Ateliere de comunicare și dezvoltare personală pentru adulți

ARTA DE A COMUNICA EFICIENT 

Vorbim nu doar ca să le spunem oamenilor ce gândim, ci și ca să ne spunem nouă ce gândim. Discursul este parte din gândire. 

(Oliver Sacks)

Comunicarea este liantul fiecărei relații și stă la baza dezvoltării personale. Dezvoltarea personală presupune o bună înțelegere a propriilor emoții, gânduri, nevoi, așteptări dar și a celor din jur, capacitate de autocontrol și reglare emoțională, auto-acceptare, încredere în sine, și o bună adaptare la mediu. Te invit la acest atelier să descoperim împreună modalități eficiente de a ne exprima, înțelege și gestiona emoțiile, de a rezolva situațiile conflictuale și de a ne dezvolta inteligența emoțională, astfel încât să cultivăm o relație sănătoasă cu propria persoană, dar și cu ceilalți. Vom face asta prin diferite jocuri, tehnici creative (desen, pictură, modelaj) și alte tehnici specifice.

În cadrul acestor ateliere, te invit să descoperim împreună:
• cum ne exprimăm nevoile, gândurile, sentimentele, dorințele, așteptările;
• cum interpretăm mesajele celorlalți și cum le răspundem;
• cum dezvoltăm și menținem relațiile cu cei din jur;
• care sunt problemele de comunicare și ce facem pentru a le rezolva;
• cum facem față conflictelor.

Prin intermediul unor jocuri de grup, exerciții de comunicare, jocuri de rol și alte tehnici terapeutice, vom învăța despre:
• tipurile de comunicare;
• comunicarea nonverbală;
• cum să comunicăm eficient (strategii și tehnici de comunicare);
• cum să oferim feedback;
• cum să gestionăm conflictele și să stabilim relații sănătoase;
• inteligența emoțională (conștientizarea, gestionarea emoțiilor, dezvoltarea abilităților sociale).

Facilitator: Adelina-Gabriela Rotaru – Psiholog, Consilier Psihologic, Psihoterapeut

Dată și durată: Data va fi anunțată odată cu formarea grupei (număr minim de 8 participanți, maxim 14). Durata unui atelier este de 3 ore.

Loc: Atelierele se desfășoară în incinta  cabinetului privat din București (detalii la înscriere).

Investiție: 30 RON/persoană/atelier

Pentru detalii și înscrieri:  0735012606 (Adelina Rotaru)

Nevoile și dorințele copiilor

Nevoi versus dorințe

Cum putem face diferența dintre nevoie și dorință? De ce are nevoie cu adevărat copilul?

Pentru a răspunde acestor întrebări este important să facem o delimitare clară între nevoi și dorințe, astfel încât să nu cădem în capcana de a le confunda.

Nevoia este o necesitate, o trebuință ce se cere a fi satisfăcută pentru a asigura sănătatea fizică și psihică și supraviețuirea.  Prin lipsa satisfacerii unei nevoi,  se poate pune în pericol viața, sănătatea individului, consecința finală fiind chiar moartea (nevoia de hrană, aer, apă, odihnă, adăpost etc.)

Pentru a înțelege mai bine importanța nevoilor și deosebirea acestora față de dorințe, se poate lua ca referință ierarhizarea nevoilor umane propusă de Abraham Maslow. Acesta a alcătuit Piramida nevoilor/trebuințelor umane, având la bază nevoile cele mai puternice (fără de care supraviețuirea nu este posibilă) și urcând progresiv către vârf, pe măsură ce sunt îndeplinite nevoile anterioare.

Piramida lui Maslow

Maslow

  1. Nevoile fiziologice se referă la nevoile elementare, fără de care organismul nu poate funcționa în parametri normali: aer, apă, hrană, somn, temperatură optimă etc.
  2. Nevoile de securitate urmează celor fiziologice și se referă la nevoia de protecție, stabilitate și de a se simți în siguranță (ordine, limite, lege, protecție).
  3. Nevoile de apartenență reprezintă nevoile sociale, de afiliere, afecțiune, iubire, relații familiale, de prietenie, a face parte dintr-un grup.
  4. Nevoile de stimă înglobează nevoile individului de (auto)respect, recunoaștere, reputație, statut, valorizare și apreciere din partea celorlalți, dar și a propriei persoane.
  5. Nevoile de (auto)cunoaștere reprezintă nevoile de cogniție, de a da sens lucrurilor, de a înțelege lumea înconjurătoare, dar și pe sine.
  6. Nevoile estetice se referă la nevoia de frumusețe, de formă, ordine, simetrie, echilibru în mediul înconjurător și la propria persoană.
  7. Nevoile de (auto)dezvoltare sau de autoactualizare reprezintă nevoile de împlinire, (auto)realizare, fericire, sentimentul de identitate și sens, găsirea și explorarea potențialului propriu.
  8. Nevoile de sens suprem și transcendeță sunt cele care dau o semnificație vieții, interesul de a-i asista, susține și ajuta pe alții în dezoltarea lor, de a contribui la reușita altora.

Deși teoria lui Maslow susținea inițial că oamenii au nevoie de a-și îndeplini mai întâi nevoile de la baza piramidei pentru a ajunge treptat la cele din vârf, realitatea poate fi uneori diferită în funcție de individ și de context. Totuși, piramida lui Maslow poate fi un bun instrument de autocunoaștere și  de a identifica și înțelege nevoile proprii și ale celorlalți.

Pe de altă parte, dorința este o stare sufletească, o aspirație, o tendință interioară spre obținerea, realizarea unui lucru. Dorința este ceva la care persoana râvnește dar fără de care poate trăi, poate supraviețui (dorința de a merge într-un anumit loc, de a cumpăra un anumit lucru etc.). Neîmplinirea unei dorințe poate duce la sentimente de frustare, tristețe, furie, dezamăgire însă nu reprezintă un pericol asupra vieții persoanei deși, de cele mai multe ori, așa se poate interpreta.

În cazul copiilor, este important ca persoanele de îngrijire să înțeleagă  diferența dintre nevoi și dorințe și să ofere cadrul necesar dezvoltării și satisfacerea nevoilor, însă să nu încerce să împlinească toate dorințele acestora. Mulți părinți pot gândi că sunt niște părinți ”răi” sau se tem de reacția copilului dacă le refuză satisfacerea anumitor dorințe. De aceea, trebuie scoase în evidență riscurile ca, pe termen lung, acel copil care se obișnuiește să primească tot ceea ce își dorește, să își stăpânească cu greu tendințele, sentimentele, să aibă un slab autocontrol, o toleranță scăzută la frustrare, să aibă reacții negative și chiar violente atunci când i se refuză ceva, să facă orice pentru a obține ceea ce vrea, să devină un consumator  pretențios, să cheltuie mult timp și resurse în această direcție.

Dorințele au rolul de a hrăni nevoia de a visa și imaginația și este important și necesar să fie ascultate, luate în seamă, valorizate și realizate doar în măsura în care devin foarte însemnate pentru persoana în cauză, ajutând la dezvoltarea acesteia. Deși copiii au foarte multe dorințe (diverse jucării, obiecte, îmbrăcăminte/încălțăminte de la o anumită fimă, electronice ș.a.m.d.) și uneori ar face orice să le fie împlinite, părinții trebuie să evalueze cât de util și necesar este să le și împlinească. A nu satisface toate dorințele copilului nu este o tragedie, dar este tragic ca unui copil să nu îi fie îndeplinite nevoile fundamentale.

Nevoile esențiale ale copilului

Conform pediatrului T.B. Brazelton și a psihiatrului de copii S.I. Greenspan, există 7 nevoi esențiale ale copiilor.

  1. Nevoia de relații de îngrijire permanente

Copilul are nevoie încă de la naștere de relații afectuoase, de un schimb de gesturi afective care îl ajută să recunoască și să răspundă la indiciile emoționale ce duc la formarea sentimentului sinelui. Prin intermediul relațiilor cu ceilalți, copilul învață să gândească, să treacă de la ”punerea în act” a dorințelor, la a și le reprezenta în minte și a le asocia un cuvânt, a le eticheta. Astfel, copilul începe să utilizeze simbolurile, să își dezvolte capacitatea de autoobservare și gândirea. Relațiile și interacțiunile afective reprezintă o nevoie fundamentală în dezvoltarea capacităților intelectuale, a simțului moral, a capacității de a înțelege sentimentele, de a empatiza și a creativității și a abilităților de gândire abstractă ale copilului. Plecând de la primele modele de interacțiune și comunicare dintre copil și părinți (persoanele de îngrijire), se formează tiparele pentru toate relațiile următoare.

  1. Nevoia de protecție fizică, siguranță și ordine

Pentru a i se asigura această nevoie, copilul trebuie protejat încă din timpul sarcinii împotriva pericolelor, a substanțelor toxice (alcool, tutun, droguri, poluanți, alimente nesănătoase) și trebuie să i se ofere îngrijire și supraveghere medicală de-a lungul întregii sale dezvoltări. Expunerea copilului la substanțe toxice și la un mediu haotic, dezordonat, suprasolicitant afectează dezvoltarea sistemului nervos central al acestuia.

  1. Nevoia de experiențe adaptate diferențelor individuale

Încă din anii 1950 au început să se efectueze diferite cercetări care au scos în evidență diferențele dintre copii și faptul că nu există un mod universal valabil de îngrijire a acestora. În îngrijirea și educarea copilului trebuie să se țină cont de particularitățile acestuia și să se creeze intervenții specifice, adaptate fiecărui individ (caracteristici fiziologice și trăsături de personalitate). Adaptarea experiențelor la diferențele individuale este esențială în educația timpurie.

  1. Nevoia de experiențe adecvate din punctul de vedere al dezvoltării

Dezvoltarea copilului are loc în etape, iar fiecărei etape îi corespund anumite componente fundamentale. În fiecare etapă, capacitățile cognitive, motorii, de limbaj, emoționale și sociale conlucrează pentru a ajuta copilul să se descurce în lume, acesta având nevoie de experiențe care să îl stimuleze și pe care să le poată achiziționa pentru a evolua.  Astfel, se descriu 6 etape principale, plus 3 etape adiționale (caracteristice perioadei școlare):

  • Securitatea și capacitatea de a privi, a asculta și a fi liniștiți;
  • Relaționarea: capacitatea de a se simți afectuos și apropiat față de alții;
  • Comunicarea bidirecțională și intenționată, fără cuvinte (comunicare nonverbală, comportament, expresii faciale, postura corpului);
  • Rezolvarea de probleme și formarea unui sentiment al sinelui (înțelegerea modului de funcționare a lumii, recunoașterea tiparelor);
  • Ideile emoționale (formarea de idei despre dorințele, emoțiile, nevoile proprii, trecând de la punerea în act, la exprimarea în cuvinte, identificarea și etichetarea sentimentelor);
  • Gândirea emoțională (trecerea de la identificarea și etichetarea emoțiilor la a face legături între diferite categorii de idei și sentimente, controlarea impulsurilor , distincția între „eu” și ”non-eu”);
  • Gândirea triangulară, vârsta fantasmelor și omnipotenței (dezvoltarea abilităților de relaționare, comunicare, dezvoltarea imaginației și a gândirii; curiozitate față de viață și un sentiment profund de uimire față de lume);
  • Vârsta prietenilor de-o seamă cu ei și a intrigilor (apartenența la grup cu cei de-o vârstă, potrivirea, compararea și clasarea propriei persoane în raport cu ceilalți);
  • Sentimentul interior al sinelui (dobândirea unei imagini interioare mai clare în ceea ce privește țelurile și valorile în formare; ambivalență între ”a crește” și a rămâne copil, oscilație între două realități: realitatea grupului celor de-o seamă și realitatea interioară în dezvoltare, formată din valori și atitudini).
  1. Nevoia de stabilire a limitelor, de structură și de așteptări

Învățarea limitelor se realizează prin internalizarea acestora, din dorința de a-i mulțumi pe cei din jur, de a fi aprobați și respectați de către cei apropiați sau din teamă, frică de dezaprobare, respingere, pedeapsă. Internalizarea standardelor de comportament pornește de la sentimentul copilului că este îngrijit și educat, concomitent cu sentimentul că este respectat.

Încă de la naștere, bebelușului i se stabilesc niște limite prin intermediul gesturilor, a limbajului nonverbal al persoanelor de îngrijire. Ulterior, copilul îl preia pe „nu”, urmând să învețe să lege idei și să anticipeze ceea ce s-ar întâmpla dacă încalcă o regulă, dând un sens consecințelor și gândindu-se la alternative. La baza internalizării limitelor și a standardelor de comportament acceptate stă dorința copiilor de a face pe plac, de a obține aprecierea, valorizarea, respectul persoanelor de îngrijire, în strânsă legătură cu abilitățile lor de a internaliza aceste sentimente de admirație și respect într-un set de țeluri și principii generale interne. Prin formarea acestui set, copiii vor putea să aibă grijă de ei constant, tocmai din încercarea de a atinge aceste țeluri.

  1. Nevoia de comunități stabile și suportive și de continuitate culturală

Apartenența la o comunitate stabilă și o anumită cultură reprezintă cadrul pentru celelalte nevoi esențiale, asigurând un sentiment de stabilitate, siguranță și de reglemetare internă. O comunitate oferă sentimentul de coerență și legătură între membrii săi care trebuie să găsească împreună modalități de a realiza anumite scopuri și de a își înțelege așteptările reciproce și tiparele culturale.

  1. Protejarea viitorului

Această nevoie se referă la nevoia de supraviețuire, de continuitate și de apariție a unor noi generații prin asigurarea unui mediu sigur, sănătos, ce face posibilă dezvoltarea umană.

O altă clasificare a nevoilor este cea făcută de autoarele Botiș-Matanie și Axente, trecând în revistă nevoile emoționale ale copilului:

  1. Nevoia de dragoste (atenție, gesturi de afecțiune)
  2. Nevoia de onestitate (copilul învață de la adult despre adevăr și onestitate, luând ca model comportamentul acestuia)
  3. Nevoia de respect
  4. Nevoia de înțelegere (de a fi ascultat și înțeles)
  5. Nevoia de acceptare
  6. Nevoia de răbdare din partea părinelui
  7. Nevoia de flexibilitate (stabilirea așteptărilor în funcție de nivelul de dezoltare și de trăsăturile copilului)
  8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor
  9. Nevoia de constanță (consecvență)
  10. Nevoia de timp petrecut cu părintele

În concluzie, pentru o dezvoltare sănătoasă și echilibrată este necesară îndeplinirea unor nevoi fundamentale ale copilului. Pe lângă nevoile primare, de supraviețuire, copilul trebuie să fie iubit, să primească afecțiune, atenție, respect, să fie ascultat, să se simtă înțeles, apreciat, valorizat de către cei din jur, să i se ofere un mediu stabil, sprijin, protecție, limite, ordine și reguli care să îl ghideze și să îl ajute să se definească pe sine, să îi fie recunoscută unicitatea și, totodată, să simtă că are o plasă de siguranță, un grup de care aparține sau cel puțin o persoană de atașament. Cât despre dorințe, ele pot fi împlinite uneori, dar este important ca unele dintre ele să rămână la stadiul de vis, înțelegând că fiecare individ este responsabil pentru propriile dorințe.

Referințe:

Brazelton, T. B., Greenspan, S. I., Nevoile estențiale ale copiilor, ed. Trei, București, 2013

Botiș Matanie, A., Axente, A., Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2011

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Influenţa internetului asupra copiilor şi adolescenţilor

Rolul şi locul internetului în vieţile copiilor este un subiect îndelung dezbătut în ultimii ani. Din ce în ce mai mulţi cercetători caută să observe efectele frecventei utilizări a internetului, a reţelelor de socializare şi a jocurilor online. Internetul este o sursă nelimitată de informaţii diverse din nenumărate domenii şi poate fi atât benefic cât şi dăunător celor care îl utilizează, în special copiilor din ce în ce mai interesaţi şi atraşi către această lume virtuală plină de curiozităţi şi necunoscut.

Beneficiile utilizării internetului se referă la resursele bogate pe care le pune la dispoziţia copiilor care se interesează de un subiect anume, care îl folosesc pentru a-şi face temele, proiecte, referate, pentru a-şi lărgi sfera cunoştinţelor sau a se pune la curent cu întâmplări şi evenimente din întreaga lume. De asemenea, tot prin intermediul internetului, copiii de azi intră în contact cu tot mai multe persoane de diferite etnii, religii, culturi oferindu-le şansa de a cunoaşte şi a lega prietenii cu oameni diferiţi lor, devenind astfel mai toleranţi poate faţă de ceea ce este diferit de propria persoană.

Un alt beneficiu al utilizării internetului ar putea fi, din punct de vedere al anumitor părinţi, faptul că nu mai duc grija copilului atunci când el stă acasă, petrecând timp în faţa calculatorului, în loc să umble pe străzi sau prin alte locuri mai mult sau mai puţin periculoase. În astfel de familii, internetul reprezintă o mai mică ameninţare pentru copil decât timpul petrecut în afara casei, în compania unor persoane necunoscute sau dezagreate de către părinţi.

Tot la capitolul beneficii ale utilizării internetului ar putea intra şi concluziile la care au ajuns anumiţi cercetători şi anume că internetul stimulează dezvoltarea cognitivă şi psihosocială, jocurile pe calculator îmbunătăţesc orientarea vizual-spaţială, timpul de reacţie şi atenţia. Totodată, unele cercetări arată ca utilizarea frecventă a motoarelor de căutare îi face pe copii mai pricepuţi în a-şi aminti unde găsesc informaţiile de care au nevoie în loc de a fi nevoiţi să memoreze informaţiile în sine. Astfel, creierul nemaifiind ocupat cu memorarea unei mari cantităţi de informaţii, poate să se angajeze şi să aloce mai mult timp altor procese precum gândirea critică şi rezolvarea de probleme.

Putem spune că efectele internetului asupra copiilor ţin foarte mult de modul în care este utilizat. Prin urmare, folosirea frecventă a internetului de către copii poate fi şi foarte dăunatoare. Deşi prin intermediul internetului se pot stabili sau menţine relaţii la distanţă (prieteni sau rude din alt oraş sau plecate în altă ţară), se vorbeşte tot mai des despre superficialitatea relaţiilor, a prieteniilor online care împiedică un contact direct, autentic, între cele două persoane. Concomitent, timpul îndelungat petrecut online poate avea consecinţe grave asupra sănătăţii fizice cât şi mentale, precum: deprivarea de somn, oboseală cronică, izolare, scăderea interesului şi neglijarea activităţilor legate de şcoală şi a timpului petrecut alături de familie şi prieteni.

Un efect negativ ar fi faptul că, informaţiile în care abundă mediul virtual nu sunt întotdeauna selecţionate şi copilul este vulnerabil în faţa mai multor pericole. Unul dintre acestea este expunerea timpurie la pornografie ce poate avea consecinţe grave, precum începerea vieţii sexuale prematur, angajându-se în comportamente sexuale fără a avea sau a ţine cont de informaţiile privind contracepţia, metodele de prevenire a bolilor cu transmitere sexuală, existând chiar şi riscul apariţiei unor comportamente sexuale deviante. Pe lângă materialele cu conţinut obscen, se găsesc foarte multe site-uri şi materiale care încurajează sau promovează violenţa şi care îi influenţează uşor pe cei mai vulnerabili.

Deşi unul dintre avantajele internetului îl constituie bogăţia informaţiilor pe care o oferă şi de care copilul se poate folosi pentru pregătirea sa şcolară, există frecvente cazuri în care, din cauza timpului îndelungat petrecut în faţa calculatorului, el ajunge să-şi neglijeze temele, să nu mai fie interesat de şcoală, să absenteze mult sau chiar să renunţe la a se mai duce la şcoală.

Un alt efect negativ important este hărţuirea atunci când copilul intră în contact cu oameni cu intenţii ascunse, mesaje cu conţinut sexual, agresiv, ameninţător, abuziv. Pericolul şi mai mare este când, seduşi şi manipulaţi de anumite persoane, copiii stabilesc să se şi întâlnească cu acestea, devenind astfel potenţiale victime ale pedofililor, agresorilor, traficanţilor de carne vie, de droguri ş.a.m.d.

După cum putem observa, internetul poate fi o resursă importantă dar şi un pericol pentru copilul vulnerabil care are acces nelimitat la mediul online. În ultima perioadă tot mai mulţi copii folosesc smartphone, tablete, laptopuri şi alte electronice, fiind în pas cu tehnologia.

Pe lângă motoarele de căutare, filmele, muzica, jocurile la care au acces, cei mai mulţi au acum conturi pe diferite reţele de socializare – un alt subiect controversat în ultimii ani. Aceste reţele de socializare pot fi folosite în diverse scopuri, mai mult sau mai puţin constructive pentru copii. Unii cercetători (University of Pittsburgh şi Columbia Business School) au constatat că folosirea reţelelor de socializare joacă un rol important în creşterea stimei de sine datorită “like”-urilor şi “comment”-urilor pozitive primite din partea prietenilor apropiaţi. Pe de altă parte, acest lucru, susţin ei, poate duce la o scădere a autocontrolului, atât în mediul online, cât şi în viaţa de zi cu zi.

Pentru a răspunde la întrebarea ce anume ar putea face adulţii pentru a-i îndruma pe copii să folosească reţelele de socializare în mod constructiv, cred că e important ca accesul copiilor la internet să fie supravegheat şi limitat pentru protecţia lor. Deşi unele reţele de socializare nu acceptă utilizatori cu vârste mai mici de 18 ani, tot mai mulţi părinţi se simt neputincioşi în a ţine sub control accesul copiilor lor şi timpul petrecut de aceştia pe Facebook, Twitter şi nu numai. Este important să se discute cu copilul despre nevoile şi aşteptările lui privind folosirea reţelei de socializare, dar şi despre pericolele la care se expune. El trebuie învăţat să se protejeze şi să comunice cu părinţii ori de câte ori primeşte vreun mesaj cu caracter sexual, abuziv, ameninţător şi ori de câte ori i se cer informaţii personale, date sau poze în diverse contexte, o relaţie deschisă, sinceră şi de încredere părinte-copil fiind esenţială.

Părinţii care lasă copilul nesupravegheat timp îndelungat, având acces la internet, pot folosi programe de filtrare a conţinutului web şi de control parental gratuite sau contra cost, pentru a limita accesul copiilor pe anumite site-uri, a timpului petrecut în mediul virtual. Deşi nu toţi părinţii cunosc aceste opţiuni sau nu apelează la ele, este foarte important să ia în considerare folosirea unor astfel de programe, reducând pericolele la care este expus cel mic. Comunicarea cu copilul este fundamentală şi stabilirea împreună cu acesta a unui program şi unor reguli clare privind utilizarea internetului, discutând despre primejdii, modalităţi de a se apăra de potenţiali agresori, protejându-şi intimitatea online (cum să refuze sau să blocheze anumite contacte, să nu furnizeze informaţii personale necunoscuţilor ş.a.m.d.) dar şi despre priorităţile copilului (activităţi educative, sportive, recreative etc.) în defavoarea timpului petrecut online şi a consecinţelor pe termen lung ale utilizării internetului în exces.

În privinţa performanţelor şcolare ce au de suferit din cauza folosirii exagerate a internetului, părinţii pot discuta cu copilul care sunt aşteptările lor legate activitatea şcolară, importanţa acesteia şi pot stabili împreună anumite reguli astfel încât educaţia să fie o prioritate.

În concluzie, internetul reprezintă evoluţia şi vrând-nevrând face parte din vieţile noastre din ce în ce mai mult, fiind o sursă inepuizabilă de informaţii. Deşi mediul online oferă numeroase beneficii utilizatorilor din ce în ce mai tineri, este datoria adulţilor, a părinţilor să îşi protejeze copiii şi să îi ajute să se dezvolte armonios, ferindu-i de pericole, stabilind o relaţie bazată pe comunicare şi încredere, lăsându-i să se bucure de inocenţa acestei perioade din viaţă într-o lume în care tehnologia şi ştiinţa progresează din ce în ce mai rapid.

Surse:

http://www.news.pitt.edu/socialmedia_selfcontrol

https://www.psychologytoday.com/blog/the-power-prime/201212/how-technology-is-changing-the-way-children-think-and-focus

http://www.protectkids.com/effects/harms.htm#viii

foto – http://www.freeimages.com/

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Cuplul funcţional: de la îndrăgostire la relaţie de durată

1325671_96234849

De la îndrăgostire la iubirea asumată

De-a lungul timpului, numeroşi autori au încercat să definească şi să explice fenomenul îndrăgostirii din diferite perspective, oferind descrieri şi, uneori, exemple personale. Astfel, unii asociază îndrăgostirea cu o “nebunie divină” asemănătoare experienţei mistice (Watts, 1985; apud. Acriş, 2013), în timp ce alţii o caracterizează ca un “abandon de sine”, o tentaţie puternică de a te lăsa absorbit de celalalt.

Această stare în care se află cei doi îndrăgostiţi, considerată de mulţi „dragoste oarbă” presupune, mai curând, un proces de transfigurare prin care fiinţa iubită devine unică, idealizată şi ale cărei defecte şi slăbiciuni ajung să fie obiectul dragostei şi admiratiei doar prin simplul fapt ca îi aparţin. (Mitrofan, 2009)

În Getting the love you want:A guide for couples (2007), H. Hendrix consideră că oamenii nu se îndrăgostesc întâmplător şi că, în acest proces, inconştientul joacă un rol esenţial. Astfel, o perioadă, îndrăgostiţii se agaţă de iluzia dragostei romantice, ceea ce presupune diferite roluri jucate la nivel inconştient. Autorul susţine că ne alegem partenerii din două motive importante:

  • Un prim motiv ar fi pentru că aceştia au trăsăturile pozitive dar şi pe cele negative ale părinţilor sau ale celor care ne-au purtat de grijă atunci când eram copii.
  • Cel de-al doilea motiv ar fi că partenerii pe care îi alegem au rolul de a compensa propriile noastre trăsături pozitive care au fost eliminate în procesul socializării din perioada copilariei.

Pe de altă parte, A. Nuţă (2006) afirmă că îndrăgostirea are o natură regresivă, în sensul că nu aduce nimic nou în planul cognitiv sau afectiv al personalităţii. De asemenea, îndrăgostirea urmează experienţa trăită de copil la naştere, cea a unirii cu figura maternă. Această unire este continuată atât timp cât copilul traieşte într-o simbioză completă cu mediul, aşa cum trăia în pântecele mamei sale, nediferenţiindu-se de aceasta. Apoi, încetul cu încetul, în urma experienţelor de relaţie pe care le are, în special cu mama sau figura maternă de substituţie, copilul îşi conturează eul, propria identitate. Făcând o paralelă între experienţa copilului nou-născut şi a stării îndrăgostitului, autorul susţine că irealitatea trăirilor şi aşteptărilor pe care acesta din urmă le are alături de fiinţa iubită reprezintă un ecou al irealităţii sentimentelor unui copil de un an care „se crede, la propriu, stăpânul absolut al lumii”. Ulterior, contactul cu realitatea şi experienţa relaţiei de zi cu zi diminuează aşteptările fanteziste ale îndrăgostitului. Autorul consideră că experienţa îndrăgostirii durează maximum doi ani, timp în care graniţele eului prăbuşite iniţial sub presiunea forţelor emoţionale inconştiente sunt instaurate din nou şi cei doi parteneri realizează că au identităţi proprii, preferinţe, dorinţe, aşteptări dar şi prejudecăţi personale.

În urma experienţei de îndrăgostire, apare riscul deziluziei ulterioare, atunci când „flama emoţională” se reduce şi unul dintre parteneri începe să se detaşeze, fără a se mai implica emoţional la fel de mult ca până atunci. În acest punct, când celalalt conştientizează neimplicarea, distanţarea, intervine un aşa-numit stadiu al „tensiunii psihologice a cuplului ieşit din vrajă” (Acriş, 2013). În acest stadiu, partenerii aleg între două variante: a se despărţi sub şocul constatării perisabilităţii fericirii, a deziluziei sau a rămâne împreună, accentuând alte valori ca bază a relaţiei lor, acceptând o dragoste matură bazată mai mult pe comunicare, înţelegere, echilibru. Conform lui Nuţă (2006, p.117), „asumarea iubirii este o formă de evoluţie spirituală, de maturizare launtrică şi dobândire a unei libertăţi care nu exclude, ci integrează responsabilitatea… a-ţi asuma iubirea înseamnă a-ţi depăşi limitele personale sau a-ţi lărgi Sinele ca urmare a actului de a stimula, proteja şi hrăni dezvoltarea interioară a unei alte persoane”.

Cuplul funcţional, durabil

Ce este un cuplu funcţional? Ce îi face pe cei doi parteneri să rămână împreună timp îndelungat? Care sunt ingredientele unei relaţii stabile, de durată? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care şi le pun cei mai mulţi dintre oamenii care au avut experienţa de a fi într-o relaţie de cuplu sau care au visat măcar o dată la a fi împreună cu cineva.

În ultimele decenii, tot mai mulţi autori, cercetători şi specialişti în consiliere şi terapie de cuplu au descris ceea ce înseamnă „cuplu funcţional”, ajungând la concluzia că acest tip de relaţie presupune anumite abilităţi pe care cei doi parteneri trebuie să le deţină sau să le înveţe.

John Gottman, psiholog şi cercetator în domeniul relaţiilor de cuplu, descrie şapte principii care fac relaţiile să funcţioneze:

  1. Conturarea unor hărţi ale dragostei prin înregistrarea tuturor informaţiilor relevante despre viaţa partenerului (hobby-uri, mâncăruri preferate, cărţi favorite, evenimente importante din viaţa lui, vise, speranţe, scopuri în viaţă ş.a.m.d.), pentru a-l cunoaşte cât mai bine.
  2. Sporirea afecţiunii şi a respectului pentru partener – o condiţie esenţială pentru o relaţie fericită şi durabilă.
  3. A rămâne în contact, a privi unul spre celalalt prin oferirea şi primirea de atenţie şi suport în interacţiunile zilnice.
  4. A se lăsa influenţat de partener luând în considerare părerile şi sentimentele sale.
  5. Rezolvarea conflictelor care pot fi rezolvate prin următorii paşi: un start uşor şi blând al dialogului, încercări de reparare a situaţiei şi receptivitate faţă de tentativele de soluţionare ale partenerului, calmarea reciprocă, stabilirea unor compromisuri şi toleranţă faţă de greşelile celuilalt.
  6. A face faţă blocajelor prin dialog, fără ca cei doi parteneri să se rănească reciproc, învăţând totodată să trăiască cu problema.
  7. Crearea unui ţel comun, dezvoltând o viziune comună, o microcultură a cuplului cu propriile poveşti, obiceiuri, ritualuri privind relaţia lor.

Conform lui Gottman (1999), cuplurile fericite sunt „inteligente emoţional”, partenerii discutând problemele într-o atmosferă pozitivă, cu afecţiune, validându-şi reciproc opiniile şi rezolvând ceea ce poate fi rezolvat.

Un rol esenţial în relaţiile de cuplu durabile şi sănătoase îl constituie comunicarea eficienta cu partenerul. Aceasta presupune o bună autocunoaştere şi cunoaştere a partenerului şi o permanentă adaptare la situaţie. Astfel, ca partenerii să se înţeleagă, este nevoie mai ales ca ei să se asculte. Capacitatea de a asculta reprezintă capacitatea de a te concentra pe mesajele partenerului, a-i descifra şi înţelege modul în care gândeşte şi simte, a vedea lumea prin ochii lui, detaşându-te de propriile interese, nevoi, opinii şi prejudecăţi. Astfel, comunicarea clară, exprimarea emoţiilor şi nevoilor şi abilitatea de a asculta sunt elemente cheie într-o relaţie trainică.

Un cuplu sănătos este un parteneriat bazat pe cooperare şi sprijin reciproc, nu o competiţie. În acest sens, Ph. McGraw (2007) afirmă că succesul relaţiei depinde de nivelul în care ea are ca fundament o prietenie solidă şi îndeplineşte nevoile celor doi parteneri. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoie ca fiecare partener să îşi comunice nevoile şi să facă eforturi pentru a afla nevoile celuilalt şi pentru a le recunoaşte fără a emite judecăţi de valoare dacă acestea sunt sau nu corecte, rezonabile, greşite sau nepotrivite.

Pentru durabilitatea unei relaţii de cuplu, autorii Barry si Emily McCarthy (apud. Acriş, 2013) propun următoarele strategii astfel încât cei doi parteneri să-şi întreţină dragostea şi respectul:

  • să aibă un mod de comunicare bazat pe empatie, în care se asculta reciproc, se exprimă clar şi îşi oferă feedback suportiv;
  • să identifice conflictele şi să rezolve problemele prin înţelegeri viabile;
  • să-şi întreţină legătura prin intimitate emoţionala şi sexuală;
  • să aibă activităţi împreună, să se bucure de timpul petrecut împreună.

În concluzie, un cuplu funcţional ia naştere, de cele mai multe ori, din acea „nebunie divină” în care persoana este îmbătată de euforie şi energie prin producţia mare de endorfine, enkefaline şi feniletilamină din creier. Însă, când efectul acestor narcotice naturale se diminuează, este nevoie de efort, implicare, adaptare continuă la celălalt, comunicare deschisă, ascultare activă, înţelegere reciprocă, intimitate intelectuală, emoţională şi sexuală, pentru ca un cuplu să treacă testul durabilităţii.

Referințe:

Acriş, C., Cuplul în impas. Repere teoretice şi aplicative, ed. SPER, Bucureşti 2013;

Gottman, J., The Seven Principles for Making Marriage Work: A Practical Guide from the Country’s Foremost Relationship Expert, Harmony, New York, 1999;

Hendrix, H., Silver, N., Getting the love you want:A guide for couples, 20th Anniversary Edition, Holt  Paperbacks, New York, 2007;

Nuţă, A., Psihologia cuplului, ed. SPER, Bucureşti, 2006;

McGraw, Ph. C., Love smart: Find the One You Want – Fix the One You Got, Free Press, New York, 2007.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Curs de dezvoltare personală pentru copii

COPII ÎNȚELEPȚI

Curs de dezvoltare personală pentru copii școlari și preșcolari

Copii intelepti 1

Copii înțelepți este un program opţional de educaţie complementară, axat pe dezvoltarea socio-emoțională şi optimizarea comportamentului copiilor cu vârsta între 3 și 9 ani.

Obiectivele acestui program sunt:

  • stimularea creativității;
  • stimularea autocunoașterii, cunoașterii celorlalți și a mediului înconjurător;
  • dezvoltarea inteligenței emoționale (exprimarea, identificarea, înţelegerea și gestionarea emoţiilor, dezvoltarea capacităților de empatie, înțelegere și respect, sporirea autocontrolului emoțional);
  • sporirea încrederii în propria persoană și a stimei de sine;
  • dezvoltarea abilităților sociale;
  • stimularea cooperării și a spiritului de echipă;
  • dezvoltarea abilităților de comunicare, antrenarea asertivităţii;
  • prevenirea apariției unor probleme emoționale și de comportament;
  • reducerea sau eliminarea comportamentelor dificile ale copiilor;
  • antrenarea comportamentelor prosociale.

Structura programului:

Modulul I – Simt, exprim, creez – Arta de a fi eu însumi

În cadrul sesiunilor din acest modul, copilul este încurajat să experimenteze diferite părţi ale sale, să înveţe despre propria persoană şi să devină mai încrezător în sine. Prin intermediul tehnicilor specifice (art-terapie, terapie prin joc, dans, mişcare, muzică, dramaterapie) se urmăreşte dezvoltarea competenţelor emoţionale ale copilului (exprimarea, identificarea, recunoaşterea şi înţelegerea emoţiilor, descoperirea unor strategii de a face faţă dificultăţilor şi reglarea emoţională).

Modulul II – Comunic asertiv şi întreţin relaţii sănătoase

În acest modul sesiunile au ca scop principal dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi relaţionale ale copilului. În cadrul grupului, fiecare copil are ocazia de a explora diferite moduri de interacţiune cu ceilalţi, de a învăţa să iniţieze şi să menţină o relaţie, să coopereze, să negocieze, să pună şi să respecte limite, să rezolve conflicte comunicând asertiv. Cu ajutorul tehnicilor specifice (joc de rol, art-terapie, terapie prin joc, dans, mişcare, muzică, dramaterapie), coordonatorul asigură un mediu securizant, de încredere, încurajând comunicarea, coeziunea grupului şi descoperirea de noi comportamente şi soluţii adaptative.

Condiții de participare:
Participarea la acest program se face exclusiv în urma unei ședințe cu părinții și cu copilul. Această ședință are ca scop o cunoaşterea copilului şi a comportamentului lui, fiind esenţială pentru realizarea planului de lucru în cadrul şedinţelor de grup.La sfârșitul modulului/programului se programează o ședință cu părinții pentru surprinderea efectelor pozitive apărute în dezvoltarea copilului pe parcursul sesiunilor de grup, cât şi a eventualelor aspecte ce ar mai trebui abordate în continuare, în intervenţia individuală sau de grup sau acasă, în familie.

Programul este destinat copiilor cu vârste între 3 și 9 ani, grupele fiind constituite diferențiat pe categorii de vârstă. Activitățile sunt organizate și adaptate la vârsta și caracteristicile psiho-comportamentale ale copiilor.

Desfășurare, durată și frecvență:
Copii înțelepți se desfăşoară săptămânal, pe parcursul anului şcolar, în incinta grădiniţelor și a școlilor. Durata unei sesiuni de grup diferă în funcție de vârsta participanților, între 40 și 60 de minute.

În cadrul cabinetului privat cursul se desfășoară periodic, în funcție de numărul de solicitări și înscrieri.

Metode și tehnici:
Prin intermediul tehnicilor de art-terapie (desen, pictură, modelaj, colaj), improvizaţiei, punerii în scenă, exercițiilor de mişcare şi de dans, jocului de rol, tehnicilor de relaxare, tehnicilor de terapie prin râs, muzicii, poveștilor, experimentelor, jocului cu marionete (teatru de păpuși) și jocului tematic, copilului i se va oferi un mediu cald, de încredere, în care este încurajat  să îşi exprime și să învețe despre propriile sentimente și să îşi dezvolte inteligența emoțională.

Feedback:
Newsletter (raport) lunar cu temele abordate, obiective, tehnici folosite și fotografii din timpul ședințelor de grup.

Costuri: Costurile diferă în funcție de locul desfășurării (cabinet privat, grădiniță sau școală) și se vor comunica telefonic.

Coordonator:
Adelina-Gabriela Rotaru – Consilier Psihologic, Psihoterapeut copil-adult-cuplu-familie
Telefon: 0735 012606 – Adelina Rotaru
E-mail: adelinarotaru@gmail.com

Copii intelepti 2

Eu, tu în armonie – Atelier de comunicare şi optimizarea relaţiei de cuplu


EVENT - atelier comunicare

Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine şi întreaga moştenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împărtăşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristică bogăţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult. (Osho)

Acest atelier se adresează tuturor celor care vor să exploreze relaţia de cuplu actuală, trecută sau dorită, să afle despre sine prin intermediul celuilalt, să afle în câte feluri pot iubi oamenii, să abordeze probleme cu care se confruntă, să recunoască tiparele funcţionale şi disfuncţionale de comunicare dintr-o relaţie.

Prin intermediul unor jocuri şi exerciţii experienţiale vei avea ocazia să afli lucruri noi despre tine şi partenerul tău, despre modul în care funcţionaţi împreună, să experimentezi noi modalităţi de comunicare şi negociere, să identifici conflictele şi dificultăţile şi să găseşti soluţii viabile pentru a îmbunătăţi relaţia de cuplu.

Facilitator: Adelina-Gabriela Rotaru, Psiholog, Consilier Psihologic (cod unic de înregistrare 16530), Psihoterapeut

Loc: București și Ploiești (detalii la înscriere)

Pentru acest atelier înscrierile sunt deschise, se organizează la cerere, dacă se întrunește numărul minim de participanți (6 persoane).

Pentru detalii şi înscriere: 0735012606

© 2015 Adelina Rotaru All Rights Reserved

Rolul părinților în dezvoltarea adolescentului

Structura şi funcţiile familiei s-au modificat enorm în societatea actuală, în urma revoluţiei industriale, a urbanizării, a emancipării femeii şi a „revoluţiei sexuale” (Mitrofan şi Ciupercă, 2009). Totuşi, familia rămâne matricea primordială a definirii individului. Ea constituie cadrul în care copilul învaţă despre reguli, despre cum să se comporte, cum să rezolve problemele şi să căpete competenţele sociale de bază. Acestea îi vor facilita adaptarea la rolurile familiale, sociale şi profesionale aşteptate de la el şi a modelelor de socializare, fiind un factor determinant în procesul de dezvoltare a identităţii.

Părinţii joacă un rol foarte însemnat în dezvoltarea identităţii de sine a adolescentului. Ei îl influenţează începând cu alegerea rolului sexual, orientarea profesională şi până la îmbrăţişarea unei anumite ideologii politice sau religioase. De asemenea, influenţa lor  se exercită şi pe planul educaţiei, a oferiri unor modele de comportament şi a unor valori. Un model pozitiv de conduită a părinţilor creşte şansele copilului de reuşită în viaţă iar în absenţa unui astfel de model acesta va avea dificultăţi în procesul de dezvoltare psihosocială.

Perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru adolescentul supus multitudinii de schimbări, cât şi pentru parinţii săi. Aceştia pot experimenta stări diferite de bucurie, satisfacţie şi mândrie sau pot experimenta sentimente de tristeţe, teamă, pierdere sau chiar abandon asistând la maturizarea intensă şi în ritm alert a tânărului. De foarte multe ori, părinţii nu conştientizează sau refuză să înţeleagă nevoile de independenţă şi autonomie ale adolescenţilor, având dificultăţi în a accepta faptul că propriul copil se maturizează şi devine adult. Este foarte important ca familia să înţeleagă nevoile adolescentului şi să îi dea voie să crească, să experimenteze, să se exprime şi să se afirme, călăuzindu-l într-o manieră echilibrată şi sănătoasă. Un mediu familial echilibrat, bazat pe încredere, susţinere, dragoste şi înţelegere reciprocă este extrem de important pentru ca adolescentul să depăşească dificultăţile şi solicitările specifice acestei perioade.

Adolescentul se confruntă cu puternice tensiuni interioare legate de dependenţa faţă de părinţi versus nevoia de a deveni independent şi a se detaşa de familie. El are încă nevoie de dragostea şi suportul părinţilor, chiar dacă nu recunoaşte acest lucru faţă de sine sau faţă de ceilalţi.

În ceea ce priveşte nevoia de independeţă a adolescentului, U. Şchiopu şi E. Verza (1995) menţionează existenţa a trei feluri de dependenţă şi anume, dependenţa „material economică”, „emoţională” şi cea „de mentalitate”. Autorii susţin că independenţa de mentalitate se dobândeşte prima atunci când adolescentul nu mai apreciază anumite idei şi obiceiuri din copilărie, considerate acum vechi. El caută şi selectează noi modele la care să se raporteze, pe care să le urmeze, în detrimentul celor din perioada copilăriei. Din punct de vedere al nevoii de independenţă emoţională, deseori apar conflicte între adolescent şi familie, acesta oscilează între a simţi lipsă de afecţiune  şi neglijenţă din partea părinţilor sau a-i simţi mult prea preocupaţi şi intruzivi. De asemenea, el este încă dependent material-economic de părinţi, lucru care frustrează dar îl şi provoacă să-şi facă planuri şi proiecte de viitor prin care să obţină independenţă din acest punct de vedere.

Dinamica familială reprezintă un punct de start pentru formarea identităţii de sine a adolescentului, în procesul lui de a deveni adult. El duce o luptă între a rămâne la stadiul de copil şi a se maturiza, devenind independent şi desprinzându-se de familie. El are nevoie de la familie să îi recunoască acest nou statut, nemafiind copil dar încă nici adult. Prin recunoaşterea familiei el reuşeşte să treacă mai uşor prin această perioadă, să se accepte pe sine aşa cum e şi să se adapteze bine la mediu. Schimbarea rolului de copil şi pretinderea unuia de adult în devenire, generează dezechilibru în interiorul familiei, ameninţând homeostazia acesteia. Drept urmare, este nevoie de o schimbare la nivel de sistem familial ceea ce presupune ca părinţi să accepte adolescentul ca adult şi să îşi restructureze gândurile, emoţiile şi aşteptările în ceea ce îl privesc.

În procesul de maturizare a adolescentului apar modificări la nivelul graniţelor interpersonale. El caută acum să-şi descopere limitele şi să-şi definească identitatea. În această perioadă el tinde să îşi delimiteze foarte bine spaţiul personal şi graniţele. El poate adopta o atitudine rebelă, rupându-se de părinţi în urma nevoii sale sporite de indenpendenţă şi autonomie. Astfel, părinţii, puşi în faţa acestor schimbări comportamentale ale lui simt că nu îşi mai recunosc copilul. Separarea de părinţi se constată de multe ori printr-o retragere şi izolare faţă de aceştia, prin lipsa interesului pentru activităţi comune care înainte îi făceau plăcere şi prin lipsa de comunicare. El nu mai vorbeşte despre ceea ce simte, ce face, îşi construieşte o lume a lui, separată de cea de acasă, la care părinţii nu mai au acces. Acest lucru îi afectează foarte mult pe părinţi, ei nu mai înţeleg ce se întâmplă, de ce copilul lor nu mai petrece timp cu ei, de ce vine târziu acasă şi îşi petrece timpul în compania unor persoane pe care, de foarte multe ori, ei nu le acceptă şi le consideră a fi o influenţă negativă. De aici apar discuţii, tensiuni şi uneori reacţii puternice între părinţi şi adolescent, ceea ce duce la suferinţă de ambele părţi.

Nevoia de independenţă a adolescentului duce de foarte multe ori la încălcarea unor reguli stabilite de către sau împreună cu părinţii. De multe ori, conflictele au la bază nevoia adolescentului de slăbire a controlului părinţilor şi încălcarea regulilor de către acesta. Pe de altă parte, această nevoie de independenţă şi de recunoaştere din partea familiei a rolului său de adult în devenire se asociază atât cu obţinerea unor noi drepturi cât şi noi responsabilităţi şi asumarea consecinţelor propriilor acţiuni şi decizii.

Climatul familial are un rol semnificativ prin modalitatea de relaţionare dintre părinţi şi copil dar şi prin tipul de relaţie dintre cei doi părinţi. O familie funcţională este bazată pe relaţii de iubire, încredere, respect şi comunicare între cei doi soţi care oferă copilului un model de relaţie sănătoasă.

Pe de altă parte, nu toţi adolescenţii sunt atât de norocoşi să aibă parte de o familie echilibrată şi funcţională. Numeroşi adolescenţi cresc în familii în care există tensiuni şi conflicte între partenerii conjugali. Aceştia au probleme de comunicare, se ceartă frecvent sau se ignoră, nu ştiu să se asculte şi nu empatizează unul cu celălalt, dau vina unul pe altul şi nu-şi asumă responsabilitatea, intrând într-un adevărat război. Această relaţie disfuncţională dintre soţi are consecinţe grave asupra adolescentului care devine victimă colaterală în acest război conjugal. El se află pus în postura de a se alia cu unul dintre părinţi în defavoarea celuilalt. Acest lucru duce la intense conflicte interioare şi sentimente de vinovăţie, responsabilizându-se pentru această problemă care nu îi aparţine dar pe care el o consideră un eşec personal. În acestă situaţie adolescentul suferă enorm atunci când este pus să aleagă un părinte sau altul şi să strice relaţia cu celălalt. El experimentează acum sentimente de neputinţă, anxietate, culpabilitate, respingere ce pot duce la apariţia a numeroase probleme ca simptom al relaţiei disfuncţionale a părinţilor.

Astfel, comportamentul celor doi părinţi constituie sursa primară de imitaţie pentru copii. De aceea, un comportament adecvat al părinţilor  care îl ghidează pe adolescent într-o direcţie optimă ajută la o bună socializare şi şanse mari de a reuşi în viaţă. În cazul unor modele deviante de comportament ale părinţilor, adolescentul se va confrunta cu dificultăţi de socializare cu repercursiuni în dezvoltarea identităţii de sine.

În concluzie, adolescenţa este un proces dificil atât pentru copilul aflat în tranziţia spre maturitate cât şi pentru cei din jurul său, în special părinţii. În această etapă este nevoie de o restructurare a dinamicii familiale pentru păstrarea echilibrului şi de găsirea de noi soluţii pentru a face faţă numeroaselor schimbări care au loc.

Bibliografie:

Adams, G.R.., Berzonsky, M.D. (coord.) (2009). Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell. Editura Polirom, Bucureşti.

Mitrofan, I., Ciupercă, C., Psihologia relaţiei de cuplu: abordare teoretică şi aplicativă, ed. SPER, Bucureşti, 2009.

Satir, V. (2010). Arta de a făuri oameni. Psihologia familiei. Editura Trei, Bucureşti.

Şchiopu, U., Verza, E. (1995). Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

sursa foto: http://www.freeimages.com/

© 2014 psycreation.wordpress.com All Rights Reserved

Furia şi agresivitatea copilului

ID-100384591Nu de puţine ori auzim părinţi, bunici sau educatori care nu știu ce să facă în legătură cu comportamentul copiilor, cu faptul ca aceştia muşcă, lovesc, se îmbrâncesc, ciupesc, zgârie sau jignesc, de cele mai multe ori fără vreun motiv aparent (dar de foarte multe ori cu un motiv întemeiat). În foarte multe situaţii, un astfel de  copil primeşte eticheta de “obraznic”, “neascultător”, “violent”, “agresiv”, “rebel” fiind mustrat sau pedepsit de către adulţii din jur pentru acest tip de comportament. Toate acestea se rotesc în jurul unui cerc vicios în care copilul îşi exprimă furia, nemulţumirea aşa cum poate el mai bine iar adultul în loc să încerce să înţeleagă cauza comportamentului şi să ofere copilului un model pozitiv de a-şi exprima sentimentele, îl pedepseşte, critică sau chiar agresează, la rândul său, pe cel mic.

Cum putem ajuta un copil cu comportament agresiv

Copilului mic îi lipseşte abilitatea de a face faţă mediului care îi provoacă sentimente puternice de furie, neştiind cum să gestioneze aceste sentimente. Drept urmare, el are nevoie de înţelegere şi de un model de comportament din partea adultului. Este nevoie ca adultul să înţeleagă că în spatele furiei se află de cele mai multe ori îngropate sentimente de teamă, frică, durere şi suferinţă. El poate încerca să afle ce anume  determină acest comportament al copilului, îl înfurie pe copil și l-a determinat să fie agresiv, prin calm, răbdare şi disponibilitate.

Copilul are nevoie de ajutorul și sprijinul adultului pentru a putea înțelege și face faţă sentimentelor care îl copleşesc. Dacă copilului îi este greu să se exprime verbal, să vorbească despre ceea ce se întamplă în sufletul lui, i se pot oferi alternative practice pentru a-şi exprima sentimentele şi pentru a se detensiona şi relaxa.

Recomandări pentru părinți 

Câteva metode practice de a incuraja copilul să se exprime și să își gestioneze emoțiile pot fi:

  • încurajarea copilului de a comunica ceea ce simte, ajutându-l să deprindă limbajul emoțiilor prin numirea acestora ori de câte ori este posibil (fericire, furie, frică, tristețe, rușine etc.);
  • oferirea de către adult a unor explicații clare în legătură cu ce anume se așteaptă de la copil (reguli/limite/convenții) în anumite situații;
  • evitarea criticii, a pedepsirii copilului sau a izolării acestuia. Este important ca pe durata unei crize de furie/tantrum părintele să rămână în apropierea copilului, să îl oprească din a se lovi pe sine sau pe alții și să îl ajute să se liniștească, să îl asigure că e lângă el fără a fi intruziv, lăsând spațiu copilului dacă acesta are nevoie.
  • acceptarea sentimentelor copilului, descurajarea comportamentelor nedezirabile, agresive, distructive prin diferențierea emoției/sentimentului de comportament/acțiune (furia este o emoție naturală, normală, pe când a se lovi pe sine, pe altcineva, a jigni și a distruge sunt acțiuni descurajate, dezaprobate);
  • desenul (desenarea stării din acel moment, a sentimentelor), modelajul, colajul, pictura sau orice l-ar ajuta pe copil să exprime într-o manieră creativă ceea ce simte;
  • dansul şi mișcarea;
  • jocuri de rol, jocuri cu păpuși sau alte jucării pe tematica furiei/povestea unui personaj care se înfuria des etc.
  • tehnici de relaxare și/sau meditație;
  • povești terapeutice și lecturi tematice despre emoții;
  • exerciții de respirație.

Pentru exprimarea furiei, copilului i se pot oferi diferite modalitati precum: să lovească o pernă/minge, să rupă o hartie în bucăţi, să mototolească hârtia, activități sportive (să alerge, să sară în aer mișcând brațele și picioarele etc.) și nu numai. Acestea sunt doar câteva alternative prin care copilul se poate exterioriza şi detensiona  într-o manieră nonviolentă, în care nu se poate răni pe sine sau pe ceilalți.

După ce copilul s-a liniștit, este important ca adultul să abordeze ceea ce s-a întâmplat, să discute cu copilul despre emoțiile sale, ce a declanșat starea respectivă, cum s-a simțit fiecare, ce altceva ar putea face copilul pe viitor într-o situație similară și consecințele anumitor comportamente (descurajarea comportamentelor agresive). De asemenea, adultul poate încuraja copilul la un joc de rol având ca subiect situaţia în care copilul a avut un comportament agresiv, astfel încât acesta să înțeleagă emoțiile și gândurile care au dus la acel comportament și să descopere şi alte modalităţi de acţiune într-o asemenea situaţie, să experimenteze noi roluri şi să găsească o soluţie benefică de a face faţă.

De foarte multe ori, plânsul are un efect de descărcare şi de vindecare şi, în astfel de momente, este important ca părintele să fie aproape de copil, să îl asigure de prezenţa sa, evitând separarea sau izolarea lui. Uneori, părinţii folosesc distragerea atenţiei copilului când acesta este supărat sau furios. Distrăgându-i frecvent atenţia în astfel de momente, emoţiile copilului nu vor fi exprimate şi descărcate, existând riscul ca, la un moment dat, aparent fără motiv să izbucnească într-o criză de plâns sau tantrum.

Este important să se înțeleagă și să se accepte faptul că furia face parte din noi, fiind un sentiment normal, natural şi sincer. Este sănătos ca un copil să îşi poată exprima furia în mod constructiv şi să ajungă să o gestioneze, dobândind astfel un mai mare autocontrol şi încredere în sine.

sursa foto: http://www.freedigitalphotos.net/

© 2016 Adelina Rotaru All Rights Reserved