și așteptându-se ca aceștia să le acorde atenție.

Deoarece atașamentul influențează o gamă mai largă de comportamente decât cea observată în situația străină, unii cercetători au conceput metode de a-i studia pe copii în contexte firești. Un exemplu în acest sens este Setul Q al atașamentului (AQS) elaborat de Waters și Deane (1985), prin care li se cere mamelor sau altor membri ai familiei să sorteze o serie de cuvinte și expresii descriptive în categorii de la ”cel mai caracteristic pentru copil” la ”cel mai puțin caracteristic pentru copil”. Apoi se compară aceste descrieri cu cele elaborate de experți în ceea ce privește prototipul copilului care se simte în siguranță.

Conform studiilor autorilor Fox, Kimmerly și Schafer (1991), copiii par a-și forma cam în același timp atașamentul față de ambii părinți și, în general,  securitatea atașamentului față de tată și a celui față de mamă sunt foarte asemănătoare, contrar constatărilor inițiale ale lui Mary Ainsworth.

Formarea atașamentului

Ainsworth și Bowlby au lansat ipoteza conform căreia, pe baza interacțiunilor dintre mamă (îngrijitor primar) și bebeluș, acesta din urmă își creează un ”model funcțional” cu privire la ceea ce poate aștepta din partea ei. Modelul rămâne valabil atâta timp cât comportamentul mamei rămâne același. Dacă acest comportament se schimbă, în mod consecvent, copilul își va revizui modelul și gradul de siguranță al atașamentului său se poate modifica.

Modelul funcțional de atașament al bebelușului este strâns legat de conceptul de încredere fundamentală, formulat de Erikson. (vezi Teoria dezvoltării psihosociale)

Conform teoriei dezvoltării psihosociale a lui Erikson, bebelușul de la naștere până la vârsta de aproximativ 12-18 luni se află în stadiul încredere fundamentală versus neîncredere fundamentală. În această perioadă, sugarul își dezvoltă un sentiment al măsurii în care lumea din jur este sigură sau nu și persoanele sunt sau nu demne de încredere. Rezolvarea conflictului specific acestui stadiu presupune crearea unui echilibru între încredere – prin care își poate forma relații intime – și neîncredere – prin care se poate proteja. Depășirea cu succes a crizei încredere versus neîncredere înseamnă predominarea încrederii și apariția virtuții speranței: credința că nevoile le pot fi împlinite și că pot obține ceea ce își doresc (Erikson, 1982). În cazul în care va predomina neîncrederea, copilul va vedea lumea ca nesigură, imprevizibilă și neprietenoasă și va avea dificultăți în a stabili relații.

Cu alte cuvinte, un atașament sigur reflectă încredere deoarece sugarii au învățat că se pot încrede nu doar în părinții sau îngrijitorii lor, ci și în propria capacitate de a obține ceea ce au nevoie, de a-și satisface nevoile. Părinții care reacționează cu sensibilitate, căldură, atitudine pozitivă, oferă sprijin afectiv și au o atitudine liniștitoare atunci când copilul plânge, vor pune bazele unui atașament sigur.

Deși cercetările legate de atașament arată că primii ani de viață își pun amprenta asupra viitorului, ele evidențiază totodată că relațiile cu părinții se pot schimba de-a lungul timpului și, odată cu ele, atașamentul se modifică și el. Astfel, nu este niciodată prea târziu ca un părinte să facă schimbări pozitive în viața copilului.

Pe lângă părinți, pot exista alte persoane cu care un copil să dezvolte o relație sănătoasă, care să îl facă să se simtă înțeles și să îi ofere un sentiment de siguranță, încredere și optimism. De reținut este că, deși aceste persoane (rude, educatori, profesori, consilieri, psihologi, asistenți maternali, doctori etc.) nu țin locul unui atașament sigur cu un părinte sau îngrijitor primar, ele pot fi o sursă de putere și reziliență pentru copil.

Caracteristicile atașamentului

Conform lui Bowlby, atașamentul are trei caracteristici definitorii:

  1. Menținerea proximității, a unei apropieri fizice de persoana de atașament. Această apropiere este căutată, mai ales, în momente de frică, stres, anxietate. (Proximity Maintenance)
  2. Reîntoarcerea la persoana de atașament pentru a primi consolare și a se simți în siguranță. Părintele (îngrijitorul) are rolul de a oferi confort și reasigurări copilului în momentele de nesiguranță, frică, stres. (Safe Heaven)
  3. Încurajarea explorării prin asigurarea unei surse de siguranță. Părintele sau îngrijitorul reprezintă o bază sigură de la care copilul poate iniția activități de explorare (non-atașament). (Secure Base)

Procesul formării atașamentului durează, potrivit lui Bowlby (1979), aproximativ 2-3 ani. Punctul final (endpoint) în procesul de formare al atașamentului îl reprezintă transformarea relației părinte-copil într-un parteneriat (goal-corrected partnership) prin care scopul menținerii proximității este acela de a-l ajuta pe copil să își poată amâna treptat obținerea satisfacției (gratification) și să poată internaliza modul de interacțiune cu îngrijitorul (disponibilitatea emoțională, confortul și siguranța pe care acesta i le oferă), astfel încât să poată face față singur momentelor de absență ale acestuia.

caracteristicile-atasamentului

Surse bibliografice:

Hazan, C., Shaver, Ph. R., Attachment as an Organizational Framework for Research on Close Relationships, Psychological Inquiry, 1994, Vol. 5, No. 1, 1-22

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Siegel, D.J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014.

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Ateliere pentru părinți și copii

logo 1 art & play parenting f1

ATELIERE PĂRINTE-COPIL

Art & Play Parenting este un program de ateliere, destinat părinților și copiilor. Programul este conceput astfel încât să îmbine teoria cu practica, adaptându-se nevoilor participanților și nivelului de dezvoltare al copiilor, vârsta minimă pentru participare fiind de 3 ani. Participarea la ateliere se face în diadă (un singur părinte cu un singur copil). Prin intermediul jocului creativ, activităților artistico-plastice (desen, pictură, modelaj ș.a.m.d.),  jocuri de mișcare și de dans, poveștilor și jocurilor de rol, aceste ateliere au ca scopuri:

  • optimizarea și consolidarea relației părinte-copil;
  • antrenarea și stimularea creativității și spiritului ludic la copii și părinți;
  • identificarea, exprimarea  și  înțelegerea nevoilor, sentimentelor copilului și părintelui;
  • dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului și părintelui;
  • dezvoltarea abilităților de comunicare;
  • dezvoltarea capacităților de empatie, înțelegere, acceptare și respect pentru sentimentele celorlalți;
  • antrenarea asertivității;
  • rezolvarea unor probleme, dificultăți și gestionarea conflictelor dintre părinți și copii;
  • prevenirea apariției unor probleme emoționale și de comportament și reducerea comportamentelor dificile ale copiilor.

Structura programului:

1. Adulți în lumea copiilor – (re)conectarea autentică părinte-copil, libertatea de exprimare prin joc și artă

A fi conectat cu copilul înseamnă mai mult decât a fi în preajma copilului, de a petrece timp cu el. O conectare autentică părinte-copil presupune o prezență conștientă, atât fizică, cât și mentală și o disponibilitate emoțională din partea părintelui.

În cadrul acestui atelier, vom explora și antrena împreună, în diada părinte-copil, abilitatea de a fi conștient de sine și prezent în relația cu copilul și  modalități de a îmbunătăți această relație. Sunteți invitați, cu mic, cu mare, la a dedica două ore relației părinte-copil prin intermediul jocurilor și a tehnicilor creative (desen, modelaj, pictură și nu numai).

2. A fost odată ca niciodată… – autocunoaștere, intercunoaștere și vindecare prin intermediul poveștilor și a jocului

Jocurile și poveștile reprezintă căi esențiale de acces în universul interior al copilului. Uneori, părinții se confruntă cu dificultăți în a aborda, a înțelege și a comunica cu copilul, așteptându-se ca acesta să îi răspundă direct și concret la diferite întrebări, curiozități, solicitări și rugăminți.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi împreună cu copilul un altfel de limbaj, un alt mod de a comunica și de a rezolva conflictele, acela al jocului și al poveștii.

3. Curcubeul interior – exprimarea, înțelegerea și acceptarea sentimentelor,  alfabetizarea emoțională

Emoțiile joacă un rol central în relația dintre părinte și copil, iar conștientizarea, înțelegerea emoțiilor și abilitatea de a comunica despre ceea ce simțim ajută la dezvoltarea empatiei și la cultivarea unor relații profunde și sănătoase.

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi, înțelege și contura repertoriul emoțiilor sub forma unui curcubeu interior, prin intermediul jocului și creativității.

4. Părinți și copii inteligenți emoțional – rolul și aplicabilitatea inteligenței emoționale în relația părinte-copil

Ce înseamnă și cum ajungem să fim inteligenți emoțional? De ce anume avem nevoie și ce presupune? La ce ne folosește? De ce e importantă dezvoltarea inteligenței emoționale la copil?

Vă invit la acest atelier în care vom găsi răspunsuri la toate aceste întrebări și la multe altele și vom învăța metode practice de a comunica emoțional, empatic în relația cu copilul, prin intermediul jocului de rol, al improvizației și punerii în scenă.

5. Monstrulețul prietenos – identificarea, înțelegerea și gestionarea fricilor, îngrijorării și anxietății părinților și copiilor

Frica și îngrijorările fac parte din viața celor mai mulți părinți și copii. Deși utile, acestea pot ajunge să afecteze persoana, să pună piedici în dezvoltarea sa și să dăuneze relației părinte-copil și nu numai.

În cadrul acestui atelier, vom explora prin intermediul tehnicilor creative și a jocului fricile cu care ne confrutăm, la ce ne folosesc, cum ne afectează și cum le putem face față într-un mod sănătos.

Vă invit, cu mic și mare, să facem cunoștință și să ne împrietenim cu ”monstruleții” din viețile noastre.

6. Vulcanul interior – înțelegerea sentimentelor de furie și gestionarea comportamentelor agresive ale copiilor

De foarte multe ori, părinții supuși unui stres continuu, aflați în criză de timp, epuizați fizic și la limita răbdării, întâmpină dificultăți în a-și exprima și controla furia în relație cu copilul. Pe de altă parte, mulți părinți se confruntă cu dificultăți în a înțelege comportamentele agresive ale copilului și nu știu cum îl pot ajuta pe acesta în momentele în care se simte furios.

În cadrul acestui atelier, folosindu-ne de tehnici creative și de joc, vom porni împreună în explorarea ”vulcanului interior”, prin a recunoaște și înțelege sentimentele de furie proprii și ale celuilalt, de a descoperi noi moduri de exprimare și gestionare a acestora, îmbunătățind relația părinte-copil.

7. (Dez)Echilibru – decoperirea unor modalități optime de comunicare între părinți și copii, comunicarea asertivă

În relația cu copilul, părintele are rolul de a satisface nevoile acestuia și de a veni în întâmpinarea lor. De multe ori, adultul renunță la propriile nevoi pentru a-l mulțumi pe copil sau, la polul opus, ignoră nevoile copilului, axându-se pe cele proprii. În astfel de cazuri se creează un dezechilibru în relația părinte-copil, ajungându-se deseori la conflicte.

Vă invit la acest atelier pentru a intra în contact și a înțelege nevoile proprii și pe ale celuilalt, a descoperi și experimenta modalități de a păstra relația în echilibru, ținând cont de nevoile fiecăruia. Astfel, prin intermediul jocului, a improvizației și a tehnicilor creative, vom învăța, cu mic și mare, să ne exprimăm nevoile și să comunicăm asertiv.

8. Cursa cu obstacole – comunicarea asertivă și rezolvarea conflictelor dintre părinți și copii

Deseori, părinții, dar și copiii, privesc relația dintre ei ca o luptă pentru putere și control, prin care, fiecare caută și apelează la diverse strategii pentru a ”câștiga” această luptă care duce la epuizare, disconfort, conflicte și vătămarea relației părinte-copil.

Vă invit să abordăm împreună aceste situații, prin joc de rol, improvizație și punere în scenă și să învățăm noi moduri de a rezolva conflictele, comunicând asertiv.

 

Art & Play 3

Facilitator: Psiholog, Consilier Psihologic, Psihoterapeut Adelina Rotaru

Data și durata: Atelierele se organizează periodic, data fiind comunicată ulterior, în funcție de numărul de solicitări de participare. Durata unui atelier este de 1h 30.

Loc: Gradinite și școli din București sau Ploiești sau cabinet privat (detalii vor fi comunicate telefonic sau prin e-mail).

Cost: Costul diferă în funcție de locul desfășurării atelierelor (grădinițe, școli sau cabinet privat) şi  se va comunica telefonic sau prin e-mail.

Detalii și înscrieri: 0735012606 sau adelinarotaru@gmail.com

 

 

Ateliere pentru părinți și profesori

ATELIERE PENTRU PĂRINȚI ȘI PROFESORI

Venirea pe lume a unui copil aduce o provocare pe termen lung părinților. Rolul de părinte și cel de profesor oferă o ocazie extraordinară de dezvoltare și maturizare pentru adult și solicită, totodată, o mulțime de resurse personale, dar şi o continuă informare şi educație pentru a înţelege mai bine etapele de dezvoltare a copilului, dificultăţile cu care se confruntă şi care apar în relaţiile adult-copil.

Pentru a veni în sprijinul părinţilor și profesorilor și pentru a descoperi modalități benefice de a face față numeroaselor provocări ale acestor ”meserii”, vă invităm la ateliere tematice interactive cu următoarele subiecte:

EDUCAȚIE ÎN ARMONIE – PARENTING ȘI DISCIPLINAREA POZITIVĂ

O educație sănătoasă presupune mult efort, răbdare, consecvență și disponibilitate emoțională din partea părinților și profesorilor. Deseori, apelul la pedepse, criticile și mustrarea copilului sunt folosite de adulți pentru a-l disciplina și a menține controlul în relația cu cel mic.

Vă invit la acest atelier interactiv pentru a învăța despre cum putem disciplina copilul în manieră pozitivă, fără pedepse și recompense.


FURIE ȘI TANTRUM. CUM ABORDĂM CRIZELE DE FURIE ȘI AGRESIVITATEA COPILULUI?

De ce face copilul crize de furie? De ce mușcă, lovește și jignește copilul?

Ce putem face când copilul este furios?

Cum gestionăm agresivitatea și tantrumurile copiilor?

Cum gestionăm conflictele dintre copii?

Vă invit la acest atelier interactiv în care vom învăța despre furia și agresivitatea copilului, cum le putem înțelege, ce facem în momentele de tantrum ale copilului și cum putem preveni și reduce comportamentele agresive.


 FRICILE ȘI ANXIETATEA COPILULUI

 Copiii se confruntă deseori cu diferite frici greu de înțeles și de gestionat pentru mulți părinți și profesori. Înțelegerea fricilor și anxietăților copiilor sale este esențială pentru a-i oferi sprijinul necesar unei dezvoltări armonioase.

În cadrul acestui atelier vom învăța despre fricile și anxietatea copiilor, rolul și semnificația acestora în dezvoltarea copilului, cum putem veni în întâmpinarea nevoilor celor mici și ce putem face pentru a-i ajuta să le depășească.


 DEZVOLTAREA ȘI EDUCAȚIA SEXUALĂ LA COPII

 Cât şi cum vorbim cu copilul despre diferențele dintre sexe?

Ce facem când copilul se autostimulează?

Cum abordăm curiozitățile copiilor legate de sex?

Cum îi explicăm copilului de unde apar bebelușii?

Cum abordăm jocurile de explorare a corpului dintre copii?

Cum putem identifica şi preveni abuzul sexual?

 Toate acestea sunt întrebări pe care mulţi părinţi și pedagogi şi le pun. Vă invităm la acest atelier în cadrul căruia vom aborda aceste întrebări şi vom învăţa despre dezvoltarea sexuală a copiilor şi modalităţi de a-i ajuta pe cei mici prin educaţia sexuală de acasă și de la școală.


 IMAGINEA ȘI STIMA DE SINE A COPILULUI

Ce este stima de sine? Cum o putem identifica?

Cum influenţează familia stima de sine a copilului?

Cum pot ajuta părinţii la creşterea stimei de sine a copilului?

Vă invit la acest atelier pentru a descoperi răspunsuri la toate aceste întrebări şi pentru a explora împreună modalităţi practice de a-i ajuta pe cei mici.


 PIERDEREA, SEPARAREA ȘI DOLIUL ÎN VIAȚA COPILULUI

Cum le vorbim copiilor despre venirea pe lume a unui frăţior sau surioare?

Cum discutăm cu copiii despre separarea sau divorţul părinţilor? Dar despre absenţa unui părinte?

Cum vorbim cu copiii despre moarte?

 Vă invit la acest atelier pentru a descoperi împreună răspunsuri la aceste întrebări şi multe altele şi  pentru a învăţa despre cum experimentează copilul pierderile, separările şi doliul de-a lungul dezvoltării sale, cum abordăm şi cum îi putem oferi suport şi ajutor în astfel de situaţii.


 PARENTING PRIN JOC ȘI CREATIVITATE

Odată cu apariția copilului, creativitatea și spiritul ludic al părinților sunt puse la încercare în fiecare etapă din dezvoltarea celui mic.

Vă invit la acest atelier în care vom descoperi împreună în ce fel putem folosi jocul și creativitatea în creșterea și educarea copilului și cum putem depăși problemele și situațiile dificile prin intermediul acestora.


EDUCAȚIA EMOȚIONALĂ – CALE SPRE DEZVOLTAREA PERSONALĂ 

Emoțiile reprezintă piatra de temelie a personalității iar un părinte inteligent emoțional este un reper sănătos în creșterea și educarea copilului. Educația emoțională presupune o bună cunoaștere și înțelegere a propriei persoane și a copilului, înțelegerea mecanismelor care stau în spatele unei emoții, dezvoltarea empatiei, capacitatea de autocontrol emoțional, comunicarea eficientă și rezolvarea conflictelor în mod constructiv. Despre toate acestea sunteți invitați să discutăm în cadrul acestui atelier interactiv, care îmbină teoria cu practica.


Facilitator:

ADELINA ROTARU – Consilier Psihologic, Psihoterapeut copil-adult-cuplu-familie, membru acreditat de Colegiul Psihologilor din România (cod unic de înregistrare 16530)

Referințe profesionale:

https://psycreation.wordpress.com/about/

http://www.psihart.ro/echipa/adelina-rotaru/

 

Nevoile și dorințele copiilor

Nevoi versus dorințe

Cum putem face diferența dintre nevoie și dorință? De ce are nevoie cu adevărat copilul?

Pentru a răspunde acestor întrebări este important să facem o delimitare clară între nevoi și dorințe, astfel încât să nu cădem în capcana de a le confunda.

Nevoia este o necesitate, o trebuință ce se cere a fi satisfăcută pentru a asigura sănătatea fizică și psihică și supraviețuirea.  Prin lipsa satisfacerii unei nevoi,  se poate pune în pericol viața, sănătatea individului, consecința finală fiind chiar moartea (nevoia de hrană, aer, apă, odihnă, adăpost etc.)

Pentru a înțelege mai bine importanța nevoilor și deosebirea acestora față de dorințe, se poate lua ca referință ierarhizarea nevoilor umane propusă de Abraham Maslow. Acesta a alcătuit Piramida nevoilor/trebuințelor umane, având la bază nevoile cele mai puternice (fără de care supraviețuirea nu este posibilă) și urcând progresiv către vârf, pe măsură ce sunt îndeplinite nevoile anterioare.

Piramida lui Maslow

Maslow

  1. Nevoile fiziologice se referă la nevoile elementare, fără de care organismul nu poate funcționa în parametri normali: aer, apă, hrană, somn, temperatură optimă etc.
  2. Nevoile de securitate urmează celor fiziologice și se referă la nevoia de protecție, stabilitate și de a se simți în siguranță (ordine, limite, lege, protecție).
  3. Nevoile de apartenență reprezintă nevoile sociale, de afiliere, afecțiune, iubire, relații familiale, de prietenie, a face parte dintr-un grup.
  4. Nevoile de stimă înglobează nevoile individului de (auto)respect, recunoaștere, reputație, statut, valorizare și apreciere din partea celorlalți, dar și a propriei persoane.
  5. Nevoile de (auto)cunoaștere reprezintă nevoile de cogniție, de a da sens lucrurilor, de a înțelege lumea înconjurătoare, dar și pe sine.
  6. Nevoile estetice se referă la nevoia de frumusețe, de formă, ordine, simetrie, echilibru în mediul înconjurător și la propria persoană.
  7. Nevoile de (auto)dezvoltare sau de autoactualizare reprezintă nevoile de împlinire, (auto)realizare, fericire, sentimentul de identitate și sens, găsirea și explorarea potențialului propriu.
  8. Nevoile de sens suprem și transcendeță sunt cele care dau o semnificație vieții, interesul de a-i asista, susține și ajuta pe alții în dezoltarea lor, de a contribui la reușita altora.

Deși teoria lui Maslow susținea inițial că oamenii au nevoie de a-și îndeplini mai întâi nevoile de la baza piramidei pentru a ajunge treptat la cele din vârf, realitatea poate fi uneori diferită în funcție de individ și de context. Totuși, piramida lui Maslow poate fi un bun instrument de autocunoaștere și  de a identifica și înțelege nevoile proprii și ale celorlalți.

Pe de altă parte, dorința este o stare sufletească, o aspirație, o tendință interioară spre obținerea, realizarea unui lucru. Dorința este ceva la care persoana râvnește dar fără de care poate trăi, poate supraviețui (dorința de a merge într-un anumit loc, de a cumpăra un anumit lucru etc.). Neîmplinirea unei dorințe poate duce la sentimente de frustare, tristețe, furie, dezamăgire însă nu reprezintă un pericol asupra vieții persoanei deși, de cele mai multe ori, așa se poate interpreta.

În cazul copiilor, este important ca persoanele de îngrijire să înțeleagă  diferența dintre nevoi și dorințe și să ofere cadrul necesar dezvoltării și satisfacerea nevoilor, însă să nu încerce să împlinească toate dorințele acestora. Mulți părinți pot gândi că sunt niște părinți ”răi” sau se tem de reacția copilului dacă le refuză satisfacerea anumitor dorințe. De aceea, trebuie scoase în evidență riscurile ca, pe termen lung, acel copil care se obișnuiește să primească tot ceea ce își dorește, să își stăpânească cu greu tendințele, sentimentele, să aibă un slab autocontrol, o toleranță scăzută la frustrare, să aibă reacții negative și chiar violente atunci când i se refuză ceva, să facă orice pentru a obține ceea ce vrea, să devină un consumator  pretențios, să cheltuie mult timp și resurse în această direcție.

Dorințele au rolul de a hrăni nevoia de a visa și imaginația și este important și necesar să fie ascultate, luate în seamă, valorizate și realizate doar în măsura în care devin foarte însemnate pentru persoana în cauză, ajutând la dezvoltarea acesteia. Deși copiii au foarte multe dorințe (diverse jucării, obiecte, îmbrăcăminte/încălțăminte de la o anumită fimă, electronice ș.a.m.d.) și uneori ar face orice să le fie împlinite, părinții trebuie să evalueze cât de util și necesar este să le și împlinească. A nu satisface toate dorințele copilului nu este o tragedie, dar este tragic ca unui copil să nu îi fie îndeplinite nevoile fundamentale.

Nevoile esențiale ale copilului

Conform pediatrului T.B. Brazelton și a psihiatrului de copii S.I. Greenspan, există 7 nevoi esențiale ale copiilor.

  1. Nevoia de relații de îngrijire permanente

Copilul are nevoie încă de la naștere de relații afectuoase, de un schimb de gesturi afective care îl ajută să recunoască și să răspundă la indiciile emoționale ce duc la formarea sentimentului sinelui. Prin intermediul relațiilor cu ceilalți, copilul învață să gândească, să treacă de la ”punerea în act” a dorințelor, la a și le reprezenta în minte și a le asocia un cuvânt, a le eticheta. Astfel, copilul începe să utilizeze simbolurile, să își dezvolte capacitatea de autoobservare și gândirea. Relațiile și interacțiunile afective reprezintă o nevoie fundamentală în dezvoltarea capacităților intelectuale, a simțului moral, a capacității de a înțelege sentimentele, de a empatiza și a creativității și a abilităților de gândire abstractă ale copilului. Plecând de la primele modele de interacțiune și comunicare dintre copil și părinți (persoanele de îngrijire), se formează tiparele pentru toate relațiile următoare.

  1. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine

Pentru a i se asigura această nevoie, copilul trebuie protejat încă din timpul sarcinii împotriva pericolelor, a substanțelor toxice (alcool, tutun, droguri, poluanți, alimente nesănătoase) și trebuie să i se ofere îngrijire și supraveghere medicală de-a lungul întregii sale dezvoltări. Expunerea copilului la substanțe toxice și la un mediu haotic, dezordonat, suprasolicitant afectează dezvoltarea sistemului nervos central al acestuia.

  1. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale

Încă din anii 1950 au început să se efectueze diferite cercetări care au scos în evidență diferențele dintre copii și faptul că nu există un mod universal valabil de îngrijire a acestora. În îngrijirea și educarea copilului trebuie să se țină cont de particularitățile acestuia și să se creeze intervenții specifice, adaptate fiecărui individ (caracteristici fiziologice și trăsături de personalitate). Adaptarea experiențelor la diferențele individuale este esențială în educația timpurie.

  1. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării

Dezvoltarea copilului are loc în etape, iar fiecărei etape îi corespund anumite componente fundamentale. În fiecare etapă, capacitățile cognitive, motorii, de limbaj, emoționale și sociale conlucrează pentru a ajuta copilul să se descurce în lume, acesta având nevoie de experiențe care să îl stimuleze și pe care să le poată achiziționa pentru a evolua.  Astfel, se descriu 6 etape principale, plus 3 etape adiționale (caracteristice perioadei școlare):

  • Securitatea și capacitatea de a privi, a asculta și a fi liniștiți;
  • Relaționarea: capacitatea de a se simți afectuos și apropiat față de alții;
  • Comunicarea bidirecțională și intenționată, fără cuvinte (comunicare nonverbală, comportament, expresii faciale, postura corpului);
  • Rezolvarea de probleme și formarea unui sentiment al sinelui (înțelegerea modului de funcționare a lumii, recunoașterea tiparelor);
  • Ideile emoționale (formarea de idei despre dorințele, emoțiile, nevoile proprii, trecând de la punerea în act, la exprimarea în cuvinte, identificarea și etichetarea sentimentelor);
  • Gândirea emoțională (trecerea de la identificarea și etichetarea emoțiilor la a face legături între diferite categorii de idei și sentimente, controlarea impulsurilor , distincția între „eu” și ”non-eu”);
  • Gândirea triangulară, vârsta fantasmelor și omnipotenței (dezvoltarea abilităților de relaționare, comunicare, dezvoltarea imaginației și a gândirii; curiozitate față de viață și un sentiment profund de uimire față de lume);
  • Vârsta prietenilor de-o seamă cu ei și a intrigilor (apartenența la grup cu cei de-o vârstă, potrivirea, compararea și clasarea propriei persoane în raport cu ceilalți);
  • Sentimentul interior al sinelui (dobândirea unei imagini interioare mai clare în ceea ce privește țelurile și valorile în formare; ambivalență între ”a crește” și a rămâne copil, oscilație între două realități: realitatea grupului celor de-o seamă și realitatea interioară în dezvoltare, formată din valori și atitudini).
  1. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări

Învățarea limitelor se realizează prin internalizarea acestora, din dorința de a-i mulțumi pe cei din jur, de a fi aprobați și respectați de către cei apropiați sau din teamă, frică de dezaprobare, respingere, pedeapsă. Internalizarea standardelor de comportament pornește de la sentimentul copilului că este îngrijit și educat, concomitent cu sentimentul că este respectat.

Încă de la naștere, bebelușului i se stabilesc niște limite prin intermediul gesturilor, a limbajului nonverbal al persoanelor de îngrijire. Ulterior, copilul îl preia pe „nu”, urmând să învețe să lege idei și să anticipeze ceea ce s-ar întâmpla dacă încalcă o regulă, dând un sens consecințelor și gândindu-se la alternative. La baza internalizării limitelor și a standardelor de comportament acceptate stă dorința copiilor de a face pe plac, de a obține aprecierea, valorizarea, respectul persoanelor de îngrijire, în strânsă legătură cu abilitățile lor de a internaliza aceste sentimente de admirație și respect într-un set de țeluri și principii generale interne. Prin formarea acestui set, copiii vor putea să aibă grijă de ei constant, tocmai din încercarea de a atinge aceste țeluri.

  1. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală

Apartenența la o comunitate stabilă și o anumită cultură reprezintă cadrul pentru celelalte nevoi esențiale, asigurând un sentiment de stabilitate, siguranță și de reglemetare internă. O comunitate oferă sentimentul de coerență și legătură între membrii săi care trebuie să găsească împreună modalități de a realiza anumite scopuri și de a își înțelege așteptările reciproce și tiparele culturale.

  1. Protejarea viitorului

Această nevoie se referă la nevoia de supraviețuire, de continuitate și de apariție a unor noi generații prin asigurarea unui mediu sigur, sănătos, ce face posibilă dezvoltarea umană.

O altă clasificare a nevoilor este cea făcută de autoarele Botiș-Matanie și Axente, trecând în revistă nevoile emoționale ale copilului:

  1. Nevoia de dragoste (atenție, gesturi de afecțiune)
  2. Nevoia de onestitate (copilul învață de la adult despre adevăr și onestitate, luând ca model comportamentul acestuia)
  3. Nevoia de respect
  4. Nevoia de înțelegere (de a fi ascultat și înțeles)
  5. Nevoia de acceptare
  6. Nevoia de răbdare din partea părinelui
  7. Nevoia de flexibilitate (stabilirea așteptărilor în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copilului)
  8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor
  9. Nevoia de constanță (consecvență)
  10. Nevoia de timp petrecut cu părintele

În concluzie, pentru o dezvoltare sănătoasă și echilibrată este necesară îndeplinirea unor nevoi fundamentale ale copilului. Pe lângă nevoile primare, de supraviețuire, copilul trebuie să fie iubit, să primească afecțiune, atenție, respect, să fie ascultat, să se simtă înțeles, apreciat, valorizat de către cei din jur, să i se ofere un mediu stabil, sprijin, protecție, limite, ordine și reguli care să îl ghideze și să îl ajute să se definească pe sine, să îi fie recunoscută unicitatea și, totodată, să simtă că are o plasă de siguranță, un grup de care aparține sau cel puțin o persoană de atașament. Cât despre dorințe, ele pot fi împlinite uneori, dar este important ca unele dintre ele să rămână la stadiul de vis, înțelegând că fiecare individ este responsabil pentru propriile dorințe.

Referințe:

Brazelton, T. B., Greenspan, S. I., Nevoile estențiale ale copiilor, ed. Trei, București, 2013

Botiș Matanie, A., Axente, A., Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2011

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Influenţa internetului asupra copiilor şi adolescenţilor

Rolul şi locul internetului în vieţile copiilor este un subiect îndelung dezbătut în ultimii ani. Din ce în ce mai mulţi cercetători caută să observe efectele frecventei utilizări a internetului, a reţelelor de socializare şi a jocurilor online. Internetul este o sursă nelimitată de informaţii diverse din nenumărate domenii şi poate fi atât benefic cât şi dăunător celor care îl utilizează, în special copiilor din ce în ce mai interesaţi şi atraşi către această lume virtuală plină de curiozităţi şi necunoscut.

Beneficiile utilizării internetului se referă la resursele bogate pe care le pune la dispoziţia copiilor care se interesează de un subiect anume, care îl folosesc pentru a-şi face temele, proiecte, referate, pentru a-şi lărgi sfera cunoştinţelor sau a se pune la curent cu întâmplări şi evenimente din întreaga lume. De asemenea, tot prin intermediul internetului, copiii de azi intră în contact cu tot mai multe persoane de diferite etnii, religii, culturi oferindu-le şansa de a cunoaşte şi a lega prietenii cu oameni diferiţi lor, devenind astfel mai toleranţi poate faţă de ceea ce este diferit de propria persoană.

Un alt beneficiu al utilizării internetului ar putea fi, din punct de vedere al anumitor părinţi, faptul că nu mai duc grija copilului atunci când el stă acasă, petrecând timp în faţa calculatorului, în loc să umble pe străzi sau prin alte locuri mai mult sau mai puţin periculoase. În astfel de familii, internetul reprezintă o mai mică ameninţare pentru copil decât timpul petrecut în afara casei, în compania unor persoane necunoscute sau dezagreate de către părinţi.

Tot la capitolul beneficii ale utilizării internetului ar putea intra şi concluziile la care au ajuns anumiţi cercetători şi anume că internetul stimulează dezvoltarea cognitivă şi psihosocială, jocurile pe calculator îmbunătăţesc orientarea vizual-spaţială, timpul de reacţie şi atenţia. Totodată, unele cercetări arată ca utilizarea frecventă a motoarelor de căutare îi face pe copii mai pricepuţi în a-şi aminti unde găsesc informaţiile de care au nevoie în loc de a fi nevoiţi să memoreze informaţiile în sine. Astfel, creierul nemaifiind ocupat cu memorarea unei mari cantităţi de informaţii, poate să se angajeze şi să aloce mai mult timp altor procese precum gândirea critică şi rezolvarea de probleme.

Putem spune că efectele internetului asupra copiilor ţin foarte mult de modul în care este utilizat. Prin urmare, folosirea frecventă a internetului de către copii poate fi şi foarte dăunatoare. Deşi prin intermediul internetului se pot stabili sau menţine relaţii la distanţă (prieteni sau rude din alt oraş sau plecate în altă ţară), se vorbeşte tot mai des despre superficialitatea relaţiilor, a prieteniilor online care împiedică un contact direct, autentic, între cele două persoane. Concomitent, timpul îndelungat petrecut online poate avea consecinţe grave asupra sănătăţii fizice cât şi mentale, precum: deprivarea de somn, oboseală cronică, izolare, scăderea interesului şi neglijarea activităţilor legate de şcoală şi a timpului petrecut alături de familie şi prieteni.

Un efect negativ ar fi faptul că, informaţiile în care abundă mediul virtual nu sunt întotdeauna selecţionate şi copilul este vulnerabil în faţa mai multor pericole. Unul dintre acestea este expunerea timpurie la pornografie ce poate avea consecinţe grave, precum începerea vieţii sexuale prematur, angajându-se în comportamente sexuale fără a avea sau a ţine cont de informaţiile privind contracepţia, metodele de prevenire a bolilor cu transmitere sexuală, existând chiar şi riscul apariţiei unor comportamente sexuale deviante. Pe lângă materialele cu conţinut obscen, se găsesc foarte multe site-uri şi materiale care încurajează sau promovează violenţa şi care îi influenţează uşor pe cei mai vulnerabili.

Deşi unul dintre avantajele internetului îl constituie bogăţia informaţiilor pe care o oferă şi de care copilul se poate folosi pentru pregătirea sa şcolară, există frecvente cazuri în care, din cauza timpului îndelungat petrecut în faţa calculatorului, el ajunge să-şi neglijeze temele, să nu mai fie interesat de şcoală, să absenteze mult sau chiar să renunţe la a se mai duce la şcoală.

Un alt efect negativ important este hărţuirea atunci când copilul intră în contact cu oameni cu intenţii ascunse, mesaje cu conţinut sexual, agresiv, ameninţător, abuziv. Pericolul şi mai mare este când, seduşi şi manipulaţi de anumite persoane, copiii stabilesc să se şi întâlnească cu acestea, devenind astfel potenţiale victime ale pedofililor, agresorilor, traficanţilor de carne vie, de droguri ş.a.m.d.

După cum putem observa, internetul poate fi o resursă importantă dar şi un pericol pentru copilul vulnerabil care are acces nelimitat la mediul online. În ultima perioadă tot mai mulţi copii folosesc smartphone, tablete, laptopuri şi alte electronice, fiind în pas cu tehnologia.

Pe lângă motoarele de căutare, filmele, muzica, jocurile la care au acces, cei mai mulţi au acum conturi pe diferite reţele de socializare – un alt subiect controversat în ultimii ani. Aceste reţele de socializare pot fi folosite în diverse scopuri, mai mult sau mai puţin constructive pentru copii. Unii cercetători (University of Pittsburgh şi Columbia Business School) au constatat că folosirea reţelelor de socializare joacă un rol important în creşterea stimei de sine datorită “like”-urilor şi “comment”-urilor pozitive primite din partea prietenilor apropiaţi. Pe de altă parte, acest lucru, susţin ei, poate duce la o scădere a autocontrolului, atât în mediul online, cât şi în viaţa de zi cu zi.

Pentru a răspunde la întrebarea ce anume ar putea face adulţii pentru a-i îndruma pe copii să folosească reţelele de socializare în mod constructiv, cred că e important ca accesul copiilor la internet să fie supravegheat şi limitat pentru protecţia lor. Deşi unele reţele de socializare nu acceptă utilizatori cu vârste mai mici de 18 ani, tot mai mulţi părinţi se simt neputincioşi în a ţine sub control accesul copiilor lor şi timpul petrecut de aceştia pe Facebook, Twitter şi nu numai. Este important să se discute cu copilul despre nevoile şi aşteptările lui privind folosirea reţelei de socializare, dar şi despre pericolele la care se expune. El trebuie învăţat să se protejeze şi să comunice cu părinţii ori de câte ori primeşte vreun mesaj cu caracter sexual, abuziv, ameninţător şi ori de câte ori i se cer informaţii personale, date sau poze în diverse contexte, o relaţie deschisă, sinceră şi de încredere părinte-copil fiind esenţială.

Părinţii care lasă copilul nesupravegheat timp îndelungat, având acces la internet, pot folosi programe de filtrare a conţinutului web şi de control parental gratuite sau contra cost, pentru a limita accesul copiilor pe anumite site-uri, a timpului petrecut în mediul virtual. Deşi nu toţi părinţii cunosc aceste opţiuni sau nu apelează la ele, este foarte important să ia în considerare folosirea unor astfel de programe, reducând pericolele la care este expus cel mic. Comunicarea cu copilul este fundamentală şi stabilirea împreună cu acesta a unui program şi unor reguli clare privind utilizarea internetului, discutând despre primejdii, modalităţi de a se apăra de potenţiali agresori, protejându-şi intimitatea online (cum să refuze sau să blocheze anumite contacte, să nu furnizeze informaţii personale necunoscuţilor ş.a.m.d.) dar şi despre priorităţile copilului (activităţi educative, sportive, recreative etc.) în defavoarea timpului petrecut online şi a consecinţelor pe termen lung ale utilizării internetului în exces.

În privinţa performanţelor şcolare ce au de suferit din cauza folosirii exagerate a internetului, părinţii pot discuta cu copilul care sunt aşteptările lor legate activitatea şcolară, importanţa acesteia şi pot stabili împreună anumite reguli astfel încât educaţia să fie o prioritate.

În concluzie, internetul reprezintă evoluţia şi vrând-nevrând face parte din vieţile noastre din ce în ce mai mult, fiind o sursă inepuizabilă de informaţii. Deşi mediul online oferă numeroase beneficii utilizatorilor din ce în ce mai tineri, este datoria adulţilor, a părinţilor să îşi protejeze copiii şi să îi ajute să se dezvolte armonios, ferindu-i de pericole, stabilind o relaţie bazată pe comunicare şi încredere, lăsându-i să se bucure de inocenţa acestei perioade din viaţă într-o lume în care tehnologia şi ştiinţa progresează din ce în ce mai rapid.

Surse:

http://www.news.pitt.edu/socialmedia_selfcontrol

https://www.psychologytoday.com/blog/the-power-prime/201212/how-technology-is-changing-the-way-children-think-and-focus

http://www.protectkids.com/effects/harms.htm#viii

foto – http://www.freeimages.com/

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Cuplul funcţional: de la îndrăgostire la relaţie de durată

1325671_96234849

De la îndrăgostire la iubirea asumată

De-a lungul timpului, numeroşi autori au încercat să definească şi să explice fenomenul îndrăgostirii din diferite perspective, oferind descrieri şi, uneori, exemple personale. Astfel, unii asociază îndrăgostirea cu o “nebunie divină” asemănătoare experienţei mistice (Watts, 1985; apud. Acriş, 2013), în timp ce alţii o caracterizează ca un “abandon de sine”, o tentaţie puternică de a te lăsa absorbit de celalalt.

Această stare în care se află cei doi îndrăgostiţi, considerată de mulţi „dragoste oarbă” presupune, mai curând, un proces de transfigurare prin care fiinţa iubită devine unică, idealizată şi ale cărei defecte şi slăbiciuni ajung să fie obiectul dragostei şi admiratiei doar prin simplul fapt ca îi aparţin. (Mitrofan, 2009)

În Getting the love you want:A guide for couples (2007), H. Hendrix consideră că oamenii nu se îndrăgostesc întâmplător şi că, în acest proces, inconştientul joacă un rol esenţial. Astfel, o perioadă, îndrăgostiţii se agaţă de iluzia dragostei romantice, ceea ce presupune diferite roluri jucate la nivel inconştient. Autorul susţine că ne alegem partenerii din două motive importante:

  • Un prim motiv ar fi pentru că aceştia au trăsăturile pozitive dar şi pe cele negative ale părinţilor sau ale celor care ne-au purtat de grijă atunci când eram copii.
  • Cel de-al doilea motiv ar fi că partenerii pe care îi alegem au rolul de a compensa propriile noastre trăsături pozitive care au fost eliminate în procesul socializării din perioada copilariei.

Pe de altă parte, A. Nuţă (2006) afirmă că îndrăgostirea are o natură regresivă, în sensul că nu aduce nimic nou în planul cognitiv sau afectiv al personalităţii. De asemenea, îndrăgostirea urmează experienţa trăită de copil la naştere, cea a unirii cu figura maternă. Această unire este continuată atât timp cât copilul traieşte într-o simbioză completă cu mediul, aşa cum trăia în pântecele mamei sale, nediferenţiindu-se de aceasta. Apoi, încetul cu încetul, în urma experienţelor de relaţie pe care le are, în special cu mama sau figura maternă de substituţie, copilul îşi conturează eul, propria identitate. Făcând o paralelă între experienţa copilului nou-născut şi a stării îndrăgostitului, autorul susţine că irealitatea trăirilor şi aşteptărilor pe care acesta din urmă le are alături de fiinţa iubită reprezintă un ecou al irealităţii sentimentelor unui copil de un an care „se crede, la propriu, stăpânul absolut al lumii”. Ulterior, contactul cu realitatea şi experienţa relaţiei de zi cu zi diminuează aşteptările fanteziste ale îndrăgostitului. Autorul consideră că experienţa îndrăgostirii durează maximum doi ani, timp în care graniţele eului prăbuşite iniţial sub presiunea forţelor emoţionale inconştiente sunt instaurate din nou şi cei doi parteneri realizează că au identităţi proprii, preferinţe, dorinţe, aşteptări dar şi prejudecăţi personale.

În urma experienţei de îndrăgostire, apare riscul deziluziei ulterioare, atunci când „flama emoţională” se reduce şi unul dintre parteneri începe să se detaşeze, fără a se mai implica emoţional la fel de mult ca până atunci. În acest punct, când celalalt conştientizează neimplicarea, distanţarea, intervine un aşa-numit stadiu al „tensiunii psihologice a cuplului ieşit din vrajă” (Acriş, 2013). În acest stadiu, partenerii aleg între două variante: a se despărţi sub şocul constatării perisabilităţii fericirii, a deziluziei sau a rămâne împreună, accentuând alte valori ca bază a relaţiei lor, acceptând o dragoste matură bazată mai mult pe comunicare, înţelegere, echilibru. Conform lui Nuţă (2006, p.117), „asumarea iubirii este o formă de evoluţie spirituală, de maturizare launtrică şi dobândire a unei libertăţi care nu exclude, ci integrează responsabilitatea… a-ţi asuma iubirea înseamnă a-ţi depăşi limitele personale sau a-ţi lărgi Sinele ca urmare a actului de a stimula, proteja şi hrăni dezvoltarea interioară a unei alte persoane”.

Cuplul funcţional, durabil

Ce este un cuplu funcţional? Ce îi face pe cei doi parteneri să rămână împreună timp îndelungat? Care sunt ingredientele unei relaţii stabile, de durată? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care şi le pun cei mai mulţi dintre oamenii care au avut experienţa de a fi într-o relaţie de cuplu sau care au visat măcar o dată la a fi împreună cu cineva.

În ultimele decenii, tot mai mulţi autori, cercetători şi specialişti în consiliere şi terapie de cuplu au descris ceea ce înseamnă „cuplu funcţional”, ajungând la concluzia că acest tip de relaţie presupune anumite abilităţi pe care cei doi parteneri trebuie să le deţină sau să le înveţe.

John Gottman, psiholog şi cercetator în domeniul relaţiilor de cuplu, descrie şapte principii care fac relaţiile să funcţioneze:

  1. Conturarea unor hărţi ale dragostei prin înregistrarea tuturor informaţiilor relevante despre viaţa partenerului (hobby-uri, mâncăruri preferate, cărţi favorite, evenimente importante din viaţa lui, vise, speranţe, scopuri în viaţă ş.a.m.d.), pentru a-l cunoaşte cât mai bine.
  2. Sporirea afecţiunii şi a respectului pentru partener – o condiţie esenţială pentru o relaţie fericită şi durabilă.
  3. A rămâne în contact, a privi unul spre celalalt prin oferirea şi primirea de atenţie şi suport în interacţiunile zilnice.
  4. A se lăsa influenţat de partener luând în considerare părerile şi sentimentele sale.
  5. Rezolvarea conflictelor care pot fi rezolvate prin următorii paşi: un start uşor şi blând al dialogului, încercări de reparare a situaţiei şi receptivitate faţă de tentativele de soluţionare ale partenerului, calmarea reciprocă, stabilirea unor compromisuri şi toleranţă faţă de greşelile celuilalt.
  6. A face faţă blocajelor prin dialog, fără ca cei doi parteneri să se rănească reciproc, învăţând totodată să trăiască cu problema.
  7. Crearea unui ţel comun, dezvoltând o viziune comună, o microcultură a cuplului cu propriile poveşti, obiceiuri, ritualuri privind relaţia lor.

Conform lui Gottman (1999), cuplurile fericite sunt „inteligente emoţional”, partenerii discutând problemele într-o atmosferă pozitivă, cu afecţiune, validându-şi reciproc opiniile şi rezolvând ceea ce poate fi rezolvat.

Un rol esenţial în relaţiile de cuplu durabile şi sănătoase îl constituie comunicarea eficienta cu partenerul. Aceasta presupune o bună autocunoaştere şi cunoaştere a partenerului şi o permanentă adaptare la situaţie. Astfel, ca partenerii să se înţeleagă, este nevoie mai ales ca ei să se asculte. Capacitatea de a asculta reprezintă capacitatea de a te concentra pe mesajele partenerului, a-i descifra şi înţelege modul în care gândeşte şi simte, a vedea lumea prin ochii lui, detaşându-te de propriile interese, nevoi, opinii şi prejudecăţi. Astfel, comunicarea clară, exprimarea emoţiilor şi nevoilor şi abilitatea de a asculta sunt elemente cheie într-o relaţie trainică.

Un cuplu sănătos este un parteneriat bazat pe cooperare şi sprijin reciproc, nu o competiţie. În acest sens, Ph. McGraw (2007) afirmă că succesul relaţiei depinde de nivelul în care ea are ca fundament o prietenie solidă şi îndeplineşte nevoile celor doi parteneri. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoie ca fiecare partener să îşi comunice nevoile şi să facă eforturi pentru a afla nevoile celuilalt şi pentru a le recunoaşte fără a emite judecăţi de valoare dacă acestea sunt sau nu corecte, rezonabile, greşite sau nepotrivite.

Pentru durabilitatea unei relaţii de cuplu, autorii Barry si Emily McCarthy (apud. Acriş, 2013) propun următoarele strategii astfel încât cei doi parteneri să-şi întreţină dragostea şi respectul:

  • să aibă un mod de comunicare bazat pe empatie, în care se asculta reciproc, se exprimă clar şi îşi oferă feedback suportiv;
  • să identifice conflictele şi să rezolve problemele prin înţelegeri viabile;
  • să-şi întreţină legătura prin intimitate emoţionala şi sexuală;
  • să aibă activităţi împreună, să se bucure de timpul petrecut împreună.

În concluzie, un cuplu funcţional ia naştere, de cele mai multe ori, din acea „nebunie divină” în care persoana este îmbătată de euforie şi energie prin producţia mare de endorfine, enkefaline şi feniletilamină din creier. Însă, când efectul acestor narcotice naturale se diminuează, este nevoie de efort, implicare, adaptare continuă la celălalt, comunicare deschisă, ascultare activă, înţelegere reciprocă, intimitate intelectuală, emoţională şi sexuală, pentru ca un cuplu să treacă testul durabilităţii.

Referințe:

Acriş, C., Cuplul în impas. Repere teoretice şi aplicative, ed. SPER, Bucureşti 2013;

Gottman, J., The Seven Principles for Making Marriage Work: A Practical Guide from the Country’s Foremost Relationship Expert, Harmony, New York, 1999;

Hendrix, H., Silver, N., Getting the love you want:A guide for couples, 20th Anniversary Edition, Holt  Paperbacks, New York, 2007;

Nuţă, A., Psihologia cuplului, ed. SPER, Bucureşti, 2006;

McGraw, Ph. C., Love smart: Find the One You Want – Fix the One You Got, Free Press, New York, 2007.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Eu, tu în armonie – Atelier de comunicare şi optimizarea relaţiei de cuplu


EVENT - atelier comunicare

Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine şi întreaga moştenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împărtăşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristică bogăţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult. (Osho)

Acest atelier se adresează tuturor celor care vor să exploreze relaţia de cuplu actuală, trecută sau dorită, să afle despre sine prin intermediul celuilalt, să afle în câte feluri pot iubi oamenii, să abordeze probleme cu care se confruntă, să recunoască tiparele funcţionale şi disfuncţionale de comunicare dintr-o relaţie.

Prin intermediul unor jocuri şi exerciţii experienţiale vei avea ocazia să afli lucruri noi despre tine şi partenerul tău, despre modul în care funcţionaţi împreună, să experimentezi noi modalităţi de comunicare şi negociere, să identifici conflictele şi dificultăţile şi să găseşti soluţii viabile pentru a îmbunătăţi relaţia de cuplu.

Facilitator: Adelina-Gabriela Rotaru, Psiholog, Consilier Psihologic (cod unic de înregistrare 16530), Psihoterapeut

Loc: București și Ploiești (detalii la înscriere)

Pentru acest atelier înscrierile sunt deschise, se organizează la cerere, dacă se întrunește numărul minim de participanți (6 persoane).

Pentru detalii şi înscriere: 0735012606

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Rolul părinților în dezvoltarea adolescentului

Structura şi funcţiile familiei s-au modificat enorm în societatea actuală, în urma revoluţiei industriale, a urbanizării, a emancipării femeii şi a „revoluţiei sexuale” (Mitrofan şi Ciupercă, 2009). Totuşi, familia rămâne matricea primordială a definirii individului. Ea constituie cadrul în care copilul învaţă despre reguli, despre cum să se comporte, cum să rezolve problemele şi să căpete competenţele sociale de bază. Acestea îi vor facilita adaptarea la rolurile familiale, sociale şi profesionale aşteptate de la el şi a modelelor de socializare, fiind un factor determinant în procesul de dezvoltare a identităţii.

Părinţii joacă un rol foarte însemnat în dezvoltarea identităţii de sine a adolescentului. Ei îl influenţează începând cu alegerea rolului sexual, orientarea profesională şi până la îmbrăţişarea unei anumite ideologii politice sau religioase. De asemenea, influenţa lor  se exercită şi pe planul educaţiei, a oferiri unor modele de comportament şi a unor valori. Un model pozitiv de conduită a părinţilor creşte şansele copilului de reuşită în viaţă iar în absenţa unui astfel de model acesta va avea dificultăţi în procesul de dezvoltare psihosocială.

Perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru adolescentul supus multitudinii de schimbări, cât şi pentru parinţii săi. Aceştia pot experimenta stări diferite de bucurie, satisfacţie şi mândrie sau pot experimenta sentimente de tristeţe, teamă, pierdere sau chiar abandon asistând la maturizarea intensă şi în ritm alert a tânărului. De foarte multe ori, părinţii nu conştientizează sau refuză să înţeleagă nevoile de independenţă şi autonomie ale adolescenţilor, având dificultăţi în a accepta faptul că propriul copil se maturizează şi devine adult. Este foarte important ca familia să înţeleagă nevoile adolescentului şi să îi dea voie să crească, să experimenteze, să se exprime şi să se afirme, călăuzindu-l într-o manieră echilibrată şi sănătoasă. Un mediu familial echilibrat, bazat pe încredere, susţinere, dragoste şi înţelegere reciprocă este extrem de important pentru ca adolescentul să depăşească dificultăţile şi solicitările specifice acestei perioade.

Adolescentul se confruntă cu puternice tensiuni interioare legate de dependenţa faţă de părinţi versus nevoia de a deveni independent şi a se detaşa de familie. El are încă nevoie de dragostea şi suportul părinţilor, chiar dacă nu recunoaşte acest lucru faţă de sine sau faţă de ceilalţi.

În ceea ce priveşte nevoia de independeţă a adolescentului, U. Şchiopu şi E. Verza (1995) menţionează existenţa a trei feluri de dependenţă şi anume, dependenţa „material economică”, „emoţională” şi cea „de mentalitate”. Autorii susţin că independenţa de mentalitate se dobândeşte prima atunci când adolescentul nu mai apreciază anumite idei şi obiceiuri din copilărie, considerate acum vechi. El caută şi selectează noi modele la care să se raporteze, pe care să le urmeze, în detrimentul celor din perioada copilăriei. Din punct de vedere al nevoii de independenţă emoţională, deseori apar conflicte între adolescent şi familie, acesta oscilează între a simţi lipsă de afecţiune  şi neglijenţă din partea părinţilor sau a-i simţi mult prea preocupaţi şi intruzivi. De asemenea, el este încă dependent material-economic de părinţi, lucru care frustrează dar îl şi provoacă să-şi facă planuri şi proiecte de viitor prin care să obţină independenţă din acest punct de vedere.

Dinamica familială reprezintă un punct de start pentru formarea identităţii de sine a adolescentului, în procesul lui de a deveni adult. El duce o luptă între a rămâne la stadiul de copil şi a se maturiza, devenind independent şi desprinzându-se de familie. El are nevoie de la familie să îi recunoască acest nou statut, nemafiind copil dar încă nici adult. Prin recunoaşterea familiei el reuşeşte să treacă mai uşor prin această perioadă, să se accepte pe sine aşa cum e şi să se adapteze bine la mediu. Schimbarea rolului de copil şi pretinderea unuia de adult în devenire, generează dezechilibru în interiorul familiei, ameninţând homeostazia acesteia. Drept urmare, este nevoie de o schimbare la nivel de sistem familial ceea ce presupune ca părinţi să accepte adolescentul ca adult şi să îşi restructureze gândurile, emoţiile şi aşteptările în ceea ce îl privesc.

În procesul de maturizare a adolescentului apar modificări la nivelul graniţelor interpersonale. El caută acum să-şi descopere limitele şi să-şi definească identitatea. În această perioadă el tinde să îşi delimiteze foarte bine spaţiul personal şi graniţele. El poate adopta o atitudine rebelă, rupându-se de părinţi în urma nevoii sale sporite de indenpendenţă şi autonomie. Astfel, părinţii, puşi în faţa acestor schimbări comportamentale ale lui simt că nu îşi mai recunosc copilul. Separarea de părinţi se constată de multe ori printr-o retragere şi izolare faţă de aceştia, prin lipsa interesului pentru activităţi comune care înainte îi făceau plăcere şi prin lipsa de comunicare. El nu mai vorbeşte despre ceea ce simte, ce face, îşi construieşte o lume a lui, separată de cea de acasă, la care părinţii nu mai au acces. Acest lucru îi afectează foarte mult pe părinţi, ei nu mai înţeleg ce se întâmplă, de ce copilul lor nu mai petrece timp cu ei, de ce vine târziu acasă şi îşi petrece timpul în compania unor persoane pe care, de foarte multe ori, ei nu le acceptă şi le consideră a fi o influenţă negativă. De aici apar discuţii, tensiuni şi uneori reacţii puternice între părinţi şi adolescent, ceea ce duce la suferinţă de ambele părţi.

Nevoia de independenţă a adolescentului duce de foarte multe ori la încălcarea unor reguli stabilite de către sau împreună cu părinţii. De multe ori, conflictele au la bază nevoia adolescentului de slăbire a controlului părinţilor şi încălcarea regulilor de către acesta. Pe de altă parte, această nevoie de independenţă şi de recunoaştere din partea familiei a rolului său de adult în devenire se asociază atât cu obţinerea unor noi drepturi cât şi noi responsabilităţi şi asumarea consecinţelor propriilor acţiuni şi decizii.

Climatul familial are un rol semnificativ prin modalitatea de relaţionare dintre părinţi şi copil dar şi prin tipul de relaţie dintre cei doi părinţi. O familie funcţională este bazată pe relaţii de iubire, încredere, respect şi comunicare între cei doi soţi care oferă copilului un model de relaţie sănătoasă.

Pe de altă parte, nu toţi adolescenţii sunt atât de norocoşi să aibă parte de o familie echilibrată şi funcţională. Numeroşi adolescenţi cresc în familii în care există tensiuni şi conflicte între partenerii conjugali. Aceştia au probleme de comunicare, se ceartă frecvent sau se ignoră, nu ştiu să se asculte şi nu empatizează unul cu celălalt, dau vina unul pe altul şi nu-şi asumă responsabilitatea, intrând într-un adevărat război. Această relaţie disfuncţională dintre soţi are consecinţe grave asupra adolescentului care devine victimă colaterală în acest război conjugal. El se află pus în postura de a se alia cu unul dintre părinţi în defavoarea celuilalt. Acest lucru duce la intense conflicte interioare şi sentimente de vinovăţie, responsabilizându-se pentru această problemă care nu îi aparţine dar pe care el o consideră un eşec personal. În acestă situaţie adolescentul suferă enorm atunci când este pus să aleagă un părinte sau altul şi să strice relaţia cu celălalt. El experimentează acum sentimente de neputinţă, anxietate, culpabilitate, respingere ce pot duce la apariţia a numeroase probleme ca simptom al relaţiei disfuncţionale a părinţilor.

Astfel, comportamentul celor doi părinţi constituie sursa primară de imitaţie pentru copii. De aceea, un comportament adecvat al părinţilor  care îl ghidează pe adolescent într-o direcţie optimă ajută la o bună socializare şi şanse mari de a reuşi în viaţă. În cazul unor modele deviante de comportament ale părinţilor, adolescentul se va confrunta cu dificultăţi de socializare cu repercursiuni în dezvoltarea identităţii de sine.

În concluzie, adolescenţa este un proces dificil atât pentru copilul aflat în tranziţia spre maturitate cât şi pentru cei din jurul său, în special părinţii. În această etapă este nevoie de o restructurare a dinamicii familiale pentru păstrarea echilibrului şi de găsirea de noi soluţii pentru a face faţă numeroaselor schimbări care au loc.

Bibliografie:

Adams, G.R.., Berzonsky, M.D. (coord.) (2009). Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell. Editura Polirom, Bucureşti.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

Satir, V. (2010). Arta de a făuri oameni. Psihologia familiei. Editura Trei, Bucureşti.

Şchiopu, U., Verza, E. (1995). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2014 psycreation.wordpress.com All Rights Reserved