Rolul părinților în dezvoltarea adolescentului

Structura şi funcţiile familiei s-au modificat enorm în societatea actuală, în urma revoluţiei industriale, a urbanizării, a emancipării femeii şi a „revoluţiei sexuale” (Mitrofan şi Ciupercă, 2009). Totuşi, familia rămâne matricea primordială a definirii individului. Ea constituie cadrul în care copilul învaţă despre reguli, despre cum să se comporte, cum să rezolve problemele şi să căpete competenţele sociale de bază. Acestea îi vor facilita adaptarea la rolurile familiale, sociale şi profesionale aşteptate de la el şi a modelelor de socializare, fiind un factor determinant în procesul de dezvoltare a identităţii.

Părinţii joacă un rol foarte însemnat în dezvoltarea identităţii de sine a adolescentului. Ei îl influenţează începând cu alegerea rolului sexual, orientarea profesională şi până la îmbrăţişarea unei anumite ideologii politice sau religioase. De asemenea, influenţa lor  se exercită şi pe planul educaţiei, a oferiri unor modele de comportament şi a unor valori. Un model pozitiv de conduită a părinţilor creşte şansele copilului de reuşită în viaţă iar în absenţa unui astfel de model acesta va avea dificultăţi în procesul de dezvoltare psihosocială.

Perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru adolescentul supus multitudinii de schimbări, cât şi pentru parinţii săi. Aceştia pot experimenta stări diferite de bucurie, satisfacţie şi mândrie sau pot experimenta sentimente de tristeţe, teamă, pierdere sau chiar abandon asistând la maturizarea intensă şi în ritm alert a tânărului. De foarte multe ori, părinţii nu conştientizează sau refuză să înţeleagă nevoile de independenţă şi autonomie ale adolescenţilor, având dificultăţi în a accepta faptul că propriul copil se maturizează şi devine adult. Este foarte important ca familia să înţeleagă nevoile adolescentului şi să îi dea voie să crească, să experimenteze, să se exprime şi să se afirme, călăuzindu-l într-o manieră echilibrată şi sănătoasă. Un mediu familial echilibrat, bazat pe încredere, susţinere, dragoste şi înţelegere reciprocă este extrem de important pentru ca adolescentul să depăşească dificultăţile şi solicitările specifice acestei perioade.

Adolescentul se confruntă cu puternice tensiuni interioare legate de dependenţa faţă de părinţi versus nevoia de a deveni independent şi a se detaşa de familie. El are încă nevoie de dragostea şi suportul părinţilor, chiar dacă nu recunoaşte acest lucru faţă de sine sau faţă de ceilalţi.

În ceea ce priveşte nevoia de independeţă a adolescentului, U. Şchiopu şi E. Verza (1995) menţionează existenţa a trei feluri de dependenţă şi anume, dependenţa „material economică”, „emoţională” şi cea „de mentalitate”. Autorii susţin că independenţa de mentalitate se dobândeşte prima atunci când adolescentul nu mai apreciază anumite idei şi obiceiuri din copilărie, considerate acum vechi. El caută şi selectează noi modele la care să se raporteze, pe care să le urmeze, în detrimentul celor din perioada copilăriei. Din punct de vedere al nevoii de independenţă emoţională, deseori apar conflicte între adolescent şi familie, acesta oscilează între a simţi lipsă de afecţiune  şi neglijenţă din partea părinţilor sau a-i simţi mult prea preocupaţi şi intruzivi. De asemenea, el este încă dependent material-economic de părinţi, lucru care frustrează dar îl şi provoacă să-şi facă planuri şi proiecte de viitor prin care să obţină independenţă din acest punct de vedere.

Dinamica familială reprezintă un punct de start pentru formarea identităţii de sine a adolescentului, în procesul lui de a deveni adult. El duce o luptă între a rămâne la stadiul de copil şi a se maturiza, devenind independent şi desprinzându-se de familie. El are nevoie de la familie să îi recunoască acest nou statut, nemafiind copil dar încă nici adult. Prin recunoaşterea familiei el reuşeşte să treacă mai uşor prin această perioadă, să se accepte pe sine aşa cum e şi să se adapteze bine la mediu. Schimbarea rolului de copil şi pretinderea unuia de adult în devenire, generează dezechilibru în interiorul familiei, ameninţând homeostazia acesteia. Drept urmare, este nevoie de o schimbare la nivel de sistem familial ceea ce presupune ca părinţi să accepte adolescentul ca adult şi să îşi restructureze gândurile, emoţiile şi aşteptările în ceea ce îl privesc.

În procesul de maturizare a adolescentului apar modificări la nivelul graniţelor interpersonale. El caută acum să-şi descopere limitele şi să-şi definească identitatea. În această perioadă el tinde să îşi delimiteze foarte bine spaţiul personal şi graniţele. El poate adopta o atitudine rebelă, rupându-se de părinţi în urma nevoii sale sporite de indenpendenţă şi autonomie. Astfel, părinţii, puşi în faţa acestor schimbări comportamentale ale lui simt că nu îşi mai recunosc copilul. Separarea de părinţi se constată de multe ori printr-o retragere şi izolare faţă de aceştia, prin lipsa interesului pentru activităţi comune care înainte îi făceau plăcere şi prin lipsa de comunicare. El nu mai vorbeşte despre ceea ce simte, ce face, îşi construieşte o lume a lui, separată de cea de acasă, la care părinţii nu mai au acces. Acest lucru îi afectează foarte mult pe părinţi, ei nu mai înţeleg ce se întâmplă, de ce copilul lor nu mai petrece timp cu ei, de ce vine târziu acasă şi îşi petrece timpul în compania unor persoane pe care, de foarte multe ori, ei nu le acceptă şi le consideră a fi o influenţă negativă. De aici apar discuţii, tensiuni şi uneori reacţii puternice între părinţi şi adolescent, ceea ce duce la suferinţă de ambele părţi.

Nevoia de independenţă a adolescentului duce de foarte multe ori la încălcarea unor reguli stabilite de către sau împreună cu părinţii. De multe ori, conflictele au la bază nevoia adolescentului de slăbire a controlului părinţilor şi încălcarea regulilor de către acesta. Pe de altă parte, această nevoie de independenţă şi de recunoaştere din partea familiei a rolului său de adult în devenire se asociază atât cu obţinerea unor noi drepturi cât şi noi responsabilităţi şi asumarea consecinţelor propriilor acţiuni şi decizii.

Climatul familial are un rol semnificativ prin modalitatea de relaţionare dintre părinţi şi copil dar şi prin tipul de relaţie dintre cei doi părinţi. O familie funcţională este bazată pe relaţii de iubire, încredere, respect şi comunicare între cei doi soţi care oferă copilului un model de relaţie sănătoasă.

Pe de altă parte, nu toţi adolescenţii sunt atât de norocoşi să aibă parte de o familie echilibrată şi funcţională. Numeroşi adolescenţi cresc în familii în care există tensiuni şi conflicte între partenerii conjugali. Aceştia au probleme de comunicare, se ceartă frecvent sau se ignoră, nu ştiu să se asculte şi nu empatizează unul cu celălalt, dau vina unul pe altul şi nu-şi asumă responsabilitatea, intrând într-un adevărat război. Această relaţie disfuncţională dintre soţi are consecinţe grave asupra adolescentului care devine victimă colaterală în acest război conjugal. El se află pus în postura de a se alia cu unul dintre părinţi în defavoarea celuilalt. Acest lucru duce la intense conflicte interioare şi sentimente de vinovăţie, responsabilizându-se pentru această problemă care nu îi aparţine dar pe care el o consideră un eşec personal. În acestă situaţie adolescentul suferă enorm atunci când este pus să aleagă un părinte sau altul şi să strice relaţia cu celălalt. El experimentează acum sentimente de neputinţă, anxietate, culpabilitate, respingere ce pot duce la apariţia a numeroase probleme ca simptom al relaţiei disfuncţionale a părinţilor.

Astfel, comportamentul celor doi părinţi constituie sursa primară de imitaţie pentru copii. De aceea, un comportament adecvat al părinţilor  care îl ghidează pe adolescent într-o direcţie optimă ajută la o bună socializare şi şanse mari de a reuşi în viaţă. În cazul unor modele deviante de comportament ale părinţilor, adolescentul se va confrunta cu dificultăţi de socializare cu repercursiuni în dezvoltarea identităţii de sine.

În concluzie, adolescenţa este un proces dificil atât pentru copilul aflat în tranziţia spre maturitate cât şi pentru cei din jurul său, în special părinţii. În această etapă este nevoie de o restructurare a dinamicii familiale pentru păstrarea echilibrului şi de găsirea de noi soluţii pentru a face faţă numeroaselor schimbări care au loc.

Bibliografie:

Adams, G.R.., Berzonsky, M.D. (coord.) (2009). Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell. Editura Polirom, Bucureşti.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

Satir, V. (2010). Arta de a făuri oameni. Psihologia familiei. Editura Trei, Bucureşti.

Şchiopu, U., Verza, E. (1995). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2014 psycreation.wordpress.com All Rights Reserved

Furia şi agresivitatea copilului

ID-100384591Nu de puţine ori auzim părinţi, bunici sau educatori care nu știu ce să facă în legătură cu comportamentul copiilor, cu faptul ca aceştia muşcă, lovesc, se îmbrâncesc, ciupesc, zgârie sau jignesc, de cele mai multe ori fără vreun motiv aparent (dar de foarte multe ori cu un motiv întemeiat). În foarte multe situaţii, un astfel de  copil primeşte eticheta de “obraznic”, “neascultător”, “violent”, “agresiv”, “rebel” fiind mustrat sau pedepsit de către adulţii din jur pentru acest tip de comportament. Toate acestea se rotesc în jurul unui cerc vicios în care copilul îşi exprimă furia, nemulţumirea aşa cum poate el mai bine iar adultul în loc să încerce să înţeleagă cauza comportamentului şi să ofere copilului un model pozitiv de a-şi exprima sentimentele, îl pedepseşte, critică sau chiar agresează, la rândul său, pe cel mic.

Cum putem ajuta un copil cu comportament agresiv

Copilului mic îi lipseşte abilitatea de a face faţă mediului care îi provoacă sentimente puternice de furie, neştiind cum să gestioneze aceste sentimente. Drept urmare, el are nevoie de înţelegere şi de un model de comportament din partea adultului. Este nevoie ca adultul să înţeleagă că în spatele furiei se află de cele mai multe ori îngropate sentimente de teamă, frică, durere şi suferinţă. El poate încerca să afle ce anume  determină acest comportament al copilului, îl înfurie pe copil și l-a determinat să fie agresiv, prin calm, răbdare şi disponibilitate.

Copilul are nevoie de ajutorul și sprijinul adultului pentru a putea înțelege și face faţă sentimentelor care îl copleşesc. Dacă copilului îi este greu să se exprime verbal, să vorbească despre ceea ce se întamplă în sufletul lui, i se pot oferi alternative practice pentru a-şi exprima sentimentele şi pentru a se detensiona şi relaxa.

Recomandări pentru părinți 

Câteva metode practice de a incuraja copilul să se exprime și să își gestioneze emoțiile pot fi:

  • încurajarea copilului de a comunica ceea ce simte, ajutându-l să deprindă limbajul emoțiilor prin numirea acestora ori de câte ori este posibil (fericire, furie, frică, tristețe, rușine etc.);
  • oferirea de către adult a unor explicații clare în legătură cu ce anume se așteaptă de la copil (reguli/limite/convenții) în anumite situații;
  • evitarea criticii, a pedepsirii copilului sau a izolării acestuia. Este important ca pe durata unei crize de furie/tantrum părintele să rămână în apropierea copilului, să îl oprească din a se lovi pe sine sau pe alții și să îl ajute să se liniștească, să îl asigure că e lângă el fără a fi intruziv, lăsând spațiu copilului dacă acesta are nevoie.
  • acceptarea sentimentelor copilului, descurajarea comportamentelor nedezirabile, agresive, distructive prin diferențierea emoției/sentimentului de comportament/acțiune (furia este o emoție naturală, normală, pe când a se lovi pe sine, pe altcineva, a jigni și a distruge sunt acțiuni descurajate, dezaprobate);
  • desenul (desenarea stării din acel moment, a sentimentelor), modelajul, colajul, pictura sau orice l-ar ajuta pe copil să exprime într-o manieră creativă ceea ce simte;
  • dansul şi mișcarea;
  • jocuri de rol, jocuri cu păpuși sau alte jucării pe tematica furiei/povestea unui personaj care se înfuria des etc.
  • tehnici de relaxare și/sau meditație;
  • povești terapeutice și lecturi tematice despre emoții;
  • exerciții de respirație.

Pentru exprimarea furiei, copilului i se pot oferi diferite modalitati precum: să lovească o pernă/minge, să rupă o hartie în bucăţi, să mototolească hârtia, activități sportive (să alerge, să sară în aer mișcând brațele și picioarele etc.) și nu numai. Acestea sunt doar câteva alternative prin care copilul se poate exterioriza şi detensiona  într-o manieră nonviolentă, în care nu se poate răni pe sine sau pe ceilalți.

După ce copilul s-a liniștit, este important ca adultul să abordeze ceea ce s-a întâmplat, să discute cu copilul despre emoțiile sale, ce a declanșat starea respectivă, cum s-a simțit fiecare, ce altceva ar putea face copilul pe viitor într-o situație similară și consecințele anumitor comportamente (descurajarea comportamentelor agresive). De asemenea, adultul poate încuraja copilul la un joc de rol având ca subiect situaţia în care copilul a avut un comportament agresiv, astfel încât acesta să înțeleagă emoțiile și gândurile care au dus la acel comportament și să descopere şi alte modalităţi de acţiune într-o asemenea situaţie, să experimenteze noi roluri şi să găsească o soluţie benefică de a face faţă.

De foarte multe ori, plânsul are un efect de descărcare şi de vindecare şi, în astfel de momente, este important ca părintele să fie aproape de copil, să îl asigure de prezenţa sa, evitând separarea sau izolarea lui. Uneori, părinţii folosesc distragerea atenţiei copilului când acesta este supărat sau furios. Distrăgându-i frecvent atenţia în astfel de momente, emoţiile copilului nu vor fi exprimate şi descărcate, existând riscul ca, la un moment dat, aparent fără motiv să izbucnească într-o criză de plâns sau tantrum.

Este important să se înțeleagă și să se accepte faptul că furia face parte din noi, fiind un sentiment normal, natural şi sincer. Este sănătos ca un copil să îşi poată exprima furia în mod constructiv şi să ajungă să o gestioneze, dobândind astfel un mai mare autocontrol şi încredere în sine.

sursa foto: http://www.freedigitalphotos.net/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved