Atașamentul adultului în relația cu propriul copil și în relația de cuplu

Cum influențează atașamentul din copilăria părintelui relația cu propriul copil?

couple-1557551

Plecând de la teoria atașamentului, unii cercetători au investigat modul în care tiparul de atașament format în copilărie influențează viața de adult. S-a observat că modelul de relație pe care copiii le-au avut cu persoanele primare de referință (de obicei părintele) are o influență puternică asupra tiparelor de relație pe care oamenii le dezvoltă în relațiile lor intime de mai târziu. Conform teoriei atașamentului, nivelul de siguranță al atașamentului pare să influențeze atât componenta afectivă și socială, cât și pe ceea cognitivă. Așadar, cu cât atașamentul copilului față de persoana de îngrijire a fost mai sigur, cu atât probabilitatea ca el să formeze relații pozitive cu alții este mai mare (vezi: Tipuri de atasament in relatia parinte-copil)

Nenumărate studii au urmărit efectele atașamentului infantil asupra personalității și a modului de a relaționa cu ceilalți la vârsta adultă. Inspirați de munca cercetătoarei Mary Ainsworth, Philip Shaver și Cindy Hazan au condus mai multe studii pentru a măsura atașamentul în relațiile romantice ale adultului și au evidențiat trei stiluri de atașament la adulți: atașamentul adult sigur, dezangajat (evitant) și anxios-ambivalent.

Mary Main (cercetătoare în domeniul atașamentului) și colegii săi credeau că unele experiențe pe care părinții le-au avut în propria copilărie sunt relevante în determinarea comportamentului acestora față de proprii copii. Main și colaboratorii ei au conceput Interviul de atașament pentru adulți (IAA), un instrument de cercetare  prin care li se cere adulților să își aducă aminte de copilărie și să își interpreteze sentimentele și experiențele legate de atașamentele lor de atunci.

În urma utilizării acestui interviu, cercetătorii au dovedit că felul în care adulții își amintesc de experiențele lor timpurii cu persoanele de îngrijire le influențează starea emoțională și modul în care reacționează față de proprii copii, fiind un factor de predicție a nivelului de siguranță a relației de atașament părinte-copil. Astfel, părintele care a avut un atașament sigur în relația cu propria mamă (persoană de îngrijire) sau care are capacitatea de a înțelege și a explica de ce a avut un atașament nesigur, va putea recunoaște în mod corect comportamentele de atașament ale propriului copil și va putea reacționa încurajator față de acesta pentru a-l ajuta să-și formeze un atașament sigur. Pe de altă parte, părintele preocupat de propriile relații de atașament din copilărie are tendința de a-și manifesta furia și de a fi intruziv în interacțiunile cu propriul copil. Părintele deprimat care respinge amintirile legate de persoanele de atașament și care, deseori, a suferit din cauza unei lipse de disponibilitate emoțională sau a respingerii, tinde să fie rece și să aibă o atitudine dezangajată, nereactivă față de propriul copil.

Felul în care adulții deveniți părinți își amintesc de experiențele lor timpurii de atașament și le povestesc, dezvăluie caracteristicile tiparului de atașament. Legăturile pozitive din copilărie servesc drept nucleu de reziliență în confruntarea cu dificultățile și suferințele. Chiar dacă nu toți adulții au avut parte de astfel de legături și au avut copilării mai dificile, acest lucru nu înseamnă că ei sunt predestinați să repete tiparele de comportament ale părinților sau îngrijitorilor primari. Ciclul unui atașament nesigur poate fi întrerupt. Prin reflectarea asupra propriei vieți și înțelegerea trecutului, adultul va da coerență vieții sale și va putea obține o siguranță matură în atașamentul lui, devenind astfel capabil să aibă un atașament sigur cu propriul copil prin creșterea sensibilității față de nevoile acestuia.

Este important de reținut că modelul de atașament al unei persoane nu poate fi încadrat rigid într-o singură categorie. Deseori, apar elemente din mai multe categorii deoarece pot avea tipare diferite față de diferiți adulți din viața lor.

Tiparele de atașament la adult

Atașamentul adult sigur (securizant) – Adulții cu atașament sigur sunt aceia care au reușit să își înțeleagă și integreze trecutul cu prezentul și viitorul anticipat. Ei povestesc într-un mod coerent despre experiențele lor chiar dacă au avut parte și de experiențe dificile. Ei integrează atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative, într-o poveste coerentă și sunt conștienți de influența acestor experiențe asupra personalității lor adulte. Deseori, acești adulți se simt confortabil să depindă de alții și alții de ei, să intre în relații apropiate cu ceilalți, să aibă încredere în oameni și să conteze pe ei. Atașamentul sigur facilitează interacțiunile cu ceilalți și ajută la dezvoltarea unor relații intime relativ stabile, fără teamă de singurătate sau de o apropiere prea mare de cineva. Adulții cu atașament sigur simt că merită dragoste și respect și se simt valoroși fără a fi preocupați excesiv de tema abandonului sau a dependenței de celălalt.

Atașamentul adult evitant (dezangajat) – Adulții care au suferit pierderi sau respingeri în copilărie, care au dus lipsă de disponibilitate emoțională din partea părinților, au o atitudine evitantă (dezangajată) față de atașament. Poveștile lor despre experiențele timpurii pot fi sărace deoarece refuză să-și amintească sau insistă că nu își pot aminti. Modul de gândire și comportamentul lor poate reflecta izolare, adaptându-se unui mediu familial steril emoțional printr-o atitudine de evitare și lipsă de angajament. Ei au tendința de a se izola, de a respinge apropierea emoțională și intimitatea, țin foarte mult la independență și li se pare dificil să aibă încredere în alții sau să depindă de ei. Acești adulți pot avea parte de mai multe separări, dar să sufere mai puțin în urma unei despărțiri.

Atașamentul adult anxios-ambivalent (angoasat) – Adulții crescuți de persoane care au dat dovadă de instabilitate în ceea ce privește sensibilitatea, disponibilitatea emoțională și atenția față de copil, prezintă stări de nesiguranță, anxietate și ambivalență. În poveștile lor despre experiențele din copilărie apar deseori probleme nerezolvate care sunt încă vii și le invadează prezentul, abătându-se de la subiect. Așadar, intruziunile problemelor rămase nerezolvate duc la o lipsă de coerență a firului narativ.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent tind să îi vadă pe ceilalți ca evitanți, să creadă că nu sunt iubiți și valorizați în mod real și că nu pot avea încredere în celălalt. Ei au o stimă scăzută, se simt nesiguri și se tem de posibilitatea de a fi abandonați.

Atașamentul adult nerezolvat 

Deseori, pierderile și traumele nerezolvate suferite de părinți sunt asociate cu cel mai puțin sigur tip de atașament al copilului – atașamentul dezorganizat. Acest tip de atașament include comportamente haotice, de distanțare și respingere când copilul se află în suferință sau reacții puternice de furie și comportamente agresive față de copil.

Problemele nerezolvate duc deseori la labilitate emoțională prin întreruperea fluxului de informații din minte și incapacitatea de control al emoțiilor și de a menține legături cu ceilalți. Astfel, dipoziția psihică poate deveni una deprimată, cu schimbări bruște de dispoziție și de atitudine.

Cum influențează atașamentul relațiile intime ale adultului?

Atașamentul influențează puternic tiparul de relaționare pe care adultul îl dezvoltă de-a lungul vieții sale, cât și modul în care abordează sexualitatea.

Adulții cu atașament securizant stabilesc ușor relații și devin apropiați emoțional, fără teama de intimitate. Deseori, aceste persoane caută să experimenteze sexualitatea în contextul unei relații stabile și găsesc plăcere în contactul fizic și sexual fără a se angaja în relații extramaritale sau în aventuri ocazionale (sex de o noapte).

Adulții cu atașament evitant se simt incomod în relații care implică apropiere și intimitate. Tind să devină nervoși când cineva devine prea apropiat de ei și să fie indifeli, preferând sexul extramarital, sexul fără implicare emoțională și aventurile de o noapte.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent se simt nesiguri în relație și au tendința de a investi foarte mult căutând un nivel de apropiere și angajament care poate fi considerat sufocant de către parteneri. Ei manifestă gelozie și au tendința de a se separa și a reveni iarăși în relație, temându-se de abandon și de lipsa dragostei reciproce. Ei pun accent pe aspectele fizice, hrănitoare ale relației, dar tind să se bucure de sex mai puțin.

Unele studii privind influența atașamentului în relația de cuplu arată că acele cupluri formate din doi parteneri cu atașament nesigur prezintă un grad mai ridicat de negativitate și conflict, tipare de comunicare mai puțin constructive și o mai mare dificultate în adaptarea afectului, având o potrivire conjugală mai redusă comparativ cu cuplurile în care cel puțin unul dintre parteneri are atașament sigur care oferă un plus de echilibru și flexibilitate relației. (Fisher, Crandall, 2001)

James Fisher și Lisa Crandall au introdus conceptul de atașament complex și susțin că în relația de cuplu fiecare partener funcționează ca o figură de atașament pentru celălalt. Într-o formă ideală, fiecare partener poate oscila între a fi dependent de celălalt (a fi în rol de copil sau bebeluș dependent emoțional), și a fi figura de atașament pentru  de celălalt – a fi dependent pentru celălalt (celălalt se află în rol/poziție de copil sau bebeluș dependent). Așadar, există două direcții în sistemul de atașament din cuplu. Cei doi autori emit ipoteza conform căreia atașamentul complex al unui cuplu este puternic influențat de tiparele de atașament reprezentative ale fiecărui partener. Ei consideră că se pot identifica următoarele modele de atașament în cuplu:

  • Atașamentul cuplului securizant (sigur). Acest tip de atașament presupune flexibilitate din partea partenerilor pentru a jongla cu cele două direcții ale sistemului de atașament din cuplu: a fi dependent de celălalt versus a depinde celălalt de el. În ambele poziții, cei doi manifestă empatie și tolerează anxietatea. Acești parteneri își exprimă în mod deschis nevoile de contact și de confort și sunt disponibili pentru a și le satisface reciproc.
  • Atașamentul cuplului insecurizant are ca trăsături definitorii lipsa flexibilității, a abilității de a schimba pozițiile (specifice atașamentului cuplului securizant) și a reciprocității. Acest tip de atașament se caracterizează prin rigiditate și asimetrie, partenerii fiind mai puțin conștienți de experiențele partenerului și de efectele acestora asupra propriei persoane sau asupra celuilalt.
  • Atașamentul cuplului retras/retras (dismissing/dismissing couple attachment). Modelul de atașament părinte-copil care a implicat respingere, comportamente de retragere/îndepărtare din partea părintelui atunci când copilul suferea și își manifesta dependența, face ca, mai târziu, copilul devenit adult să se prezinte ca fiind foarte independent și auto-suficient. De fapt, această independență este mai mult o fugă de dependență, un mecanism de apărare în fața vulnerabilității deoarece experiențele legate de nevoile și sentimentele de dependență ajung să fie percepute ca fiind amenințătoare și sunt reprimate, negate. Așadar, pentru a fugi de sentimentele de dependență, adultul ajunge să se retragă și să intre în conflict cu celălalt dacă acesta și le exprimă. În cadrul acestui cuplu, dependența este respinsă, interzisă și cei doi parteneri funcționează pe baza unui ”contract” inconștient de tipul ”Eu nu sunt dependent de tine și tu nu ești dependent de mine.” Dacă amândoi partenerii sunt capabili să se conformeze acestui ”contract”, cuplul pare să funcționeze normal și să nu existe conflicte sau acestea sunt evitate. Atâta timp cât nu intervine nimic care să afecteze termenii ”contractuali”, cuplul pare să funcționeze bine. Însă, atunci când intervine un eveniment de genul lipsei unui loc de muncă, îmbolnăvire sau nașsterea unui copil, ”contractul” cuplului este încheiat.
  • Atașamentul cuplului preocupat/preocupat (preoccupied/preoccupied couple attachment). Persoanele preocupate sunt cele care au fost implicate în relații părinte-copil în care rolurile erau inversate și/sau inconsistente. În acest fel, nevoile lor de dependență au fost satisfăcute, însă într-o manieră inversată sau lipsită de continuitate. În cazul în care rolurile sunt inversate, părintele ar putea să accepte dependența copilului deoarece el se simte neputincios și vulnerabil. Astfel, copilul devine o extensie a părintelui, dar și un obiect de alinare a propriilor suferințe. Pe de altă parte, atunci când receptivitatea părintelui este una inconsistentă, copilul experimentează stări diferite deoarece uneori nevoile sale sunt satisfăcute, iar alteori sunt ignorate sau respinse. Copilul învață să amplifice și să exagereze cererea de ajutor și poate deveni foarte vigilent în legătură cu prezența figurii de atașament și să îi simtă puternic lipsa.Acest tipar de relaționare este transferabil în cadrul relației de cuplu. Într-un astfel de cuplu, partenerii au sentimente de privare și credința că celălalt nu îi poate satisface niciodată nevoia de confort. Copilul ambivalent devenit adult va fi permanent preocupat să caute și să ceară contact emoțional în relația de cuplu. El este totodată nemulțumit și nesatisfăcut de partener și se împotrivește unei apropieri emoționale. Acest cuplu este puternic conflictual deoarece cei doi parteneri au multe neînțelegeri și sunt ambivalenți prin faptul că cer celuilalt satisfacerea nevoilor de dependență, iar pe de altă opun rezistență și resping orice răspuns de la celălalt.
  • Atașamentul cuplului retras/preocupat (dismissing/preoccupied couple attachment). Cuplul cu acest tip de atșament este unul foarte conflictual în care partenerul preocupat își exprimă, de obicei, nemulțumirea, iar cel retras consideră că singura problemă a relației este tocmai acea nemulțumirea a celuilalt. Partenerul retras combate orice exprimare a nevoilor de dependență ale partenerului preocupat și amândoi sunt de acord că primul evită să devină dependent. Așadar, conflictul acestui tip de cuplu are la bază sentimentele de abandon și respingere ale partenerului preocupat și disprețul celui retras față de nevoile de dependență. Cu cât partenerul preocupat escaladează și intensifică dorința de satisfacere a nevoilor de dependență, cu atât partenerul retras devine mai defensiv.
  • Atașamentul cuplului securizant/insecurizant (secure/insecure couple attachment). Acest tip de atașament apare în cuplurile în care o persoană cu atașament sigur (securizant) intră în relație cu un partener cu atașament nesigur (anxios) evitant sau preocupat. Într-un astfel de cuplu este posibil ca prezența partenerului cu atașament sigur, care este flexibil și capabil să își asume ambele poziții de dependență (a fi dependent de versus a se depinde de el), să îl determine pe partenerul preocupat să își asume poziția de dependență sau pe partenerul retras să nu își asume nici o poziție. Se poate ca partenerul insecurizant aflat în relație cu partenerul securizant să devină mai flexibil și echilibrat. Pe de altă parte, există și varianta în care partenerul cu atașament sigur să devină mai inflexibil și cuplul să evolueze în direcția opusă.

Chiar dacă există foarte multe cupluri cu tipare de atașament insecurizante (preocupate, retrase sau combinate), nu înseamnă că relația este predestinată eșecului și că lucrurile nu se pot schimba în bine. Nu este niciodată prea târziu pentru a reflecta asupra propriei persoane și a relațiilor cu ceilalți, a depune eforturi de a înțelege și a face schimbări în propria viață. În acest sens, multe persoane sau cupluri pot beneficia de ajutor din partea unui specialist (consilier, psihoterapeut).

Surse bibliografice:

Acriș, C., Cuplul în impas – repere teoretice și aplicative, ed. SPER, București 2013

Fisher, J., Crandall, L., Adult Attachment and Couple Psychotherapy. The ‘secure base’ in practice and research, Brunner-Routledge, 2001

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București 2010

Siegel, D. J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Cuplul funcţional: de la îndrăgostire la relaţie de durată

1325671_96234849

De la îndrăgostire la iubirea asumată

De-a lungul timpului, numeroşi autori au încercat să definească şi să explice fenomenul îndrăgostirii din diferite perspective, oferind descrieri şi, uneori, exemple personale. Astfel, unii asociază îndrăgostirea cu o “nebunie divină” asemănătoare experienţei mistice (Watts, 1985; apud. Acriş, 2013), în timp ce alţii o caracterizează ca un “abandon de sine”, o tentaţie puternică de a te lăsa absorbit de celalalt.

Această stare în care se află cei doi îndrăgostiţi, considerată de mulţi „dragoste oarbă” presupune, mai curând, un proces de transfigurare prin care fiinţa iubită devine unică, idealizată şi ale cărei defecte şi slăbiciuni ajung să fie obiectul dragostei şi admiratiei doar prin simplul fapt ca îi aparţin. (Mitrofan, 2009)

În Getting the love you want:A guide for couples (2007), H. Hendrix consideră că oamenii nu se îndrăgostesc întâmplător şi că, în acest proces, inconştientul joacă un rol esenţial. Astfel, o perioadă, îndrăgostiţii se agaţă de iluzia dragostei romantice, ceea ce presupune diferite roluri jucate la nivel inconştient. Autorul susţine că ne alegem partenerii din două motive importante:

  • Un prim motiv ar fi pentru că aceştia au trăsăturile pozitive dar şi pe cele negative ale părinţilor sau ale celor care ne-au purtat de grijă atunci când eram copii.
  • Cel de-al doilea motiv ar fi că partenerii pe care îi alegem au rolul de a compensa propriile noastre trăsături pozitive care au fost eliminate în procesul socializării din perioada copilariei.

Pe de altă parte, A. Nuţă (2006) afirmă că îndrăgostirea are o natură regresivă, în sensul că nu aduce nimic nou în planul cognitiv sau afectiv al personalităţii. De asemenea, îndrăgostirea urmează experienţa trăită de copil la naştere, cea a unirii cu figura maternă. Această unire este continuată atât timp cât copilul traieşte într-o simbioză completă cu mediul, aşa cum trăia în pântecele mamei sale, nediferenţiindu-se de aceasta. Apoi, încetul cu încetul, în urma experienţelor de relaţie pe care le are, în special cu mama sau figura maternă de substituţie, copilul îşi conturează eul, propria identitate. Făcând o paralelă între experienţa copilului nou-născut şi a stării îndrăgostitului, autorul susţine că irealitatea trăirilor şi aşteptărilor pe care acesta din urmă le are alături de fiinţa iubită reprezintă un ecou al irealităţii sentimentelor unui copil de un an care „se crede, la propriu, stăpânul absolut al lumii”. Ulterior, contactul cu realitatea şi experienţa relaţiei de zi cu zi diminuează aşteptările fanteziste ale îndrăgostitului. Autorul consideră că experienţa îndrăgostirii durează maximum doi ani, timp în care graniţele eului prăbuşite iniţial sub presiunea forţelor emoţionale inconştiente sunt instaurate din nou şi cei doi parteneri realizează că au identităţi proprii, preferinţe, dorinţe, aşteptări dar şi prejudecăţi personale.

În urma experienţei de îndrăgostire, apare riscul deziluziei ulterioare, atunci când „flama emoţională” se reduce şi unul dintre parteneri începe să se detaşeze, fără a se mai implica emoţional la fel de mult ca până atunci. În acest punct, când celalalt conştientizează neimplicarea, distanţarea, intervine un aşa-numit stadiu al „tensiunii psihologice a cuplului ieşit din vrajă” (Acriş, 2013). În acest stadiu, partenerii aleg între două variante: a se despărţi sub şocul constatării perisabilităţii fericirii, a deziluziei sau a rămâne împreună, accentuând alte valori ca bază a relaţiei lor, acceptând o dragoste matură bazată mai mult pe comunicare, înţelegere, echilibru. Conform lui Nuţă (2006, p.117), „asumarea iubirii este o formă de evoluţie spirituală, de maturizare launtrică şi dobândire a unei libertăţi care nu exclude, ci integrează responsabilitatea… a-ţi asuma iubirea înseamnă a-ţi depăşi limitele personale sau a-ţi lărgi Sinele ca urmare a actului de a stimula, proteja şi hrăni dezvoltarea interioară a unei alte persoane”.

Cuplul funcţional, durabil

Ce este un cuplu funcţional? Ce îi face pe cei doi parteneri să rămână împreună timp îndelungat? Care sunt ingredientele unei relaţii stabile, de durată? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care şi le pun cei mai mulţi dintre oamenii care au avut experienţa de a fi într-o relaţie de cuplu sau care au visat măcar o dată la a fi împreună cu cineva.

În ultimele decenii, tot mai mulţi autori, cercetători şi specialişti în consiliere şi terapie de cuplu au descris ceea ce înseamnă „cuplu funcţional”, ajungând la concluzia că acest tip de relaţie presupune anumite abilităţi pe care cei doi parteneri trebuie să le deţină sau să le înveţe.

John Gottman, psiholog şi cercetator în domeniul relaţiilor de cuplu, descrie şapte principii care fac relaţiile să funcţioneze:

  1. Conturarea unor hărţi ale dragostei prin înregistrarea tuturor informaţiilor relevante despre viaţa partenerului (hobby-uri, mâncăruri preferate, cărţi favorite, evenimente importante din viaţa lui, vise, speranţe, scopuri în viaţă ş.a.m.d.), pentru a-l cunoaşte cât mai bine.
  2. Sporirea afecţiunii şi a respectului pentru partener – o condiţie esenţială pentru o relaţie fericită şi durabilă.
  3. A rămâne în contact, a privi unul spre celalalt prin oferirea şi primirea de atenţie şi suport în interacţiunile zilnice.
  4. A se lăsa influenţat de partener luând în considerare părerile şi sentimentele sale.
  5. Rezolvarea conflictelor care pot fi rezolvate prin următorii paşi: un start uşor şi blând al dialogului, încercări de reparare a situaţiei şi receptivitate faţă de tentativele de soluţionare ale partenerului, calmarea reciprocă, stabilirea unor compromisuri şi toleranţă faţă de greşelile celuilalt.
  6. A face faţă blocajelor prin dialog, fără ca cei doi parteneri să se rănească reciproc, învăţând totodată să trăiască cu problema.
  7. Crearea unui ţel comun, dezvoltând o viziune comună, o microcultură a cuplului cu propriile poveşti, obiceiuri, ritualuri privind relaţia lor.

Conform lui Gottman (1999), cuplurile fericite sunt „inteligente emoţional”, partenerii discutând problemele într-o atmosferă pozitivă, cu afecţiune, validându-şi reciproc opiniile şi rezolvând ceea ce poate fi rezolvat.

Un rol esenţial în relaţiile de cuplu durabile şi sănătoase îl constituie comunicarea eficienta cu partenerul. Aceasta presupune o bună autocunoaştere şi cunoaştere a partenerului şi o permanentă adaptare la situaţie. Astfel, ca partenerii să se înţeleagă, este nevoie mai ales ca ei să se asculte. Capacitatea de a asculta reprezintă capacitatea de a te concentra pe mesajele partenerului, a-i descifra şi înţelege modul în care gândeşte şi simte, a vedea lumea prin ochii lui, detaşându-te de propriile interese, nevoi, opinii şi prejudecăţi. Astfel, comunicarea clară, exprimarea emoţiilor şi nevoilor şi abilitatea de a asculta sunt elemente cheie într-o relaţie trainică.

Un cuplu sănătos este un parteneriat bazat pe cooperare şi sprijin reciproc, nu o competiţie. În acest sens, Ph. McGraw (2007) afirmă că succesul relaţiei depinde de nivelul în care ea are ca fundament o prietenie solidă şi îndeplineşte nevoile celor doi parteneri. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoie ca fiecare partener să îşi comunice nevoile şi să facă eforturi pentru a afla nevoile celuilalt şi pentru a le recunoaşte fără a emite judecăţi de valoare dacă acestea sunt sau nu corecte, rezonabile, greşite sau nepotrivite.

Pentru durabilitatea unei relaţii de cuplu, autorii Barry si Emily McCarthy (apud. Acriş, 2013) propun următoarele strategii astfel încât cei doi parteneri să-şi întreţină dragostea şi respectul:

  • să aibă un mod de comunicare bazat pe empatie, în care se asculta reciproc, se exprimă clar şi îşi oferă feedback suportiv;
  • să identifice conflictele şi să rezolve problemele prin înţelegeri viabile;
  • să-şi întreţină legătura prin intimitate emoţionala şi sexuală;
  • să aibă activităţi împreună, să se bucure de timpul petrecut împreună.

În concluzie, un cuplu funcţional ia naştere, de cele mai multe ori, din acea „nebunie divină” în care persoana este îmbătată de euforie şi energie prin producţia mare de endorfine, enkefaline şi feniletilamină din creier. Însă, când efectul acestor narcotice naturale se diminuează, este nevoie de efort, implicare, adaptare continuă la celălalt, comunicare deschisă, ascultare activă, înţelegere reciprocă, intimitate intelectuală, emoţională şi sexuală, pentru ca un cuplu să treacă testul durabilităţii.

Referințe:

Acriş, C., Cuplul în impas. Repere teoretice şi aplicative, ed. SPER, Bucureşti 2013;

Gottman, J., The Seven Principles for Making Marriage Work: A Practical Guide from the Country’s Foremost Relationship Expert, Harmony, New York, 1999;

Hendrix, H., Silver, N., Getting the love you want:A guide for couples, 20th Anniversary Edition, Holt  Paperbacks, New York, 2007;

Nuţă, A., Psihologia cuplului, ed. SPER, Bucureşti, 2006;

McGraw, Ph. C., Love smart: Find the One You Want – Fix the One You Got, Free Press, New York, 2007.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Eu, tu în armonie – Atelier de comunicare şi optimizarea relaţiei de cuplu


EVENT - atelier comunicare

Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine şi întreaga moştenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împărtăşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristică bogăţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult. (Osho)

Acest atelier se adresează tuturor celor care vor să exploreze relaţia de cuplu actuală, trecută sau dorită, să afle despre sine prin intermediul celuilalt, să afle în câte feluri pot iubi oamenii, să abordeze probleme cu care se confruntă, să recunoască tiparele funcţionale şi disfuncţionale de comunicare dintr-o relaţie.

Prin intermediul unor jocuri şi exerciţii experienţiale vei avea ocazia să afli lucruri noi despre tine şi partenerul tău, despre modul în care funcţionaţi împreună, să experimentezi noi modalităţi de comunicare şi negociere, să identifici conflictele şi dificultăţile şi să găseşti soluţii viabile pentru a îmbunătăţi relaţia de cuplu.

Facilitator: Adelina-Gabriela Rotaru, Psiholog, Consilier Psihologic (cod unic de înregistrare 16530), Psihoterapeut

Loc: București și Ploiești (detalii la înscriere)

Pentru acest atelier înscrierile sunt deschise, se organizează la cerere, dacă se întrunește numărul minim de participanți (6 persoane).

Pentru detalii şi înscriere: 0735012606

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved