Ganduri printre randuri, simtaminte in cuvinte – Despre copii si a fi parinte

O boaba, o samanta nascuta din iubirea, uniunea a doi oameni. Asa este conceput un copil de cele mai multe ori. Indiferent de circumstante, de parinti, de modul, locul, timpul cand a fost conceput, copilul aduce cu sine iubire. Realitatea ne arata ca sunt si cazuri mai putin fericite, intr-adevar nu toti copiii se nasc din iubirea a doi oameni si in conditii normale. Insa nu despre asta e vorba aici, in acest articol.

Inspirata de propriul copil si de anii petrecuti lucrand cu copii de toate varstele, marturisesc ca alaturi de ei inca descopar o multime de lucruri noi cu surprindere, bucurie si o curiozitate greu de descris. Constat ca maternitatea ofera multe experiente frumoase si trairi intense cu cat ai sufletul mai deschis pentru a le simti si a le imbratisa cu intelepciune si iubire. Acum, prin privilegiul de a fi si mama, invat mult mai multe despre copii. Invat 24 din 24 despre ce inseamna sa fii parinte, sa cresti si sa educi un copil, dar si pe tine insuti alaturi de el. Invat despre devotament, iubire, responsabilitate, intelegere, rabdare, despre oboseala, nevoi de baza puse “in asteptare”, despre gestionarea propriilor emotii  si cum sa fii un punct de reper si sprijin constant pentru un suflet mai mic (sau chiar mai mare, as putea spune). Invat despre a observa, despre a fi curios si deschis, dincolo de propriile prejudecati, cunostinte, limite sau mituri personale. Chiar asa, dupa ani de zile de autoanaliza, dezvoltare personala si, bineinteles, terapie individuala, inca invat lucruri noi despre mine stimulata, mai ales, de noul rol – acela de mama.

E o mare provocare sa fii parinte si e o provocare si mai mare atunci cand iti doresti si depui efortul necesar constant pentru a deveni cea mai buna versiune a ta alaturi de copil (dincolo de orice cliseu). Prin copii, investim in viitor. Asa este, cu siguranta, iar acest gand ne ajuta sa ne mobilizam sa imbunatatim lucrurile si sa facem progrese pe multe planuri pentru generatiile urmatoare. Cu toate acestea, va invit sa ne bucuram de prezentul petrecut cu fiecare copil, (re)descoperind si invatand despre noi, despre lume, despre viata si, mai ales, despre iubire. In toata experienta mea de viata, copiii au fost si inca sunt cei mai buni invatatori de care am avut parte. Asadar, sa savuram fiecare moment fiind prezenti cu totul, traind in “aici si acum”, cum se spune pe la psihoterapie.

fb_img_1527946158320-e1528091513831.jpg

 

Autor: Adelina Rotaru

Atașamentul adultului în relația cu propriul copil și în relația de cuplu

Cum influențează atașamentul din copilăria părintelui relația cu propriul copil?

couple-1557551

Plecând de la teoria atașamentului, unii cercetători au investigat modul în care tiparul de atașament format în copilărie influențează viața de adult. S-a observat că modelul de relație pe care copiii le-au avut cu persoanele primare de referință (de obicei părintele) are o influență puternică asupra tiparelor de relație pe care oamenii le dezvoltă în relațiile lor intime de mai târziu. Conform teoriei atașamentului, nivelul de siguranță al atașamentului pare să influențeze atât componenta afectivă și socială, cât și pe ceea cognitivă. Așadar, cu cât atașamentul copilului față de persoana de îngrijire a fost mai sigur, cu atât probabilitatea ca el să formeze relații pozitive cu alții este mai mare (vezi: Tipuri de atasament in relatia parinte-copil)

Nenumărate studii au urmărit efectele atașamentului infantil asupra personalității și a modului de a relaționa cu ceilalți la vârsta adultă. Inspirați de munca cercetătoarei Mary Ainsworth, Philip Shaver și Cindy Hazan au condus mai multe studii pentru a măsura atașamentul în relațiile romantice ale adultului și au evidențiat trei stiluri de atașament la adulți: atașamentul adult sigur, dezangajat (evitant) și anxios-ambivalent.

Mary Main (cercetătoare în domeniul atașamentului) și colegii săi credeau că unele experiențe pe care părinții le-au avut în propria copilărie sunt relevante în determinarea comportamentului acestora față de proprii copii. Main și colaboratorii ei au conceput Interviul de atașament pentru adulți (IAA), un instrument de cercetare  prin care li se cere adulților să își aducă aminte de copilărie și să își interpreteze sentimentele și experiențele legate de atașamentele lor de atunci.

În urma utilizării acestui interviu, cercetătorii au dovedit că felul în care adulții își amintesc de experiențele lor timpurii cu persoanele de îngrijire le influențează starea emoțională și modul în care reacționează față de proprii copii, fiind un factor de predicție a nivelului de siguranță a relației de atașament părinte-copil. Astfel, părintele care a avut un atașament sigur în relația cu propria mamă (persoană de îngrijire) sau care are capacitatea de a înțelege și a explica de ce a avut un atașament nesigur, va putea recunoaște în mod corect comportamentele de atașament ale propriului copil și va putea reacționa încurajator față de acesta pentru a-l ajuta să-și formeze un atașament sigur. Pe de altă parte, părintele preocupat de propriile relații de atașament din copilărie are tendința de a-și manifesta furia și de a fi intruziv în interacțiunile cu propriul copil. Părintele deprimat care respinge amintirile legate de persoanele de atașament și care, deseori, a suferit din cauza unei lipse de disponibilitate emoțională sau a respingerii, tinde să fie rece și să aibă o atitudine dezangajată, nereactivă față de propriul copil.

Felul în care adulții deveniți părinți își amintesc de experiențele lor timpurii de atașament și le povestesc, dezvăluie caracteristicile tiparului de atașament. Legăturile pozitive din copilărie servesc drept nucleu de reziliență în confruntarea cu dificultățile și suferințele. Chiar dacă nu toți adulții au avut parte de astfel de legături și au avut copilării mai dificile, acest lucru nu înseamnă că ei sunt predestinați să repete tiparele de comportament ale părinților sau îngrijitorilor primari. Ciclul unui atașament nesigur poate fi întrerupt. Prin reflectarea asupra propriei vieți și înțelegerea trecutului, adultul va da coerență vieții sale și va putea obține o siguranță matură în atașamentul lui, devenind astfel capabil să aibă un atașament sigur cu propriul copil prin creșterea sensibilității față de nevoile acestuia.

Este important de reținut că modelul de atașament al unei persoane nu poate fi încadrat rigid într-o singură categorie. Deseori, apar elemente din mai multe categorii deoarece pot avea tipare diferite față de diferiți adulți din viața lor.

Tiparele de atașament la adult

Atașamentul adult sigur (securizant) – Adulții cu atașament sigur sunt aceia care au reușit să își înțeleagă și integreze trecutul cu prezentul și viitorul anticipat. Ei povestesc într-un mod coerent despre experiențele lor chiar dacă au avut parte și de experiențe dificile. Ei integrează atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative, într-o poveste coerentă și sunt conștienți de influența acestor experiențe asupra personalității lor adulte. Deseori, acești adulți se simt confortabil să depindă de alții și alții de ei, să intre în relații apropiate cu ceilalți, să aibă încredere în oameni și să conteze pe ei. Atașamentul sigur facilitează interacțiunile cu ceilalți și ajută la dezvoltarea unor relații intime relativ stabile, fără teamă de singurătate sau de o apropiere prea mare de cineva. Adulții cu atașament sigur simt că merită dragoste și respect și se simt valoroși fără a fi preocupați excesiv de tema abandonului sau a dependenței de celălalt.

Atașamentul adult evitant (dezangajat) – Adulții care au suferit pierderi sau respingeri în copilărie, care au dus lipsă de disponibilitate emoțională din partea părinților, au o atitudine evitantă (dezangajată) față de atașament. Poveștile lor despre experiențele timpurii pot fi sărace deoarece refuză să-și amintească sau insistă că nu își pot aminti. Modul de gândire și comportamentul lor poate reflecta izolare, adaptându-se unui mediu familial steril emoțional printr-o atitudine de evitare și lipsă de angajament. Ei au tendința de a se izola, de a respinge apropierea emoțională și intimitatea, țin foarte mult la independență și li se pare dificil să aibă încredere în alții sau să depindă de ei. Acești adulți pot avea parte de mai multe separări, dar să sufere mai puțin în urma unei despărțiri.

Atașamentul adult anxios-ambivalent (angoasat) – Adulții crescuți de persoane care au dat dovadă de instabilitate în ceea ce privește sensibilitatea, disponibilitatea emoțională și atenția față de copil, prezintă stări de nesiguranță, anxietate și ambivalență. În poveștile lor despre experiențele din copilărie apar deseori probleme nerezolvate care sunt încă vii și le invadează prezentul, abătându-se de la subiect. Așadar, intruziunile problemelor rămase nerezolvate duc la o lipsă de coerență a firului narativ.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent tind să îi vadă pe ceilalți ca evitanți, să creadă că nu sunt iubiți și valorizați în mod real și că nu pot avea încredere în celălalt. Ei au o stimă scăzută, se simt nesiguri și se tem de posibilitatea de a fi abandonați.

Atașamentul adult nerezolvat 

Deseori, pierderile și traumele nerezolvate suferite de părinți sunt asociate cu cel mai puțin sigur tip de atașament al copilului – atașamentul dezorganizat. Acest tip de atașament include comportamente haotice, de distanțare și respingere când copilul se află în suferință sau reacții puternice de furie și comportamente agresive față de copil.

Problemele nerezolvate duc deseori la labilitate emoțională prin întreruperea fluxului de informații din minte și incapacitatea de control al emoțiilor și de a menține legături cu ceilalți. Astfel, dipoziția psihică poate deveni una deprimată, cu schimbări bruște de dispoziție și de atitudine.

Cum influențează atașamentul relațiile intime ale adultului?

Atașamentul influențează puternic tiparul de relaționare pe care adultul îl dezvoltă de-a lungul vieții sale, cât și modul în care abordează sexualitatea.

Adulții cu atașament securizant stabilesc ușor relații și devin apropiați emoțional, fără teama de intimitate. Deseori, aceste persoane caută să experimenteze sexualitatea în contextul unei relații stabile și găsesc plăcere în contactul fizic și sexual fără a se angaja în relații extramaritale sau în aventuri ocazionale (sex de o noapte).

Adulții cu atașament evitant se simt incomod în relații care implică apropiere și intimitate. Tind să devină nervoși când cineva devine prea apropiat de ei și să fie indifeli, preferând sexul extramarital, sexul fără implicare emoțională și aventurile de o noapte.

Adulții cu atașament anxios-ambivalent se simt nesiguri în relație și au tendința de a investi foarte mult căutând un nivel de apropiere și angajament care poate fi considerat sufocant de către parteneri. Ei manifestă gelozie și au tendința de a se separa și a reveni iarăși în relație, temându-se de abandon și de lipsa dragostei reciproce. Ei pun accent pe aspectele fizice, hrănitoare ale relației, dar tind să se bucure de sex mai puțin.

Unele studii privind influența atașamentului în relația de cuplu arată că acele cupluri formate din doi parteneri cu atașament nesigur prezintă un grad mai ridicat de negativitate și conflict, tipare de comunicare mai puțin constructive și o mai mare dificultate în adaptarea afectului, având o potrivire conjugală mai redusă comparativ cu cuplurile în care cel puțin unul dintre parteneri are atașament sigur care oferă un plus de echilibru și flexibilitate relației. (Fisher, Crandall, 2001)

James Fisher și Lisa Crandall au introdus conceptul de atașament complex și susțin că în relația de cuplu fiecare partener funcționează ca o figură de atașament pentru celălalt. Într-o formă ideală, fiecare partener poate oscila între a fi dependent de celălalt (a fi în rol de copil sau bebeluș dependent emoțional), și a fi figura de atașament pentru  de celălalt – a fi dependent pentru celălalt (celălalt se află în rol/poziție de copil sau bebeluș dependent). Așadar, există două direcții în sistemul de atașament din cuplu. Cei doi autori emit ipoteza conform căreia atașamentul complex al unui cuplu este puternic influențat de tiparele de atașament reprezentative ale fiecărui partener. Ei consideră că se pot identifica următoarele modele de atașament în cuplu:

  • Atașamentul cuplului securizant (sigur). Acest tip de atașament presupune flexibilitate din partea partenerilor pentru a jongla cu cele două direcții ale sistemului de atașament din cuplu: a fi dependent de celălalt versus a depinde celălalt de el. În ambele poziții, cei doi manifestă empatie și tolerează anxietatea. Acești parteneri își exprimă în mod deschis nevoile de contact și de confort și sunt disponibili pentru a și le satisface reciproc.
  • Atașamentul cuplului insecurizant are ca trăsături definitorii lipsa flexibilității, a abilității de a schimba pozițiile (specifice atașamentului cuplului securizant) și a reciprocității. Acest tip de atașament se caracterizează prin rigiditate și asimetrie, partenerii fiind mai puțin conștienți de experiențele partenerului și de efectele acestora asupra propriei persoane sau asupra celuilalt.
  • Atașamentul cuplului retras/retras (dismissing/dismissing couple attachment). Modelul de atașament părinte-copil care a implicat respingere, comportamente de retragere/îndepărtare din partea părintelui atunci când copilul suferea și își manifesta dependența, face ca, mai târziu, copilul devenit adult să se prezinte ca fiind foarte independent și auto-suficient. De fapt, această independență este mai mult o fugă de dependență, un mecanism de apărare în fața vulnerabilității deoarece experiențele legate de nevoile și sentimentele de dependență ajung să fie percepute ca fiind amenințătoare și sunt reprimate, negate. Așadar, pentru a fugi de sentimentele de dependență, adultul ajunge să se retragă și să intre în conflict cu celălalt dacă acesta și le exprimă. În cadrul acestui cuplu, dependența este respinsă, interzisă și cei doi parteneri funcționează pe baza unui ”contract” inconștient de tipul ”Eu nu sunt dependent de tine și tu nu ești dependent de mine.” Dacă amândoi partenerii sunt capabili să se conformeze acestui ”contract”, cuplul pare să funcționeze normal și să nu existe conflicte sau acestea sunt evitate. Atâta timp cât nu intervine nimic care să afecteze termenii ”contractuali”, cuplul pare să funcționeze bine. Însă, atunci când intervine un eveniment de genul lipsei unui loc de muncă, îmbolnăvire sau nașsterea unui copil, ”contractul” cuplului este încheiat.
  • Atașamentul cuplului preocupat/preocupat (preoccupied/preoccupied couple attachment). Persoanele preocupate sunt cele care au fost implicate în relații părinte-copil în care rolurile erau inversate și/sau inconsistente. În acest fel, nevoile lor de dependență au fost satisfăcute, însă într-o manieră inversată sau lipsită de continuitate. În cazul în care rolurile sunt inversate, părintele ar putea să accepte dependența copilului deoarece el se simte neputincios și vulnerabil. Astfel, copilul devine o extensie a părintelui, dar și un obiect de alinare a propriilor suferințe. Pe de altă parte, atunci când receptivitatea părintelui este una inconsistentă, copilul experimentează stări diferite deoarece uneori nevoile sale sunt satisfăcute, iar alteori sunt ignorate sau respinse. Copilul învață să amplifice și să exagereze cererea de ajutor și poate deveni foarte vigilent în legătură cu prezența figurii de atașament și să îi simtă puternic lipsa.Acest tipar de relaționare este transferabil în cadrul relației de cuplu. Într-un astfel de cuplu, partenerii au sentimente de privare și credința că celălalt nu îi poate satisface niciodată nevoia de confort. Copilul ambivalent devenit adult va fi permanent preocupat să caute și să ceară contact emoțional în relația de cuplu. El este totodată nemulțumit și nesatisfăcut de partener și se împotrivește unei apropieri emoționale. Acest cuplu este puternic conflictual deoarece cei doi parteneri au multe neînțelegeri și sunt ambivalenți prin faptul că cer celuilalt satisfacerea nevoilor de dependență, iar pe de altă opun rezistență și resping orice răspuns de la celălalt.
  • Atașamentul cuplului retras/preocupat (dismissing/preoccupied couple attachment). Cuplul cu acest tip de atșament este unul foarte conflictual în care partenerul preocupat își exprimă, de obicei, nemulțumirea, iar cel retras consideră că singura problemă a relației este tocmai acea nemulțumirea a celuilalt. Partenerul retras combate orice exprimare a nevoilor de dependență ale partenerului preocupat și amândoi sunt de acord că primul evită să devină dependent. Așadar, conflictul acestui tip de cuplu are la bază sentimentele de abandon și respingere ale partenerului preocupat și disprețul celui retras față de nevoile de dependență. Cu cât partenerul preocupat escaladează și intensifică dorința de satisfacere a nevoilor de dependență, cu atât partenerul retras devine mai defensiv.
  • Atașamentul cuplului securizant/insecurizant (secure/insecure couple attachment). Acest tip de atașament apare în cuplurile în care o persoană cu atașament sigur (securizant) intră în relație cu un partener cu atașament nesigur (anxios) evitant sau preocupat. Într-un astfel de cuplu este posibil ca prezența partenerului cu atașament sigur, care este flexibil și capabil să își asume ambele poziții de dependență (a fi dependent de versus a se depinde de el), să îl determine pe partenerul preocupat să își asume poziția de dependență sau pe partenerul retras să nu își asume nici o poziție. Se poate ca partenerul insecurizant aflat în relație cu partenerul securizant să devină mai flexibil și echilibrat. Pe de altă parte, există și varianta în care partenerul cu atașament sigur să devină mai inflexibil și cuplul să evolueze în direcția opusă.

Chiar dacă există foarte multe cupluri cu tipare de atașament insecurizante (preocupate, retrase sau combinate), nu înseamnă că relația este predestinată eșecului și că lucrurile nu se pot schimba în bine. Nu este niciodată prea târziu pentru a reflecta asupra propriei persoane și a relațiilor cu ceilalți, a depune eforturi de a înțelege și a face schimbări în propria viață. În acest sens, multe persoane sau cupluri pot beneficia de ajutor din partea unui specialist (consilier, psihoterapeut).

Surse bibliografice:

Acriș, C., Cuplul în impas – repere teoretice și aplicative, ed. SPER, București 2013

Fisher, J., Crandall, L., Adult Attachment and Couple Psychotherapy. The ‘secure base’ in practice and research, Brunner-Routledge, 2001

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București 2010

Siegel, D. J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Tipuri de atașament în relația părinte-copil

Ce este atașamentul?

mother-and-baby-1549912

Atașamentul reprezintă legătura afectivă reciprocă și durabilă dintre un bebeluș și îngrijitorul lui (de obicei părintele). Atașamentul este temelia relației copilului cu lumea, cu mediul înconjurător. Un atașament sigur constituie o bază sigură pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor.

Omul este, prin excelență, o ființă socială. Creierul uman este structurat pentru a fi în relații cu alții, iar dezvoltarea sa depinde de aceste interacțiuni. De aceea, atașamentul joacă un rol deosebit de important în dezvoltarea creierului încă de la începutul vieții având scopul de a menține copilul în singuranță.

Cercetările în domeniul atașamentului scot în evidență importanța relației părinte-copil pentru sentimentul de securitate pentru explorarea lumii, modelarea interacțiunilor cu alți copii, toleranța la frustrare (rezistența la stres), capacitatea de control și gestionare a emoțiilor și de a crea relații semnificative în viitor. Prin atașament copilul poate să caute proximitatea părintelui, să se îndrepte către acesta în momente de suferință pentru a primi alinare și un refugiu sigur și să internalizeze relația cu părintele ca model intern al unei baze sigure.

Conform teoriei etologice, atașamentul dintre bebeluș și părinți este o predispoziție biologică care susține supraviețuirea celui mic.

Din perspectivă evoluționistă, atașamentul are o valoare adaptativă pentru copilul mic, oferind siguranța și încrederea că nevoile lui fizice și psihosociale vor fi satisfăcute.

Puiul de om este una dintre cele mai imature progenituri prin faptul că se naște cu un creier destul de slab dezvoltat comparativ cu complexitatea pe care urmează să o atingă pe măsură ce crește. Odată cu venirea sa pe lume, bebelușul este total dependent de părinții sau îngrijitorii săi primari pentru a supraviețui. Adultul care oferă îngrijire, atenție, care percepe, înțelege și răspunde la nevoile bebelușului este pentru acesta o bază de siguranță. Satisfacerea nevoilor și senzația de bunăstare ce provine din această experiență repetată de îngrijire reprezintă acea „bază sigură”, după cum a numit-o John Bowlby (pionier în studiul teoriei atașamentului), care permite bebelușului dezvoltarea optimă și explorarea lumii înconjurătoare.

În urma studiilor sale pe animale și observațiilor asupra copiilor cu tulburări, psihanalistul și psihiatrul englez  John Bowlby a căpătat convingerea deosebitei importanțe a legăturii dintre mamă și bebeluș și s-a declarat vehement împotriva despărțirii mamei de bebeluș în lipsa oferirii acestuia unei bune îngrijiri de substituție.

O fostă elevă a lui Bowlby, Mary Ainsworth, a efectuat studii asupra atașamentului bebelușilor africani din Uganda prin observația naturalistă în casele lor. Ulterior, ea a elaborat o tehnică de laborator devenită clasică, numită situația străină. Această tehnică avea ca scop evaluarea tiparelor de atașament dintre sugar și adult (de obicei, mama) și constă dintr-o serie de episoade cu durata mai mică de jumătate de oră în care mama lasă copilul de două ori într-o încăpere nouă (nefamiliară) cu o persoană străină. A doua oară mama lasă copilul singur și persoana străină se întoarce înaintea mamei. Apoi mama încurajează bebelușul să reînceapă explorarea și joaca și îl liniștește în cazul în care acesta pare să aibă nevoie. În toate aceste episoade, Ainsworth era interesată în mod deosebit de reacția copilului la fiecare revenire a mamei în cameră.

Tipuri de atașament

Prin observarea copiilor în mediul de acasă și în situația străină, Ainsworth și colegii săi au scos în evidență trei tipare principale de atașament:

  1. Atașamentul sigur – categoria cea mai obișnuită. Copiii cu atașament de acest tip plâng sau protestează când mama pleacă și sunt fericiți când ea revine. Mama este astfel o bază sigură pentru bebelușul care pleacă de lângă ea ca să exploreze și se întoarce din când în când pentru a primi asigurări din partea ei. Copiii cu atașament sigur sunt, de obicei, cooperanți și relativ lipsiți de furie. Ei au parte de experiențe repetate în care se simt înțeleși, conectați și protejați printr-o comunicare substanțială, aliniată emoțional cu părintele.
  1. Atașamentul anxios (nesigur) evitant. Copiii cu atașament evitant plâng rareori la plecarea mamei și o evită la întoarcere. Ei au tendința să fie furioși și nu se duc spre mamă când au o nevoie. Nu le place să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos.
  1. Atașamentul anxios (nesigur)-rezistent sau ambivalent. Copiii cu acest tip de atașament devin anxioși dinainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. Ei explorează foarte puțin. La revenirea mamei, ei își manifestă ambivalența prin căutarea contactului cu ea și, în același timp, prin a i se împotrivi cu lovituri cu picioarele, agitație. Acești copii sunt greu de alinat.

Atașamentele nesigure apar în urma unor episoade repetate când părintele nu este disponibil emoțional și respinge mai mult sau mai puțin conștient copilul. Deseori, părinții înșiși au crescut, la rândul lor, lipsiți de afecțiune și disponibilitate din partea propriilor părinți. Astfel, copilul care are parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură, neconjugată, dezvoltă o tendință spre anxietate și sentimente de nesiguranță deoarece nu știu dacă pot conta pe părinți, nu știu la ce se pot aștepta.

Pe lângă cele trei tipare anterioare, alți cercetători au identificat și un al patrulea  tipar de atașament.

  1. Atașamentul dezorganizat-dezorientat. Copiii cu acest tipar de atașament par a duce lipsă de o strategie organizată cu ajutorul căreia să facă față stresului situației străine, fiind temători și dezorientați. Ei prezintă diferite comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate (exemplu, caută apropierea de străin și nu de mamă). Acești copiii își pot întâmpina mama veseli, iar apoi să îi întoarcă spatele sau să se apropie fără contact vizual. Atașamentul dezorganizat-dezorientat poate fi tiparul cel mai puțin sigur de atașament și foarte probabil apare la copiii cu mamă de o sensibilitate redusă, abuzivă, intruzivă sau care a suferit o pierdere ce nu a fost rezolvată. Copiii cu astfel de atașament au parte de repetate experiențe în care părintele are un comportament haotic, înspăimântător, devenind o sursă de îngrijorare. Astfel, copiii se află într-un paradox biologic deoarece sistemul biologic de atașament are rolul de a motiva copilul să caute apropierea de părinte în momentele de suferință, iar în această situație el este nedumerit din cauza instinctului de a se întoarce tocmai către acea sursă de disconfort și chiar teroare, de care el încearcă să scape. În acest mod, copilul nu are posibilitatea de a înțelege situația și de a dezvolta o adaptare coerentă, el devenind, la rândul lui, dezorganizat și haotic. Experiențele repetate cu părinți care manifestă accese de furie față de copii, au un comportament îngrijorător sau consumă excesiv alcool sau droguri, afectează capacitatea copilului de a integra funcții mentale care permit gestionarea emoțiilor și a stresului. Studiile au demonstrat că părinții care au avut parte de astfel de comportamente în copilărie sau au pierderi sau traume nerezolvate, vor avea probabil același tip de comportament față de copiii lor.

Deși situația străină a fost folosită în multe cercetări, unii investigatori au pus la îndoială validitatea sa prin faptul că situația străină este și artificială și mamele sunt solicitate să nu inițieze interacțiunea, expunând copiii la repetate apariții și dispariții ale adulților și așteptându-se ca aceștia să le acorde atenție.

Deoarece atașamentul influențează o gamă mai largă de comportamente decât cea observată în situația străină, unii cercetători au conceput metode de a-i studia pe copii în contexte firești. Un exemplu în acest sens este Setul Q al atașamentului (AQS) elaborat de Waters și Deane (1985), prin care li se cere mamelor sau altor membri ai familiei să sorteze o serie de cuvinte și expresii descriptive în categorii de la ”cel mai caracteristic pentru copil” la ”cel mai puțin caracteristic pentru copil”. Apoi se compară aceste descrieri cu cele elaborate de experți în ceea ce privește prototipul copilului care se simte în siguranță.

Conform studiilor autorilor Fox, Kimmerly și Schafer (1991), copiii par a-și forma cam în același timp atașamentul față de ambii părinți și, în general,  securitatea atașamentului față de tată și a celui față de mamă sunt foarte asemănătoare, contrar constatărilor inițiale ale lui Mary Ainsworth.

Formarea atașamentului

Ainsworth și Bowlby au lansat ipoteza conform căreia, pe baza interacțiunilor dintre mamă (îngrijitor primar) și bebeluș, acesta din urmă își creează un ”model funcțional” cu privire la ceea ce poate aștepta din partea ei. Modelul rămâne valabil atâta timp cât comportamentul mamei rămâne același. Dacă acest comportament se schimbă, în mod consecvent, copilul își va revizui modelul și gradul de siguranță al atașamentului său se poate modifica.

Modelul funcțional de atașament al bebelușului este strâns legat de conceptul de încredere fundamentală, formulat de Erikson. (vezi Teoria dezvoltării psihosociale)

Conform teoriei dezvoltării psihosociale a lui Erikson, bebelușul de la naștere până la vârsta de aproximativ 12-18 luni se află în stadiul încredere fundamentală versus neîncredere fundamentală. În această perioadă, sugarul își dezvoltă un sentiment al măsurii în care lumea din jur este sigură sau nu și persoanele sunt sau nu demne de încredere. Rezolvarea conflictului specific acestui stadiu presupune crearea unui echilibru între încredere – prin care își poate forma relații intime – și neîncredere – prin care se poate proteja. Depășirea cu succes a crizei încredere versus neîncredere înseamnă predominarea încrederii și apariția virtuții speranței: credința că nevoile le pot fi împlinite și că pot obține ceea ce își doresc (Erikson, 1982). În cazul în care va predomina neîncrederea, copilul va vedea lumea ca nesigură, imprevizibilă și neprietenoasă și va avea dificultăți în a stabili relații.

Cu alte cuvinte, un atașament sigur reflectă încredere deoarece sugarii au învățat că se pot încrede nu doar în părinții sau îngrijitorii lor, ci și în propria capacitate de a obține ceea ce au nevoie, de a-și satisface nevoile. Părinții care reacționează cu sensibilitate, căldură, atitudine pozitivă, oferă sprijin afectiv și au o atitudine liniștitoare atunci când copilul plânge, vor pune bazele unui atașament sigur.

Deși cercetările legate de atașament arată că primii ani de viață își pun amprenta asupra viitorului, ele evidențiază totodată că relațiile cu părinții se pot schimba de-a lungul timpului și, odată cu ele, atașamentul se modifică și el. Astfel, nu este niciodată prea târziu ca un părinte să facă schimbări pozitive în viața copilului.

Pe lângă părinți, pot exista alte persoane cu care un copil să dezvolte o relație sănătoasă, care să îl facă să se simtă înțeles și să îi ofere un sentiment de siguranță, încredere și optimism. De reținut este că, deși aceste persoane (rude, educatori, profesori, consilieri, psihologi, asistenți maternali, doctori etc.) nu țin locul unui atașament sigur cu un părinte sau îngrijitor primar, ele pot fi o sursă de putere și reziliență pentru copil.

Caracteristicile atașamentului

Conform lui Bowlby, atașamentul are trei caracteristici definitorii:

  1. Menținerea proximității, a unei apropieri fizice de persoana de atașament. Această apropiere este căutată, mai ales, în momente de frică, stres, anxietate. (Proximity Maintenance)
  2. Reîntoarcerea la persoana de atașament pentru a primi consolare și a se simți în siguranță. Părintele (îngrijitorul) are rolul de a oferi confort și reasigurări copilului în momentele de nesiguranță, frică, stres. (Safe Heaven)
  3. Încurajarea explorării prin asigurarea unei surse de siguranță. Părintele sau îngrijitorul reprezintă o bază sigură de la care copilul poate iniția activități de explorare (non-atașament). (Secure Base)

Procesul formării atașamentului durează, potrivit lui Bowlby (1979), aproximativ 2-3 ani. Punctul final (endpoint) în procesul de formare al atașamentului îl reprezintă transformarea relației părinte-copil într-un parteneriat (goal-corrected partnership) prin care scopul menținerii proximității este acela de a-l ajuta pe copil să își poată amâna treptat obținerea satisfacției (gratification) și să poată internaliza modul de interacțiune cu îngrijitorul (disponibilitatea emoțională, confortul și siguranța pe care acesta i le oferă), astfel încât să poată face față singur momentelor de absență ale acestuia.

caracteristicile-atasamentului

Surse bibliografice:

Hazan, C., Shaver, Ph. R., Attachment as an Organizational Framework for Research on Close Relationships, Psychological Inquiry, 1994, Vol. 5, No. 1, 1-22

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Siegel, D.J., Hartzell, M., Parentaj sensibil și inteligent. Să ne înțelegem pe noi înșine pentru a crește copii fericiți, ed. Herald, București 2014.

sursa foto: http://www.freeimages.com

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Teoria dezvoltării psihosociale

Erikson si cele opt stadii de dezvoltare psihosocială

Erik Erikson (1902 – 1994) a fost un psihanalist german care, făcând parte inițial din cercul lui Freud, a schimbat și a extins teoria freudiană, subliniind influența societății asupra personalității aflate în dezvoltare. Astfel, Erikson afirma că dezvoltarea Eului continuă toată viața, comparativ cu Freud care susținea că personalitatea este definită de experiențele din prima copilărie.

Teoria privind dezvoltarea psihosocială elaborată de Erik Erikson cuprinde opt stadii ce acoperă întreaga durată a vieții. Fiecare dintre cele opt stadii implică o temă psihosocială principală foarte importantă pentru momentul respectiv. Conform lui Erikson, fiecare stadiu corespunde unei anumite probleme care apare conform unui program de maturizare și care trebuie să rezolvată într-un mod satisfăcător pentru dezvoltarea sănătoasă a Eului. Astfel, este necesară găsirea unui echilibru între o tendință pozitivă și alta negativă, corespondentă pentru a rezolva criza specifică fiecărei perioade. Rezolvarea cu succes a unei crize constă în dezvoltarea unei anumite virtuți (punct forte). Cele opt stadii ale dezvoltării psihosociale sunt:

  1. Încredere fundamentală versus neîncredere – de la naștere până la 12-18 luni. În acest stadiu, sugarul își formează o impresie dacă lumea din jur este un loc sigur sau nu, iar virtutea specifică este speranța.
  2. Autonomie versus rușine și îndoială – de la 12-18 luni la 3 ani – copilul ajunge la un echilibru între autonomie, independență și rușine și îndoială. Virtutea corespunzătoare acestui stadiu este voința.
  3. Inițiativă versus vinovăție – de la 3 la 6 ani – copilul își dezvoltă inițiativa încercând activități noi și nu este copleșit de vinovăție. Orientarea spre scop este virtutea specific acestui stadiu.
  4. Hărnicie versus inferioritate – de la 6 ani la pubertate – copilul trebuie să învețe aptitudinile tipice culturii sale sau se va confrunta cu sentimentul de incompetență. Virtute corespunzătoare acestui stadiu este abilitatea.
  5. Identitatea versus confuzia identității – de la pubertate la începutul vârstei adulte – adolescentul trebuie să-și clarifice concepția despre sine (”Cine sunt?”), în caz contrar se lovește de confuzia privind rolurile. Fidelitatea reprezintă virtutea specifică acestui stadiu.
  6. Intimitate versus izolare – începutul vârstei adulte. În acest stadiu persoana încearcă să își ia angajamente față de alții, iar dacă nu reușește poate să sufere din cauza izolării și a egocentrismului. Virtutea corespunzătoare este iubirea.
  7. Generativitate versus stagnare – vârsta mijlocie. În perioada aceasta, adultul matur este preocupat de crearea și îndrumarea generației următoare; altfel, se simte sărăcit. Virtutea este îngrijirea.
  8. Integritate versus disperare – vârsta a treia. În această etapă, adultul vârstnic ajunge să-și accepte propria viață, acest lucru permițând acceptarea morții. În caz contrar, el disperă din cauza incapacității de a retrăi viața. Virtute: înțelepciunea.

 

Papalia, D.E., Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

Autor: Adelina Rotaru

Jocul – cheia unei copilării fericite

beach-fun-1435941

Jocul este cel mai elevat tip de cercetare.

(Albert Einstein)

Jocul reprezintă limbajul universal al copiilor. Fiecare copil are, în mod natural, capacitatea de a se juca și de a fi creativ.  Încă de la cele mai mici vârste, jocul este esențial pentru fiecare aspect al dezvoltării și el ar trebui să fie activitatea predominantă a copilului (chiar și în perioada școlarității). Învățarea prin joc, comparativ cu metoda clasică de învățare, este una practică, antrenantă și eficientă.

În spațiul ”magic” al jocului, între realitate și fantezie, copilul poate fi ce vrea el, cum vrea el, poate fi om mare, copil mai mic, educator, doctor, pompier, părinte, animal, vrăjitoare, luptător, dragon, unicorn, agresor, victimă, creator, atotputernic, distrugător și stăpân al propriei lumi interioare pe care acum, prin joc, o poate cunoaște mai bine, explora, poate experimenta diferite părți ale sale și o poate controla. În acest spațiu intermediar dintre realitate și imaginație, spațiul jocului, au loc experiențe foarte importante pentru dezvoltarea cognitivă și socio-emoțională a copilului. În lumea jocului, obiectele, jucăriile și persoanele se pot transforma și deveni orice. O păpușă, o mașinuță, un animal de pluș, o lopățică sau un simplu băț, poate deveni chiar o ființă sau un obiect prin care copilul își satisface anumite nevoi emoționale. Cu ajutorul fanteziei, copiii pot transforma realitatea obiectivă, facilitând învățarea și adaptarea la mediu.

Copilul are nevoie de timp și spațiu adecvat (în interior sau afară) pentru jocuri exploratorii libere. Deseori adultul nu înțelege și simte nevoia de a interveni în scop corectiv, educativ în jocul copilului deoarece pare că acesta nu aduce vreun beneficiu, nu servește unui scop vizibil și nu îl pregătește pentru a deveni adult. În ciuda acestei aparențe, jocul are un rol însemnat atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. El este esențial pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului și permite copilului să își folosească imaginația, să găsească modalități noi de a folosi diverse obiecte și să rezolve probleme cu care se confruntă.

Este foarte important să oferim un mediu sigur și protejat, în care copilul să se poată juca și explora liber. Pe lângă activitățile coordonate și organizate (activități educative, jocuri, povești etc.) de părinte sau pedagog – acasă, la grădiniță, școală sau în alte locuri – copilul are nevoie de un timp de joacă liberă, supravegheat de la distanță, fără coordonare și cu intervenție minimă din partea adultului.

Unii cercetători au clasificat jocul în funcție de complexitatea sa cognitivă, ca fiind:

– joc funcțional (locomotor) – care apare încă din perioada de sugar și constă în exersarea unor mișcări musculare ample, în mod repetitiv (exemplu, rostogolirea unei mingi);

– joc de construcție (cu obiecte) – care implică folosirea obiectelor sau a materialelor pentru a construi (elabora) ceva (exemplu, joc cu cuburi, desenat);

– joc de rol (joc imaginativ) – implică obiecte, oameni, acțiuni sau situații imaginare și se bazează pe funcția simbolică (capacitatea de a folosi simboluri care să reprezinte oameni, lucruri etc.). Jocul de rol atinge apogeul la vârsta preșcolarității, crescând ca frecvență și complexitate și intră în declin odată cu anii școlari în care sunt tot mai frecvente jocurile organizate, formale, cu reguli. Jocul de rol stimulează dezvoltarea creierului (conexiuni dense la nivelul creierului) și capacitatea de gândire abstractă. Studiile arată o corelație între calitatea jocului de rol și compentențele sociale și lingvistice ale copilului. Jocul de rol poate fi solitar sau împreună cu cineva. În general, copiii se implică mai mult în jocul de rol atunci când îl practică împreună cu altcineva decât singuri. Jocul de rol oferă oportunitatea de a exersa abilitățile sociale, interpersonale și lingvistice, copilul având posibilitatea de a experimenta roluri diverse, de a învăța despre lume și despre sine. Joaca liberă, imaginativă, dezvoltă abilitățile de rezvoltare de probleme, de negociere, de urmarirea a scopurilor, planificare și organizare. Totodată, prin joc de rol copilul are posibilitatea de a se pune în locul altcuiva, de a fi altcineva, de a înțelege perspectiva altuia și a deveni mai empatic.

Beneficiile jocului

Jocul are beneficii în toate aspectele dezvoltării – fizic, cognitiv, social și emoțional:

– stimulează dezvoltarea motorie (antrenarea musculaturii, coordonarea oculo-motorie, dezvoltarea echilibrului etc.);

– dezvoltă simțurile;

– stimulează dezvoltarea creierului;

– stimulează procesele psihice și abilitățile cognitive (atenție, memorie, gândire);

– dezvoltă vocabularul, limbajul și abilitățile de comunicare;

– stimulează creativitatea și imaginația;

– dezvoltă abilitățile de rezolvare de probleme;

– reduce tensiunile, nivelul de anxietate, îmbunătățește starea emoțională;

– dezvotă abilitățile socio-emoționale (identificarea și exprimarea emoțiilor, reglarea emoțională, autocontrolul, empatia, cooperarea, gestionarea conflictelor, negocierea, asertivitatea);

– ajută copilul să descopere lumea înconjurătoare și modul în care aceasta funcționează, obiectele și proprietățile acestora;

– ajută copilul să își testeze limitele, să învețe despre sine și cei din jur.

Deseori, adulții consideră că, pentru a se putea juca, copilul are nevoie de multe jucării și investesc  mulți bani în a cumpăra tot felul de jocuri și jucării pentru a-l ”ține ocupat”. În schimb, copilul este, de cele mai multe ori, atras de cu totul altceva, dorind să exploreze și să descopere lucruri aparent banale, dar deosebit de importante pentru a cunoaște și înțelege lumea din jur: joaca cu apa de la robinet, cu spuma săpunului sau șamponului,  cu mâncarea, desfacerea și dezmembrarea unor obiecte pentru a le studia părțile componente și modul de a funcționa etc. Toate aceste curiozități și jocuri sunt normale și esențiale în dezvoltarea copilului.

Recomandări pentru părinți și cadre didactice

Acordați timp de joacă liberă copilului și asigurați mediul, astfel încât copilul să fie în siguranță fără ca adultul să stea în permanență cu grijă că se va lovi, se va accidenta , se va murdări! Frica, grija excesivă și comentariile constante (”Ai grijă!”, ”Nu acolo!”, ”Nu te murdări!”, ”Nu sări sau alerga ca o să te lovești!”, ”O sa cazi!” etc.) îl pot anxieta pe copil și îi inhibă dorința naturală de a explora, de a experimenta și învăța singur, îl frustrează, îi scad încrederea în propria persoană și independența.

Folosiți jocul pentru a-l învăța pe copil noi comportamente, reguli și bune maniere (joc de rol, joc cu păpuși/marionete, inventarea de povești)! Învățarea prin joc, prin a ”se preface că”, este mult mai eficientă decât cea în care adultul îi spune/predă (în mod repetitiv) copilului cum să se comporte, cum să rezolve probleme, cum să gestioneze conflicte, cum să își facă și să mențină prietenii etc.

Bucurați-vă de natură! Jocul în natură, în aer liber este renumit pentru beneficiile sale asupra dezvoltării copilului. Alocați timp zilnic sau cât mai des posibil pentru joacă în aer liber, chiar dacă e soare, înnorat, plouă sau ninge! De asemenea, natura ne pune la dispoziție o mulțime de materiale care pot fi folosite pentru joc, activități artistice și educative: apă, pietriș (de diferite texturi și dimensiuni), pământ, argilă, nisip, lemn (scoarță, rumeguș, crenguțe), noroi, flori, frunze, semințe etc. Joaca cu diferite materiale naturale stimulează dezvoltarea senzorială, creativitatea, imaginația și îl ajută pe copil să învețe despre diferite stări de agregare și proprietăți ale obiectelor, ajută la detensionare, relaxare, având efecte terapeutice.

Încurajați copilul să se joace singur și alocați timp și pentru joaca împreună!

Evitați să oferiți instrucțiuni excesiv și încurajați copilul să facă singur, să se joace în maniera lui proprie!

Supravegheați copilul și interveniți doar dacă e chiar necesar (copilul este în pericol, este agresat sau are un comportament agresiv)!

Jucați-vă, jucați-vă, jucați-vă! Chiar dacă viața de adult impune multă seriozitate, dați-vă voie să vă jucați, să vă strâmbați și să redescoperiți lucrurile aparent mărunte care aduc bucurie copilului ascuns sub veștimentele de ”om mare”!

Referințe și recomandări

Palmer, Sue, Copilărie curată. Un ghid pentru părinți responsabili: cum să crești copii inteligenți și echilibrați, ed. Elena Francisc, București, 2007

Papalia, D. E., Dezvoltarea umană, ed. Trei, București, 2010

http://www.pentagonplay.co.uk/news-and-info/the-benefits-of-sand-and-water-play

http://pediatrics.aappublications.org/content/119/1/182

sursa foto: http://www.freeimages.com

 

Autor: ADELINA ROTARU – Psihoterapeut, Consilier psihologic

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

 

Inteligența emoțională în educația copiilor

Despre inteligenţa emoţională şi inteligenţa socială am scris pe larg în articolul Inteligența socială și emoțională. În acest articol, mi-am propus să scot în evidenţă rolul şi importanţa inteligenţei emoţionale în educaţia copiilor.

S-a constat că, de foarte multe ori, un IQ ridicat nu garantează succesul în viață. Elevii care au obținut rezultate foarte bune la examenele școlare  nu sunt întotdeauna cei care au cele mai de succes cariere. Pe de altă parte, elevi cu un IQ ridicat sau chiar peste medie, obțin rezultate slabe din cauza unui slab control al impulsurilor, comportamente agresive, slabă gestionare a emoțiilor ș.a.m.d. Tocmai de aceea, se pune din ce în ce mai mare accent pe importanța dezvoltării emoționale și sociale încă din copilărie, numeroase studii și cercetări aducând dovezi în acest sens.

Inteligența emoțională și  cea socială sunt legate de succesul copiilor în relații. Încă din primii ani de viață, este important ca un copil să învețe să trimită și să primească mesaje emoționale, folosind cunoștințe despre emoțiile și abilitățile lor de a regla emoțiile, astfel încât să poată negocia cu succes schimburi interpersonale, să stabilească și să mențină relații satisfăcătoare cu cei din jur.

Totodată, inteligența emoțională este corelată cu succesul școlar. Emoțiile sunt omniprezente în școli și grădinițe iar pentru ca un elev să colaboreze cu pedagogii și cu colegii și să faciliteze procesul de învățare, este nevoie ca el să înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile,  să-și dezvolte autocontrolul, să-i înțeleagă pe ceilalți și să-și sporească empatia, să rezolve conflicte și să-și dezvolte asertivitatea.

În ultimul deceniu un număr foarte mare de instituții de învățământ din întreaga lume au dezvoltat și implementat programe de educație socială și emoțională. În multe țări (S.U.A., Singapore, Malaezia, Japonia, Corea, Noua zeelandă, Marea Britanie etc.) educația socială și emoțională se referă la o serie de programe de educare a caracterului, prevenirea violenței, a consumului de droguri, disciplina școlară și au obiective precum: reducerea sau eliminarea anumitor probleme de comportament ale elevilor, sporirea performanțelor academice ale acestora, îmbunătățirea relațiilor, rezolvarea conflictelor, gestionarea emoțiilor, prevenirea sau reducerea anumitor probleme de sănătate, de relaționare și îmbunătățirea climatul școlar.

În România curriculum sistemului de învățământ se axează aproape integral pe dezvoltarea intelectuală a copiilor, punându-se prea puțin accent sau chiar deloc pe dezvoltarea emoțională și socială. Totuși, în ultima perioadă, tot mai multe instituții private și câteva din cele publice oferă copiilor programe de dezvoltare personală sau dezvoltare emoțională și socială, de cele mai multe ori sub forma unui curs opțional.

hand-in-hand-13069371

Încurajez pe această cale, părinții, cadrele didactice și pe toți cei care lucrează cu copiii să acorde o mai mare atenție şi dezvoltării emoționale și sociale ale copiilor.

Iată câteva recomandări pentru a contribui la dezvoltarea emoțională și socială a copilului:

  • stabilirea unei relații de încredere reciprocă prin evitarea criticii, pedepsirii copilului și deschidere către comunicare și rezolvare împreună a conflictelor sau situațiilor dificile;
  • identificarea, numirea și exprimarea emoțiilor ori de câte ori este posibil astfel încât copilul să deprindă un vocabular al emoțiilor (fericire, furie, tristețe, frică etc.), ajutându-l să-și identifice propriile sentimente și pe cele ale celorlalți;
  • înțelegerea și acceptarea emoțiilor copiilor, diferențiind între emoții și comportament (exemplu – acceptarea sentimentului de furie fără a încuraja sau aproba un comportament agresiv);
  • conversații cu copilul despre emoțiile fiecăruia, încurajarea copilului să-și exprime sentimentele fără a se răni pe sine sau pe alții;
  • abordarea emoțiilor prin joc, povești, desen și alte activități plăcute copilului;
  • învățarea unor modalități de relaxare/liniștire/detensionare (precum exerciții de respirat, tehnici de relaxare, colorat etc.);
  • învățarea copilului modalități de a pune limite și a se proteja în fața unor potențiali agresori (copii sau adulți), dezvoltarea asertivităţii;
  • punerea în scenă sau în joc a situațiilor conflictuale/dificile pentru copil, ajutându-l într-o manieră ludică de a găsi soluții, rezolvări;
  • încurajarea copilului să interacționeze și să stabilească relații cu alți copii.

După cum scria Daniel Goleman (2008, p.13), ”inteligența emoțională trece înaintea IQ-ului în special în acele domenii ”umane”, in care intelectul este relativ mai puțin relevant pentru obținerea succesului – de exemplu, în acelea în care empatia și autocontrolul ar putea reprezenta abilități mai remarcabile decât cele pur cognitive. […] Cei care reușesc să-și administreze viața emoțională cu mai mult calm și conștiință de sine par să aibă un avantaj clar și cuantificabil în ce privește menținerea sănătății după cum confirmă acum numeroase studii”.

Recomandare vizionare: Linda Lantieri ‘Culitivating emotional intelligence in children’ at Happiness & Its Causes 2013

Referințe bibliografice:

Denham SA, McKinley M, Couchoud EA, Holt R. Emotional and behavioral predictors of preschool peer ratings. Child Development. 1990;61(4):1145-1152.

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Inteligența socială și emoțională

emotional-memory

Repere istorice

Încă din cele mai vechi timpuri, a apărut un interes legat de emoții și influența acestora asupra gândurilor, acțiunilor și relațiilor oamenilor. De-a lungul timpului, găsim referiri la emoții  în operele lui Platon, Aristotel, Kant, Darwin și mulți alții.

În lucrarea lui Charles Darwin ”The Expression of Emotions in Man and Animals”, publicată în 1872, autorul a ridicat problema studiului emoțiilor considerate esențiale pentru adaptarea și supraviețuirea speciei, în contradicție cu perspectiva conform căreia acestea erau ceva ce trebuia stăpânit, ținut sub control și care întunecă gândirea.

Ulterior, în 1920, Edward Thorndike, psiholog american, folosește termenul de inteligență socială ca fiind abilitatea de a înțelege și de a acționa inteligent în cadrul relațiilor interumane.

În 1940, David Wechsler, psiholog american născut în România și cel care a elaborat setul de teste standardizate pentru inteligență Scalele de Inteligență Wechsler, afirma că modelul de inteligență dezvoltat la acea vreme era incomplet deoarece nu includea ”aspectele non-intelectuale ale inteligenței generale”. Acesta a constatat că ”adaptarea individului la mediul în care trăiește se realizează atât prin elemente cognitive cât și prin cele non-cognitive” (Fodor, 2009, p.61)

În 1983, Howard Gardner, folosește conceptul de ”Inteligențe Multiple” susținând că nu există un singur tip de inteligență, ci mai multe. Studiind modul în care învață adulții și copiii, el ”și-a dat seama că ei păreau să învețe și să își demonstreze inteligența într-o mulțime de moduri” (Armstrong, 2012, p.8). Pornind de la aceste observații, Gardner a identificat 7 tipuri de inteligență printre care inteligența interpersonală cu referire la abilitățile de a evalua stările celorlalți, de a-i înțelege, de a cunoaște ceea ce îi motivează pe oameni și îi face să coopereze și inteligența intrapersonală, constând în capacitatea de a avea o reprezentare corectă despre propria persoană, o bună autoevaluare, autocunoaștere și reglare emoțională.

Termenul de inteligență emoțională a fost folosit prima dată în 1985 de către Wayne Leon Payne în lucrarea sa ”A Study of Emotion: Developing Emotional Intelligence; Self-Integration; Relating to Fear, Pain and Desire”, care afirma că inteligența emoțională reprezintă o abilitate care presupune o ”relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință”.

Definiţii

În anii ’90, s-au conturat 3 mari direcții în definirea inteligenței emoționale. Una dintre acestea este cea a psihologilor J. Mayer și P. Salovey care defineau inteligența emoțională ca fiind capacitatea de a percepe cât mai corect emoțiile, a le exprima, cunoaște, înțelege și regulariza cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale.

Cea de-a doua direcție de definire a inteligenței emoționale este dată de psihologul israelian Reuven Bar-On care, în urma a 25 de ani de studii, a definit conceptul printr-un set de aptitudini personale, emoționale și sociale care influențează capacitatea individului de a face față dificultăților și solicitărilor cotidiene. Autorul a evidențiat o serie de componente ale inteligenței emoționale grupate în: aspectul intrapersonal (conștientizarea propriilor emoții, optimism, asertivitate, autorealizare, independență), aspectul interpersonal (empatie, relații interpersonale, responsabilitate socială), adaptabilitate (rezolvarea problemelor, testarea realității, flexibilitate), controlul stresului (toleranța la stres, controlul impulsurilor), dispoziția generală (fericire, optimism).

O vizibilă diferențiere între cele două concepte, apare la H. Gardner și la Reuven Bar-on care au făcut distincția între inteligența interpersonală (relațiile cu ceilalți) și cea intrapersonală (corelată cu inteligența emoțională).

Cea de-a treia direcție de definire a inteligenței emoționale este cea a lui Daniel Goleman în cartea sa Inteligența Emoțională, publicată pentru prima dată în 1995. Plecând de la teoria lui Mayer și Salovey, Goleman a folosit termenul de inteligență emoțională pentru a ”sintetiza o gamă largă de descoperiri științifice, reunind direcții de cercetare care până atunci fuseseră separate” și ”o largă varietate de inovații științifice interesante, cum ar fi primele roade ale domeniului, pe atunci în fază incipientă, al neurologiei afectelor, care explorează felul în care creierul controlează emoțiile.” (Goleman, 2008, p.7).

Modelul lui Goleman scoate în evidență o serie de trăsături personale și sociale:

  • componentele personale: conștiința de sine (autocunoașterea emoțională, autocunoașterea realistă și corectă, încrederea în sine), autocontrolul (autocontrolul emoțional, transparența și menținerea integrității, adaptabilitatea la schimbare, orientarea spre rezultate, inițiativa, optimismul și perseverența);
  • componentele sociale: conștiința socială (conștiința de grup, empatia, orientarea spre sarcină) și capacitatea de administrare a relațiilor (managementul relațiilor interpersonale, leadership inspirațional, inițierea și managementul schimbării, influența, managementul conflictelor, lucrul în echipă și colaborarea).

Cartea lui Goleman a fost bestseller internațional și a făcut cunoscut conceptul de Inteligență Emoțională (IE) în toată lumea. Ulterior, ca o continuare a acestei cărți, autorul a publicat Inteligența socială în care pune accentul pe analizarea individului ca entitate individuală până la relațiile lui cu cei din jur. În această lucrare, el trece în revistă descoperiri recente care arată că însăși structura creierului îl face sociabil iar noi toți suntem interconectați, accentul punându-se pe ”acele clipe efemere care prin viață atunci când interacționăm. Acestea capătă consecințe profunde pe măsură ce ne dăm seama cum, toate la un loc, ne ajută să ne modelăm unii pe alții”. (Goleman, 2007, p.12)

Conform lui Goleman, inteligența socială reprezintă atât capacitatea noastră de a-i percepe pe cei din jur într-un anumit fel, cât și acțiunile voite pe care le facem ulterior pentru a-i influența pe ceilalți într-un sens dorit de noi. Astfel, el diferențiază două elemente constitutive ale inteligenței sociale: conștiința socială – ceea ce sesizăm despre ceilalți (emoții, gânduri etc.) și dezinvoltura socială – modul în care acționăm și reacționăm atunci când am pus un anumit diagnostic celui din fața noastră.

În Inteligența socială. Noua știință a succesului, Karl Albrecht a făcut o diferențiere clară între inteligența emoțională și cea socială, elaborând un model pentru descrierea, evaluarea și definirea inteligenței sociale prin cinci dimensiuni:

  1. Conștiința situațională sau simțul situației – abilitatea de a studia situațiile și de a interpreta comportamentul oamenilor;
  2. Prezența – o serie întreagă de semnale pe care ceilalti le procesează într-o impresie evaluatoare a unei persoane);
  3. Autenticitatea – radarele sociale ale altora asupra comportamentului nostru;
  4. Claritatea – capacitatea noastră de a-i determina pe ceilalți să coopereze cu noi;
  5. Empatia – ca legătură dintre două persoane care sa creeze bazele pentru o interacțiune pozitivă și cooperare.

De-a lungul timpului, conceptele de inteligență emoțională și inteligență socială au fost definite în diferite moduri, diferențele dintre ele fiind evidențiate mai mult sau mai puțin de diverși autori. În ultimii ani, cei doi termeni s-au răspândit la nivel mondial, fiind adoptați în numeroase domenii, precum educație, afaceri  și nu numai.

Mai multe despre inteligenţa emoţională în educaţie în articolul Inteligența emoțională în educația copiilor

Referințe bibliografice:

Albrecht, K., Inteligența socială. Noua știință a succesului, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Armstrong, Th., Esti mai inteligent decât crezi. Un ghid al inteligentelor multiple, pentru copii, Ed. Curtea Veche, București, 2012;

Fodor, I. D., Inteligența emoțională și stilurile de conducere, Ed. Lumen, Iași, 2009;

Goleman, D., Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2008;

Goleman, D., Inteligența socială, Ed. Curtea Veche, București, 2007;

Roco, M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, Iași, 2004.

sursa foto: http://www.shutterstock.com/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Nevoile și dorințele copiilor

Nevoi versus dorințe

Cum putem face diferența dintre nevoie și dorință? De ce are nevoie cu adevărat copilul?

Pentru a răspunde acestor întrebări este important să facem o delimitare clară între nevoi și dorințe, astfel încât să nu cădem în capcana de a le confunda.

Nevoia este o necesitate, o trebuință ce se cere a fi satisfăcută pentru a asigura sănătatea fizică și psihică și supraviețuirea.  Prin lipsa satisfacerii unei nevoi,  se poate pune în pericol viața, sănătatea individului, consecința finală fiind chiar moartea (nevoia de hrană, aer, apă, odihnă, adăpost etc.)

Pentru a înțelege mai bine importanța nevoilor și deosebirea acestora față de dorințe, se poate lua ca referință ierarhizarea nevoilor umane propusă de Abraham Maslow. Acesta a alcătuit Piramida nevoilor/trebuințelor umane, având la bază nevoile cele mai puternice (fără de care supraviețuirea nu este posibilă) și urcând progresiv către vârf, pe măsură ce sunt îndeplinite nevoile anterioare.

Piramida lui Maslow

Maslow

  1. Nevoile fiziologice se referă la nevoile elementare, fără de care organismul nu poate funcționa în parametri normali: aer, apă, hrană, somn, temperatură optimă etc.
  2. Nevoile de securitate urmează celor fiziologice și se referă la nevoia de protecție, stabilitate și de a se simți în siguranță (ordine, limite, lege, protecție).
  3. Nevoile de apartenență reprezintă nevoile sociale, de afiliere, afecțiune, iubire, relații familiale, de prietenie, a face parte dintr-un grup.
  4. Nevoile de stimă înglobează nevoile individului de (auto)respect, recunoaștere, reputație, statut, valorizare și apreciere din partea celorlalți, dar și a propriei persoane.
  5. Nevoile de (auto)cunoaștere reprezintă nevoile de cogniție, de a da sens lucrurilor, de a înțelege lumea înconjurătoare, dar și pe sine.
  6. Nevoile estetice se referă la nevoia de frumusețe, de formă, ordine, simetrie, echilibru în mediul înconjurător și la propria persoană.
  7. Nevoile de (auto)dezvoltare sau de autoactualizare reprezintă nevoile de împlinire, (auto)realizare, fericire, sentimentul de identitate și sens, găsirea și explorarea potențialului propriu.
  8. Nevoile de sens suprem și transcendeță sunt cele care dau o semnificație vieții, interesul de a-i asista, susține și ajuta pe alții în dezoltarea lor, de a contribui la reușita altora.

Deși teoria lui Maslow susținea inițial că oamenii au nevoie de a-și îndeplini mai întâi nevoile de la baza piramidei pentru a ajunge treptat la cele din vârf, realitatea poate fi uneori diferită în funcție de individ și de context. Totuși, piramida lui Maslow poate fi un bun instrument de autocunoaștere și  de a identifica și înțelege nevoile proprii și ale celorlalți.

Pe de altă parte, dorința este o stare sufletească, o aspirație, o tendință interioară spre obținerea, realizarea unui lucru. Dorința este ceva la care persoana râvnește dar fără de care poate trăi, poate supraviețui (dorința de a merge într-un anumit loc, de a cumpăra un anumit lucru etc.). Neîmplinirea unei dorințe poate duce la sentimente de frustare, tristețe, furie, dezamăgire însă nu reprezintă un pericol asupra vieții persoanei deși, de cele mai multe ori, așa se poate interpreta.

În cazul copiilor, este important ca persoanele de îngrijire să înțeleagă  diferența dintre nevoi și dorințe și să ofere cadrul necesar dezvoltării și satisfacerea nevoilor, însă să nu încerce să împlinească toate dorințele acestora. Mulți părinți pot gândi că sunt niște părinți ”răi” sau se tem de reacția copilului dacă le refuză satisfacerea anumitor dorințe. De aceea, trebuie scoase în evidență riscurile ca, pe termen lung, acel copil care se obișnuiește să primească tot ceea ce își dorește, să își stăpânească cu greu tendințele, sentimentele, să aibă un slab autocontrol, o toleranță scăzută la frustrare, să aibă reacții negative și chiar violente atunci când i se refuză ceva, să facă orice pentru a obține ceea ce vrea, să devină un consumator  pretențios, să cheltuie mult timp și resurse în această direcție.

Dorințele au rolul de a hrăni nevoia de a visa și imaginația și este important și necesar să fie ascultate, luate în seamă, valorizate și realizate doar în măsura în care devin foarte însemnate pentru persoana în cauză, ajutând la dezvoltarea acesteia. Deși copiii au foarte multe dorințe (diverse jucării, obiecte, îmbrăcăminte/încălțăminte de la o anumită fimă, electronice ș.a.m.d.) și uneori ar face orice să le fie împlinite, părinții trebuie să evalueze cât de util și necesar este să le și împlinească. A nu satisface toate dorințele copilului nu este o tragedie, dar este tragic ca unui copil să nu îi fie îndeplinite nevoile fundamentale.

Nevoile esențiale ale copilului

Conform pediatrului T.B. Brazelton și a psihiatrului de copii S.I. Greenspan, există 7 nevoi esențiale ale copiilor.

  1. Nevoia de relații de îngrijire permanente

Copilul are nevoie încă de la naștere de relații afectuoase, de un schimb de gesturi afective care îl ajută să recunoască și să răspundă la indiciile emoționale ce duc la formarea sentimentului sinelui. Prin intermediul relațiilor cu ceilalți, copilul învață să gândească, să treacă de la ”punerea în act” a dorințelor, la a și le reprezenta în minte și a le asocia un cuvânt, a le eticheta. Astfel, copilul începe să utilizeze simbolurile, să își dezvolte capacitatea de autoobservare și gândirea. Relațiile și interacțiunile afective reprezintă o nevoie fundamentală în dezvoltarea capacităților intelectuale, a simțului moral, a capacității de a înțelege sentimentele, de a empatiza și a creativității și a abilităților de gândire abstractă ale copilului. Plecând de la primele modele de interacțiune și comunicare dintre copil și părinți (persoanele de îngrijire), se formează tiparele pentru toate relațiile următoare.

  1. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine

Pentru a i se asigura această nevoie, copilul trebuie protejat încă din timpul sarcinii împotriva pericolelor, a substanțelor toxice (alcool, tutun, droguri, poluanți, alimente nesănătoase) și trebuie să i se ofere îngrijire și supraveghere medicală de-a lungul întregii sale dezvoltări. Expunerea copilului la substanțe toxice și la un mediu haotic, dezordonat, suprasolicitant afectează dezvoltarea sistemului nervos central al acestuia.

  1. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale

Încă din anii 1950 au început să se efectueze diferite cercetări care au scos în evidență diferențele dintre copii și faptul că nu există un mod universal valabil de îngrijire a acestora. În îngrijirea și educarea copilului trebuie să se țină cont de particularitățile acestuia și să se creeze intervenții specifice, adaptate fiecărui individ (caracteristici fiziologice și trăsături de personalitate). Adaptarea experiențelor la diferențele individuale este esențială în educația timpurie.

  1. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării

Dezvoltarea copilului are loc în etape, iar fiecărei etape îi corespund anumite componente fundamentale. În fiecare etapă, capacitățile cognitive, motorii, de limbaj, emoționale și sociale conlucrează pentru a ajuta copilul să se descurce în lume, acesta având nevoie de experiențe care să îl stimuleze și pe care să le poată achiziționa pentru a evolua.  Astfel, se descriu 6 etape principale, plus 3 etape adiționale (caracteristice perioadei școlare):

  • Securitatea și capacitatea de a privi, a asculta și a fi liniștiți;
  • Relaționarea: capacitatea de a se simți afectuos și apropiat față de alții;
  • Comunicarea bidirecțională și intenționată, fără cuvinte (comunicare nonverbală, comportament, expresii faciale, postura corpului);
  • Rezolvarea de probleme și formarea unui sentiment al sinelui (înțelegerea modului de funcționare a lumii, recunoașterea tiparelor);
  • Ideile emoționale (formarea de idei despre dorințele, emoțiile, nevoile proprii, trecând de la punerea în act, la exprimarea în cuvinte, identificarea și etichetarea sentimentelor);
  • Gândirea emoțională (trecerea de la identificarea și etichetarea emoțiilor la a face legături între diferite categorii de idei și sentimente, controlarea impulsurilor , distincția între „eu” și ”non-eu”);
  • Gândirea triangulară, vârsta fantasmelor și omnipotenței (dezvoltarea abilităților de relaționare, comunicare, dezvoltarea imaginației și a gândirii; curiozitate față de viață și un sentiment profund de uimire față de lume);
  • Vârsta prietenilor de-o seamă cu ei și a intrigilor (apartenența la grup cu cei de-o vârstă, potrivirea, compararea și clasarea propriei persoane în raport cu ceilalți);
  • Sentimentul interior al sinelui (dobândirea unei imagini interioare mai clare în ceea ce privește țelurile și valorile în formare; ambivalență între ”a crește” și a rămâne copil, oscilație între două realități: realitatea grupului celor de-o seamă și realitatea interioară în dezvoltare, formată din valori și atitudini).
  1. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări

Învățarea limitelor se realizează prin internalizarea acestora, din dorința de a-i mulțumi pe cei din jur, de a fi aprobați și respectați de către cei apropiați sau din teamă, frică de dezaprobare, respingere, pedeapsă. Internalizarea standardelor de comportament pornește de la sentimentul copilului că este îngrijit și educat, concomitent cu sentimentul că este respectat.

Încă de la naștere, bebelușului i se stabilesc niște limite prin intermediul gesturilor, a limbajului nonverbal al persoanelor de îngrijire. Ulterior, copilul îl preia pe „nu”, urmând să învețe să lege idei și să anticipeze ceea ce s-ar întâmpla dacă încalcă o regulă, dând un sens consecințelor și gândindu-se la alternative. La baza internalizării limitelor și a standardelor de comportament acceptate stă dorința copiilor de a face pe plac, de a obține aprecierea, valorizarea, respectul persoanelor de îngrijire, în strânsă legătură cu abilitățile lor de a internaliza aceste sentimente de admirație și respect într-un set de țeluri și principii generale interne. Prin formarea acestui set, copiii vor putea să aibă grijă de ei constant, tocmai din încercarea de a atinge aceste țeluri.

  1. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală

Apartenența la o comunitate stabilă și o anumită cultură reprezintă cadrul pentru celelalte nevoi esențiale, asigurând un sentiment de stabilitate, siguranță și de reglemetare internă. O comunitate oferă sentimentul de coerență și legătură între membrii săi care trebuie să găsească împreună modalități de a realiza anumite scopuri și de a își înțelege așteptările reciproce și tiparele culturale.

  1. Protejarea viitorului

Această nevoie se referă la nevoia de supraviețuire, de continuitate și de apariție a unor noi generații prin asigurarea unui mediu sigur, sănătos, ce face posibilă dezvoltarea umană.

O altă clasificare a nevoilor este cea făcută de autoarele Botiș-Matanie și Axente, trecând în revistă nevoile emoționale ale copilului:

  1. Nevoia de dragoste (atenție, gesturi de afecțiune)
  2. Nevoia de onestitate (copilul învață de la adult despre adevăr și onestitate, luând ca model comportamentul acestuia)
  3. Nevoia de respect
  4. Nevoia de înțelegere (de a fi ascultat și înțeles)
  5. Nevoia de acceptare
  6. Nevoia de răbdare din partea părinelui
  7. Nevoia de flexibilitate (stabilirea așteptărilor în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copilului)
  8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor
  9. Nevoia de constanță (consecvență)
  10. Nevoia de timp petrecut cu părintele

În concluzie, pentru o dezvoltare sănătoasă și echilibrată este necesară îndeplinirea unor nevoi fundamentale ale copilului. Pe lângă nevoile primare, de supraviețuire, copilul trebuie să fie iubit, să primească afecțiune, atenție, respect, să fie ascultat, să se simtă înțeles, apreciat, valorizat de către cei din jur, să i se ofere un mediu stabil, sprijin, protecție, limite, ordine și reguli care să îl ghideze și să îl ajute să se definească pe sine, să îi fie recunoscută unicitatea și, totodată, să simtă că are o plasă de siguranță, un grup de care aparține sau cel puțin o persoană de atașament. Cât despre dorințe, ele pot fi împlinite uneori, dar este important ca unele dintre ele să rămână la stadiul de vis, înțelegând că fiecare individ este responsabil pentru propriile dorințe.

Referințe:

Brazelton, T. B., Greenspan, S. I., Nevoile estențiale ale copiilor, ed. Trei, București, 2013

Botiș Matanie, A., Axente, A., Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2011

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Influenţa internetului asupra copiilor şi adolescenţilor

Rolul şi locul internetului în vieţile copiilor este un subiect îndelung dezbătut în ultimii ani. Din ce în ce mai mulţi cercetători caută să observe efectele frecventei utilizări a internetului, a reţelelor de socializare şi a jocurilor online. Internetul este o sursă nelimitată de informaţii diverse din nenumărate domenii şi poate fi atât benefic cât şi dăunător celor care îl utilizează, în special copiilor din ce în ce mai interesaţi şi atraşi către această lume virtuală plină de curiozităţi şi necunoscut.

Beneficiile utilizării internetului se referă la resursele bogate pe care le pune la dispoziţia copiilor care se interesează de un subiect anume, care îl folosesc pentru a-şi face temele, proiecte, referate, pentru a-şi lărgi sfera cunoştinţelor sau a se pune la curent cu întâmplări şi evenimente din întreaga lume. De asemenea, tot prin intermediul internetului, copiii de azi intră în contact cu tot mai multe persoane de diferite etnii, religii, culturi oferindu-le şansa de a cunoaşte şi a lega prietenii cu oameni diferiţi lor, devenind astfel mai toleranţi poate faţă de ceea ce este diferit de propria persoană.

Un alt beneficiu al utilizării internetului ar putea fi, din punct de vedere al anumitor părinţi, faptul că nu mai duc grija copilului atunci când el stă acasă, petrecând timp în faţa calculatorului, în loc să umble pe străzi sau prin alte locuri mai mult sau mai puţin periculoase. În astfel de familii, internetul reprezintă o mai mică ameninţare pentru copil decât timpul petrecut în afara casei, în compania unor persoane necunoscute sau dezagreate de către părinţi.

Tot la capitolul beneficii ale utilizării internetului ar putea intra şi concluziile la care au ajuns anumiţi cercetători şi anume că internetul stimulează dezvoltarea cognitivă şi psihosocială, jocurile pe calculator îmbunătăţesc orientarea vizual-spaţială, timpul de reacţie şi atenţia. Totodată, unele cercetări arată ca utilizarea frecventă a motoarelor de căutare îi face pe copii mai pricepuţi în a-şi aminti unde găsesc informaţiile de care au nevoie în loc de a fi nevoiţi să memoreze informaţiile în sine. Astfel, creierul nemaifiind ocupat cu memorarea unei mari cantităţi de informaţii, poate să se angajeze şi să aloce mai mult timp altor procese precum gândirea critică şi rezolvarea de probleme.

Putem spune că efectele internetului asupra copiilor ţin foarte mult de modul în care este utilizat. Prin urmare, folosirea frecventă a internetului de către copii poate fi şi foarte dăunatoare. Deşi prin intermediul internetului se pot stabili sau menţine relaţii la distanţă (prieteni sau rude din alt oraş sau plecate în altă ţară), se vorbeşte tot mai des despre superficialitatea relaţiilor, a prieteniilor online care împiedică un contact direct, autentic, între cele două persoane. Concomitent, timpul îndelungat petrecut online poate avea consecinţe grave asupra sănătăţii fizice cât şi mentale, precum: deprivarea de somn, oboseală cronică, izolare, scăderea interesului şi neglijarea activităţilor legate de şcoală şi a timpului petrecut alături de familie şi prieteni.

Un efect negativ ar fi faptul că, informaţiile în care abundă mediul virtual nu sunt întotdeauna selecţionate şi copilul este vulnerabil în faţa mai multor pericole. Unul dintre acestea este expunerea timpurie la pornografie ce poate avea consecinţe grave, precum începerea vieţii sexuale prematur, angajându-se în comportamente sexuale fără a avea sau a ţine cont de informaţiile privind contracepţia, metodele de prevenire a bolilor cu transmitere sexuală, existând chiar şi riscul apariţiei unor comportamente sexuale deviante. Pe lângă materialele cu conţinut obscen, se găsesc foarte multe site-uri şi materiale care încurajează sau promovează violenţa şi care îi influenţează uşor pe cei mai vulnerabili.

Deşi unul dintre avantajele internetului îl constituie bogăţia informaţiilor pe care o oferă şi de care copilul se poate folosi pentru pregătirea sa şcolară, există frecvente cazuri în care, din cauza timpului îndelungat petrecut în faţa calculatorului, el ajunge să-şi neglijeze temele, să nu mai fie interesat de şcoală, să absenteze mult sau chiar să renunţe la a se mai duce la şcoală.

Un alt efect negativ important este hărţuirea atunci când copilul intră în contact cu oameni cu intenţii ascunse, mesaje cu conţinut sexual, agresiv, ameninţător, abuziv. Pericolul şi mai mare este când, seduşi şi manipulaţi de anumite persoane, copiii stabilesc să se şi întâlnească cu acestea, devenind astfel potenţiale victime ale pedofililor, agresorilor, traficanţilor de carne vie, de droguri ş.a.m.d.

După cum putem observa, internetul poate fi o resursă importantă dar şi un pericol pentru copilul vulnerabil care are acces nelimitat la mediul online. În ultima perioadă tot mai mulţi copii folosesc smartphone, tablete, laptopuri şi alte electronice, fiind în pas cu tehnologia.

Pe lângă motoarele de căutare, filmele, muzica, jocurile la care au acces, cei mai mulţi au acum conturi pe diferite reţele de socializare – un alt subiect controversat în ultimii ani. Aceste reţele de socializare pot fi folosite în diverse scopuri, mai mult sau mai puţin constructive pentru copii. Unii cercetători (University of Pittsburgh şi Columbia Business School) au constatat că folosirea reţelelor de socializare joacă un rol important în creşterea stimei de sine datorită “like”-urilor şi “comment”-urilor pozitive primite din partea prietenilor apropiaţi. Pe de altă parte, acest lucru, susţin ei, poate duce la o scădere a autocontrolului, atât în mediul online, cât şi în viaţa de zi cu zi.

Pentru a răspunde la întrebarea ce anume ar putea face adulţii pentru a-i îndruma pe copii să folosească reţelele de socializare în mod constructiv, cred că e important ca accesul copiilor la internet să fie supravegheat şi limitat pentru protecţia lor. Deşi unele reţele de socializare nu acceptă utilizatori cu vârste mai mici de 18 ani, tot mai mulţi părinţi se simt neputincioşi în a ţine sub control accesul copiilor lor şi timpul petrecut de aceştia pe Facebook, Twitter şi nu numai. Este important să se discute cu copilul despre nevoile şi aşteptările lui privind folosirea reţelei de socializare, dar şi despre pericolele la care se expune. El trebuie învăţat să se protejeze şi să comunice cu părinţii ori de câte ori primeşte vreun mesaj cu caracter sexual, abuziv, ameninţător şi ori de câte ori i se cer informaţii personale, date sau poze în diverse contexte, o relaţie deschisă, sinceră şi de încredere părinte-copil fiind esenţială.

Părinţii care lasă copilul nesupravegheat timp îndelungat, având acces la internet, pot folosi programe de filtrare a conţinutului web şi de control parental gratuite sau contra cost, pentru a limita accesul copiilor pe anumite site-uri, a timpului petrecut în mediul virtual. Deşi nu toţi părinţii cunosc aceste opţiuni sau nu apelează la ele, este foarte important să ia în considerare folosirea unor astfel de programe, reducând pericolele la care este expus cel mic. Comunicarea cu copilul este fundamentală şi stabilirea împreună cu acesta a unui program şi unor reguli clare privind utilizarea internetului, discutând despre primejdii, modalităţi de a se apăra de potenţiali agresori, protejându-şi intimitatea online (cum să refuze sau să blocheze anumite contacte, să nu furnizeze informaţii personale necunoscuţilor ş.a.m.d.) dar şi despre priorităţile copilului (activităţi educative, sportive, recreative etc.) în defavoarea timpului petrecut online şi a consecinţelor pe termen lung ale utilizării internetului în exces.

În privinţa performanţelor şcolare ce au de suferit din cauza folosirii exagerate a internetului, părinţii pot discuta cu copilul care sunt aşteptările lor legate activitatea şcolară, importanţa acesteia şi pot stabili împreună anumite reguli astfel încât educaţia să fie o prioritate.

În concluzie, internetul reprezintă evoluţia şi vrând-nevrând face parte din vieţile noastre din ce în ce mai mult, fiind o sursă inepuizabilă de informaţii. Deşi mediul online oferă numeroase beneficii utilizatorilor din ce în ce mai tineri, este datoria adulţilor, a părinţilor să îşi protejeze copiii şi să îi ajute să se dezvolte armonios, ferindu-i de pericole, stabilind o relaţie bazată pe comunicare şi încredere, lăsându-i să se bucure de inocenţa acestei perioade din viaţă într-o lume în care tehnologia şi ştiinţa progresează din ce în ce mai rapid.

Surse:

http://www.news.pitt.edu/socialmedia_selfcontrol

https://www.psychologytoday.com/blog/the-power-prime/201212/how-technology-is-changing-the-way-children-think-and-focus

http://www.protectkids.com/effects/harms.htm#viii

foto – http://www.freeimages.com/

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Cuplul funcţional: de la îndrăgostire la relaţie de durată

1325671_96234849

De la îndrăgostire la iubirea asumată

De-a lungul timpului, numeroşi autori au încercat să definească şi să explice fenomenul îndrăgostirii din diferite perspective, oferind descrieri şi, uneori, exemple personale. Astfel, unii asociază îndrăgostirea cu o “nebunie divină” asemănătoare experienţei mistice (Watts, 1985; apud. Acriş, 2013), în timp ce alţii o caracterizează ca un “abandon de sine”, o tentaţie puternică de a te lăsa absorbit de celalalt.

Această stare în care se află cei doi îndrăgostiţi, considerată de mulţi „dragoste oarbă” presupune, mai curând, un proces de transfigurare prin care fiinţa iubită devine unică, idealizată şi ale cărei defecte şi slăbiciuni ajung să fie obiectul dragostei şi admiratiei doar prin simplul fapt ca îi aparţin. (Mitrofan, 2009)

În Getting the love you want:A guide for couples (2007), H. Hendrix consideră că oamenii nu se îndrăgostesc întâmplător şi că, în acest proces, inconştientul joacă un rol esenţial. Astfel, o perioadă, îndrăgostiţii se agaţă de iluzia dragostei romantice, ceea ce presupune diferite roluri jucate la nivel inconştient. Autorul susţine că ne alegem partenerii din două motive importante:

  • Un prim motiv ar fi pentru că aceştia au trăsăturile pozitive dar şi pe cele negative ale părinţilor sau ale celor care ne-au purtat de grijă atunci când eram copii.
  • Cel de-al doilea motiv ar fi că partenerii pe care îi alegem au rolul de a compensa propriile noastre trăsături pozitive care au fost eliminate în procesul socializării din perioada copilariei.

Pe de altă parte, A. Nuţă (2006) afirmă că îndrăgostirea are o natură regresivă, în sensul că nu aduce nimic nou în planul cognitiv sau afectiv al personalităţii. De asemenea, îndrăgostirea urmează experienţa trăită de copil la naştere, cea a unirii cu figura maternă. Această unire este continuată atât timp cât copilul traieşte într-o simbioză completă cu mediul, aşa cum trăia în pântecele mamei sale, nediferenţiindu-se de aceasta. Apoi, încetul cu încetul, în urma experienţelor de relaţie pe care le are, în special cu mama sau figura maternă de substituţie, copilul îşi conturează eul, propria identitate. Făcând o paralelă între experienţa copilului nou-născut şi a stării îndrăgostitului, autorul susţine că irealitatea trăirilor şi aşteptărilor pe care acesta din urmă le are alături de fiinţa iubită reprezintă un ecou al irealităţii sentimentelor unui copil de un an care „se crede, la propriu, stăpânul absolut al lumii”. Ulterior, contactul cu realitatea şi experienţa relaţiei de zi cu zi diminuează aşteptările fanteziste ale îndrăgostitului. Autorul consideră că experienţa îndrăgostirii durează maximum doi ani, timp în care graniţele eului prăbuşite iniţial sub presiunea forţelor emoţionale inconştiente sunt instaurate din nou şi cei doi parteneri realizează că au identităţi proprii, preferinţe, dorinţe, aşteptări dar şi prejudecăţi personale.

În urma experienţei de îndrăgostire, apare riscul deziluziei ulterioare, atunci când „flama emoţională” se reduce şi unul dintre parteneri începe să se detaşeze, fără a se mai implica emoţional la fel de mult ca până atunci. În acest punct, când celalalt conştientizează neimplicarea, distanţarea, intervine un aşa-numit stadiu al „tensiunii psihologice a cuplului ieşit din vrajă” (Acriş, 2013). În acest stadiu, partenerii aleg între două variante: a se despărţi sub şocul constatării perisabilităţii fericirii, a deziluziei sau a rămâne împreună, accentuând alte valori ca bază a relaţiei lor, acceptând o dragoste matură bazată mai mult pe comunicare, înţelegere, echilibru. Conform lui Nuţă (2006, p.117), „asumarea iubirii este o formă de evoluţie spirituală, de maturizare launtrică şi dobândire a unei libertăţi care nu exclude, ci integrează responsabilitatea… a-ţi asuma iubirea înseamnă a-ţi depăşi limitele personale sau a-ţi lărgi Sinele ca urmare a actului de a stimula, proteja şi hrăni dezvoltarea interioară a unei alte persoane”.

Cuplul funcţional, durabil

Ce este un cuplu funcţional? Ce îi face pe cei doi parteneri să rămână împreună timp îndelungat? Care sunt ingredientele unei relaţii stabile, de durată? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care şi le pun cei mai mulţi dintre oamenii care au avut experienţa de a fi într-o relaţie de cuplu sau care au visat măcar o dată la a fi împreună cu cineva.

În ultimele decenii, tot mai mulţi autori, cercetători şi specialişti în consiliere şi terapie de cuplu au descris ceea ce înseamnă „cuplu funcţional”, ajungând la concluzia că acest tip de relaţie presupune anumite abilităţi pe care cei doi parteneri trebuie să le deţină sau să le înveţe.

John Gottman, psiholog şi cercetator în domeniul relaţiilor de cuplu, descrie şapte principii care fac relaţiile să funcţioneze:

  1. Conturarea unor hărţi ale dragostei prin înregistrarea tuturor informaţiilor relevante despre viaţa partenerului (hobby-uri, mâncăruri preferate, cărţi favorite, evenimente importante din viaţa lui, vise, speranţe, scopuri în viaţă ş.a.m.d.), pentru a-l cunoaşte cât mai bine.
  2. Sporirea afecţiunii şi a respectului pentru partener – o condiţie esenţială pentru o relaţie fericită şi durabilă.
  3. A rămâne în contact, a privi unul spre celalalt prin oferirea şi primirea de atenţie şi suport în interacţiunile zilnice.
  4. A se lăsa influenţat de partener luând în considerare părerile şi sentimentele sale.
  5. Rezolvarea conflictelor care pot fi rezolvate prin următorii paşi: un start uşor şi blând al dialogului, încercări de reparare a situaţiei şi receptivitate faţă de tentativele de soluţionare ale partenerului, calmarea reciprocă, stabilirea unor compromisuri şi toleranţă faţă de greşelile celuilalt.
  6. A face faţă blocajelor prin dialog, fără ca cei doi parteneri să se rănească reciproc, învăţând totodată să trăiască cu problema.
  7. Crearea unui ţel comun, dezvoltând o viziune comună, o microcultură a cuplului cu propriile poveşti, obiceiuri, ritualuri privind relaţia lor.

Conform lui Gottman (1999), cuplurile fericite sunt „inteligente emoţional”, partenerii discutând problemele într-o atmosferă pozitivă, cu afecţiune, validându-şi reciproc opiniile şi rezolvând ceea ce poate fi rezolvat.

Un rol esenţial în relaţiile de cuplu durabile şi sănătoase îl constituie comunicarea eficienta cu partenerul. Aceasta presupune o bună autocunoaştere şi cunoaştere a partenerului şi o permanentă adaptare la situaţie. Astfel, ca partenerii să se înţeleagă, este nevoie mai ales ca ei să se asculte. Capacitatea de a asculta reprezintă capacitatea de a te concentra pe mesajele partenerului, a-i descifra şi înţelege modul în care gândeşte şi simte, a vedea lumea prin ochii lui, detaşându-te de propriile interese, nevoi, opinii şi prejudecăţi. Astfel, comunicarea clară, exprimarea emoţiilor şi nevoilor şi abilitatea de a asculta sunt elemente cheie într-o relaţie trainică.

Un cuplu sănătos este un parteneriat bazat pe cooperare şi sprijin reciproc, nu o competiţie. În acest sens, Ph. McGraw (2007) afirmă că succesul relaţiei depinde de nivelul în care ea are ca fundament o prietenie solidă şi îndeplineşte nevoile celor doi parteneri. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoie ca fiecare partener să îşi comunice nevoile şi să facă eforturi pentru a afla nevoile celuilalt şi pentru a le recunoaşte fără a emite judecăţi de valoare dacă acestea sunt sau nu corecte, rezonabile, greşite sau nepotrivite.

Pentru durabilitatea unei relaţii de cuplu, autorii Barry si Emily McCarthy (apud. Acriş, 2013) propun următoarele strategii astfel încât cei doi parteneri să-şi întreţină dragostea şi respectul:

  • să aibă un mod de comunicare bazat pe empatie, în care se asculta reciproc, se exprimă clar şi îşi oferă feedback suportiv;
  • să identifice conflictele şi să rezolve problemele prin înţelegeri viabile;
  • să-şi întreţină legătura prin intimitate emoţionala şi sexuală;
  • să aibă activităţi împreună, să se bucure de timpul petrecut împreună.

În concluzie, un cuplu funcţional ia naştere, de cele mai multe ori, din acea „nebunie divină” în care persoana este îmbătată de euforie şi energie prin producţia mare de endorfine, enkefaline şi feniletilamină din creier. Însă, când efectul acestor narcotice naturale se diminuează, este nevoie de efort, implicare, adaptare continuă la celălalt, comunicare deschisă, ascultare activă, înţelegere reciprocă, intimitate intelectuală, emoţională şi sexuală, pentru ca un cuplu să treacă testul durabilităţii.

Referințe:

Acriş, C., Cuplul în impas. Repere teoretice şi aplicative, ed. SPER, Bucureşti 2013;

Gottman, J., The Seven Principles for Making Marriage Work: A Practical Guide from the Country’s Foremost Relationship Expert, Harmony, New York, 1999;

Hendrix, H., Silver, N., Getting the love you want:A guide for couples, 20th Anniversary Edition, Holt  Paperbacks, New York, 2007;

Nuţă, A., Psihologia cuplului, ed. SPER, Bucureşti, 2006;

McGraw, Ph. C., Love smart: Find the One You Want – Fix the One You Got, Free Press, New York, 2007.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved